2. Norme şi practici în educaţia religioasă din şcolile publice

          În cadrul proiectului au fost analizate un număr de 32 de manuale şi 1 caiet de lucru pentru elevi, cadre didactice şi părinţi, dintre care pentru ciclul primar 17, pentru ciclul gimnazial 5, iar pentru liceu 11. Structura pe confesiuni a oglindit în mare măsură proporţia cultelor la ultimul recensămînt, fiind analizate manualele cultelor ortodox (17), romano-catolic, atît în limbile română, cît şi maghiară (7), protestant (2), greco-catolic (2), unitarian (1), alianţa evanghelică, care cuprinde cultele penticostal, baptist şi creştin după Evanghelie (3).³⁹
Pe de altă parte, din răspunsurile la chestionarele aplicate de Liga Pro Europa, 56,7% din respondenţii elevi susţin că nu dispun de manuale de religie.

          Prezenta analiză de conţinut referitoare la manualele de religie nu are pretenţia de a fi exhaustivă, ea se referă doar la acele manuale la care autorii raportului au avut acces şi aparţin exclusiv religiilor creştine, pe site-ul MECT neexistînd lista completă a manualelor acreditate sau în uz la ora actuală.

          Manualele de religie evaluate de Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţămîntul Preuniversitar (CNCEIP) sînt aprobate prin ordine ale Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Unele manuale aflate în circuitul şcolar nu au fost aprobate printr-un ordin al Ministrului, fiind avizate fie de Direcţia Învăţămînt Preuniversitar, fie aprobate de Comisia Patriarhiei Române pentru Învăţămîntul Religios în Şcolile de Stat şi doar avizate de MECT.
Deşi elevii nu dispun, în proporţie importantă, de manuale de religie, pentru unii ani de studiu există şi cîte trei manuale de religie, precum se poate vedea din Anexa nr. VI privind lista manualelor utilizate la prezenta cercetare, lăsîndu-se la latitudinea şcolii şi a profesorilor alegerea manualului care urmează a fi utilizat.
La o primă analiză concluzia este că majoritatea manualelor respectă curricula specifică aprobată de Ministerul Educaţiei – de altfel o condiţie a aprobării acestora –, excepţiile constituind mai de grabă iniţiative partizane în favoarea calităţii.
sus

          În Protocolul încheiat la 11.09.1990 între Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, privind introducerea educaţiei moral-religioase în învăţămîntul de stat, la pct. 3, se prevede că „educaţia moral-religioasă accentuează asupra elementelor de etică şi istorie culturală. (...) Elaborarea programelor de învăţămînt şi predarea se vor face în spirit irenic, ţinînd seama de principiile vieţii comune într-un stat modern”, iar la pct. 2 se menţionează că educaţia moral-religioasă este obiect de învăţămînt şi „are statut de disciplină opţională şi facultativă”. Este interesant de remarcat că prevederile cheie ale acestui Protocol iniţial nu au fost respectate, după cum se va vedea în această analiză. Educaţia „moral- religioasă” nu s-a concentrat pe elemente de etică şi istorie culturală, programele de învăţămînt şi predarea nu au respectat (şi nu respectă) spiritul irenic, iar despre „principiile vieţii comune într-un stat modern” se pare că tendinţa este de a le combate şi nu de a le promova

          Există o variaţie mare de la o religie la alta în privinţa proporţiei dintre secţiunile confesională, dogmatică, de prezentare a propriei religii şi de prezentare a altor religii, precum şi între modul de prezentare a religiilor în general, remarcîndu-se adesea o lipsă stridentă a echidistanţei în tratare. Conţinutul este lăsat la aprecierea autorilor, chiar şi din punct de vedere al aspectelor cantitative. Între manualele diferitelor culte există diferenţe izbitoare în privinţa mesajului de toleranţă, acceptare a diversităţii, ecumenism, unele manuale ortodoxe nesfiindu-se să înfiereze alte culte în mod direct.

          Există şi manuale care, cel puţin în linii mari, corespund principiilor respectului pentru alteritate. Bunăoară, dintre manualele analizate, manualul de Religie-Cultul Romano-Catolic (Római katolikus vallás) pentru clasa a X-a, în limba maghiară, editat de Editura Studium Cluj, în 2005, autor Baróti László-Sándor, este un autentic manual de istoria religiei, lipsit de partizanat religios, făcînd aproape abstracţie de religia căreia îi aparţine. Manualul respectiv, ca şi cel de religie romano-catolică dedicat clasei a IX-a şi apărut la aceeaşi editură, consacrat studierii Bibliei, ar putea constitui exemple pentru predarea disciplinei „Religie”, fără catehizare şi partizanat religios, în spiritul unui ecumenism (creştin) autentic.

          Programele şcolare urmează şi ele modelul confesional, aşa încît indicaţia curriculară privind valorile ce urmează a fi predate, le împarte, spre exemplu, în valori ale cultului ortodox, adventist, catolic etc., departe de idealul valorilor universale. Se introduc de la bun început diferenţe de percepţie asupra valorilor, ceea ce poate conduce, la sfîrşitul şcolarităţii, la situaţia paradoxală datorită căreia elevii, deşi au urmat acelaşi învăţămînt de stat, au convingeri diferite în privinţa valorilor de toleranţă şi acceptare a diversităţii confesionale, iar societatea se confruntă mai apoi, şi din această pricină, cu falii mentalitare. Iată cum, coeziunea socială, un concept promovat de Consiliul Europei⁴⁰, al cărui membru este şi România, poate fi eludat prin lipsa de normativitate şi absenţa standardelor naţionale în predarea disciplinei religie. Cum România este un stat prin excelenţă centralizat, nu poate să nu surprindă această lejeritate normativă în cazul disciplinei religie.
Cu titlu de exemplificare, iată cîteva extrase din programele şcolare ale ciclului primar la obiectul religie:

• „Programa urmăreşte să vină în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a elevilor, cît şi a idealurilor Bisericii      Ortodoxe
• „Cultul Creştin Adventist de Ziua a Şaptea îşi propune să ofere elevilor posibilitatea cunoaşterii Bibliei în modul în care aceasta este înţeleasă de către Biserica adventistă” (s.n.).
• „Cultul Reformat şi Cultul Evanghelic îşi propune să ofere elevilor oportunităţi pentru cunoaşterea şi înţelegerea caracteristicilor principale ale propriei confesiuni religioase” (s.n.).

         Unele manuale însă prezintă păcatul, şi consecinţa acestuia, pedeapsa, într-o cheie excesiv de crudă şi morbidă pentru vîrsta copiilor cărora li se adresează.
          Manualul de Religie.Cultul ortodox.Clasa I, Editura Sf. Mina Iaşi, autori Camelia Muha, Maria Orzetic, Elena Mocanu, aprobat de MEC cu Ordinul nr. 4177/02.07.2004, la paginile 50-51, sub titlul Faptele rele – încălcarea voii lui Dumnezeu, prezintă pentru copii imagini cu fapte considerate de autoare ca „fapte rele”: „să nu-ţi faci cruce trecînd în faţa unei biserici, să te urci în copaci, să dormi duminica pînă la ora zece dimineaţa, să te joci cu mingea în clasă sau pe stradă” – faptă a cărei urmare este pedeapsa divină – „te calcă maşina” (!).
          Cam acelaşi tip de mesaj îl întîlnim şi în Manualul Alianţei Evanghelice din România (Editura Little Lamb din Suceava) care, la acelaşi capitol intitulat Păcatul trebuie pedepsit, citează trunchiat din Epistola Sfîntului Pavel către romani „Plata păcatului este moartea...” (Romani 6:23), sugerînd copiilor de 6-7 anişori că moartea celor dragi se datorează păcatului săvîrşit de aceştia, fără a continua fraza biblică cu „dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Acelaşi citat trunchiat, cu aceeaşi finalitate înspăimîntătoare, se regăseşte şi în Manualul de religie ortodoxă pentru clasa a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.24.
          Autorii manualelor de religie din ciclul primar merg chiar mai departe, promovînd violenţa fizică asupra copiilor, atît pe cea de sorginte divină, cît şi pe cea a părinţilor. Divinitatea este prezentată ca o entitate necruţătoare şi capabilă de răzbunări îngrozitoare. Le sînt oferite copiilor exemple cu orori ca argument pentru a nu cădea în păcat şi a evita astfel pedeapsa divină. Sînt incriminate şi pedepsite violent fapte banale, dar considerate ca fiind încălcări grave ale poruncilor divine. Abundă îndemnurile la violenţă şi sînt legitimate lapidarea şi uciderea celor care calcă în vreun fel poruncile divine. Morala este construită fie ca un comerţ cu divinitatea de genul „mă rog ca să obţin un avantaj de la divinitate”, fie fundamentată pe frica de pedeapsa divină sau părintească.

          În acelaşi manual de Religie.Cultul ortodox.Clasa I, de la Editura Sf. Mina, Iaşi, li se spune copiilor explicit că dacă fac vreun lucru greşit vor fi pedepsiţi: „Neascultarea se pedepseşte!”. Iar pedepsele sînt violente. Manualul conţine imagini cu copii pedepsiţi violent, pentru fapte însă benigne. La pagina 23, vedem într-o poză o fetiţă jucîndu-se, iar apoi în imaginea imediat următoare este prezentată consecinţa nefastă a acestui lucru, fetiţa este la pat, sub observaţia medicului. Morala indusă copiilor este una întemeiată pe frica de pedeapsă violentă. La pagina 49 a aceluiaşi manual, o altă imagine violentă prezentată de o poezie îndoielnică semnată de M. Popescu: „Alina, a mea colegă, / E-n spital de-o săptămînă,/ Jucîndu-se fără grijă,/ Ea, căzînd, şi-a rupt o mînă. (...)”. Obsesia autoarelor acestui manual pare a fi o constantă asociere dintre joacă şi consecinţe nefaste ale acesteia.

sus
        În Caietul de Religie creştin ortodoxă pentru elevi, cadre didactice şi părinţi clasa a VIII-a, Ed. Sf. Mina, la pagina 10 este prezentată o imagine deosebit de violentă de natură să înspăimânte pe foarte mulţi adolescenţi: „După Judecata de Apoi, drepţii vor merge să se veselească în împărăţia lui Dumnezeu, iar păcătoşii vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.”

          După prezentarea acestor orori şi atrocităţi le este copiilor pusă întrebarea: „Ce trebuie să faci pentru a te feri de pedeapsa părinţilor şi a lui Dumnezeu?”, lipsind tocmai imaginea bunătăţii, a unui Dumnezeu sau părinte iertător, care este, pînă la urmă, esenţa creştinismului.  La pagina 21, în acelaşi manual, i se cere elevului să relateze: „Un moment din viaţa sa în care crede că a fost pedepsit de Dumnezeu pentru o greşeală”.
        Nu doar la clasele mici sînt întîlnite imagini violente, ci şi în manualele de liceu. În  manualul Religie.Cultul ortodox. Manual pentru clasa a X-a, Grupul editorial Art, autori: Mihaela Panovschi, N. Argatu, S. Vlad, A. Vlad, D. Zăbavă, aprobat prin Ordinul MEC nr. 3787 din 05.04.2005 se regăsesc pasajele următoare:
„(...) Biserica creştină a dus şi duce o luptă continuă împotriva tuturor practicilor magice din toate timpurile. Sfinţii Părinţi au oferit un exemplu admirabil, demn de urmat prin lupta împotriva magiei şi a tuturor formelor de manifestare a acesteia”. Împotriva superstiţiilor şi a practicilor magice sînt aduse argumente din Vechiul Testament şi din Noul Testament. Vechiul Testament opreşte cu desăvârşire vrăjitoria şi practicile magice, cerînd pedeapsa cu moartea pentru practicanţi – „pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască” (Ieşire 22, 18), „orice bărbat sau femeie se va îndeletnici cu chemarea duhurilor celor morţi ori cu vrăjitoria, cu moarte să se omoare, cu pietre să-l ucideţi: vinovaţi sînt” (Levitic 20, 27)

         Negativul pedepsei violente este răsplata pentru rugăciune. Astfel la pagina 29 a aceluiaşi manual de religie ortodoxă, Clasa I, Editura Sf.Mina, sînt imagini cu o fetiţă care se roagă să cîştige un campionat de şah, iar Dumnezeu îi împlineşte rugăciunea şi o ajută să ia locul întîi. Acest lucru sugerează că alţi competitori nu s-au rugat şi că din acest motiv nu au reuşit ei să ocupe primul loc. În partea de jos a paginii este menţionată învăţătura: „Rugăciunea stăruitoare şi plăcută lui Dumnezeu nu rămîne fără răspuns.” Comerţul cu divinitatea este afirmat direct şi la pagina 37, printr-o altă învăţătură de acelaşi tip: „Participarea la slujbele de la biserică ne aduce mult folos (s.n.).”

          Violenţa, inclusiv faţă de copii, se întîlneşte la tot pasul şi este prezentată ca un lucru firesc. De exemplu, într-un alt manual, este oferită copiilor aceeaşi imagine agresivă a divinităţii.
          În Abecedarul Micului Creştin, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2002, autor Preot Ioan Săuca, o istorioară cu rol moralizator arată astfel: „Vasilică este un copil rău. El s-a urcat pe o scară să strice cuibul rîndunelelor. Dar a păţit-o! Dumnezeu l-a văzut şi i-a tras scara (s.n.) (manualul prezintă şi o poză sugestivă cu Vasilică zăcînd inconştient cu scara căzută peste el). Băiatul nu s-a mai putut bucura de vacanţă, avînd nevoie de tratament medical. Rîndunelele zboară fericite şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut grijă de ele”.
Atitudinile intolerante sînt inculcate uneori, chiar din ciclul primar. Acelaşi manual de clasa I, Religie. Cultul ortodox, Ed. Sf.Mina îi învaţă pe copii: „Cît a trăit pe pămînt, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut numai bine oamenilor. De aceea mulţi Îl iubeau, Îl urmau şi Îl ascultau. Oamenii răi nu credeau că El este Dumnezeu.” (s.n.) Necredinţa sau scepticismul sînt asociate cu răutatea, ceea ce va genera intoleranţă faţă de necreştini, poate chiar antisemitism, mai ales că în partea de jos a paginii sînt puse întrebări precum: „De cine a fost judecat şi răstignit Domnul nostru Iisus Hristos? De ce?” care se pretează la răspunsuri cu conţinut intolerant, antisemit.

Ritualismul religios excesiv este, de asemenea, prezent în manuale, confirmînd încălcarea, prin modelul de educaţie religioasă confesională, caracterului laic al învăţămîntului public.
Rugăciunile colective la începutul şi sfîrşitul orelor reprezintă o încălcare a libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie a elevilor. Nu întîmplător, rugăciuni colective de acest fel nu sunt permise în şcolile publice din Statele Unite şi din democraţiile vest europene. Dar manualele de religie ortodoxă aprobate de Ministerul Educaţiei le consacră. Un exemplu găsim în Religie. Cultul ortodox. Manual pentru clasa I, Editura Sf. Mina, pag 62:.

De altfel,  în manualele de religie, rugăciunile colective în sălile de clasă sunt de asemenea o constantă , ca şi pozele cu elevi care trebuie să îşi facă semnul crucii oriunde ar întîlni o biserică ortodoxă.
Un aspect calitativ care nu poate fi trecut cu vederea priveşte valoarea poezioarelor din unele manuale de religie (Manual de religie clasa a IV-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 2002, Rugăciunea mamei de Teodor Castrişanu; Religie, cultul ortodox, manual pentru clasa a I-a, Ed. Sf.Mina, Iaşi, 2005, „capodoperele” lui M. Corneliu etc.) care frizează penibilul şi care afectează în mod evident calitatea educaţiei.
Afirmaţiile intolerante din manualele de religie. Afirmaţiile intolerante şi persiflante faţă de alte culte sau faţă de alte opinii privind religia, prezentarea tendenţioasă a punctelor de vedere critice faţă de religie îşi găsesc şi ele legitimarea în manualele de religie. Manualele şi caietele de religie nu se rezumă la prezentarea aspectelor esenţiale ale unei credinţe religioase, ci au pasaje şi capitole dedicate incriminării, persiflării şi prezentării tendenţioase a altor credinţe sau curente de gîndire.
sus
Astfel, în capitolul 14, „Cultele religioase după Reformă”, din „Religie creştin ortodoxă. Caiet pentru elevi, cadre didactice şi părinţi”, clasa a VIII-a, Editura Sf. Mina, este pus motto-ul: „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 5-24). Pentru a ilustra acest lucru, caietul de religie face o scurtă prezentare, la paginile 47-49, a unora dintre cultele neoprotestante. Prezentarea este însă una şocant de ofensatoare şi tendenţioasă:
„Adventiştii. (...) Întemeietor: W. Miller (fermier din America). Neavînd puterea pentru înţelegerea Bibliei, a scos din ea o rătăcire (s.n.): venirea a doua va fi între 1.03.1843 şi 1.03.1844, cînd Hristos va întemeia o împărăţie de o mie de ani (milenism). Dar a mărturisit public greşeala (i-a îndemnat pe adepţii săi să treacă la baptişti) şi a urmat scindarea adventiştilor în numeroase grupări.”

„Adventiştii reformişti. Mişcarea reformistă a adventiştilor de ziua a şaptea: Margareta Rosen din Los Angeles s-a separat de prima grupare şi a propus reforme. De pildă, ea a propus ca adeventiştii adevăraţi să nu pună mînă pe arme pentru a ajuta statele în război. La noi mişcarea a fost adusă de soldatul Kremer (1918).”
„Penticostalii. (...) Ei susţin că toţi membrii au botezul cu Duhul Sfînt şi cu foc pe care l-au primit asemenea Apostolilor la Cincizecime. Ca semn al „pogorîrii” Duhului Sfînt, ei emit bolboroseli fără sens, numindu-le pe acestea glosolalie sau vorbire în limbi (susţinînd că ele sunt identice cu ceea ce au trăit Sfinţii Apostoli la Cincizecime); au mai fost numiţi „Tremurători”, din cauza tremurăturilor pe care le manifestă sub pretinsa influenţă a Sfîntului Duh. Întemeiere: Pastorul baptist Carol Parham, după 1900, în America, a început să propovăduiască rătăcirea (s.n.) că Sfîntul Duh se revarsă din nou cu putere la a doua pogorîre a Sa (la 3.01.1911, s-a pogorît deja peste 13 sectari).”
Apoi, la capitolul 15, Ortodoxia şi Ecumenismul, este scris la pagina 50 următorul pasaj: „Adevărata unitate de credinţă se va realiza atunci cînd creştinii Bisericilor din lume vor mărturisi într-o inimă şi-un cuget ceea ce a stabilit şi ne învaţă Biserica dreptmăritoare în Simbolul Credinţei, formulat de Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381: „Cred în una, sfîntă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Aceasta se va realiza cînd va binevoi Dumnezeu să înmoaie inima celor care zac în greşeală (s.n.) ca aceştia să se întoarcă la Biserica cea dreptmăritoare.” La pagina 59 se spune elevilor că: „Activînd pentru întărirea credinţei ortodoxe strămoşeşti, Biserica noastră se opune acţiunii unor secte care, cu sprijin material de peste hotarele ţării, încearcă să facă prozeliţi printre creştinii ortodocşi (sectele vor să-L vestească pe Hristos poporului român, ca şi cum acesta nu L-ar cunoaşte pe Mîntuitorul de aproape două milenii!).”

Această manieră de prezentare este evident una care doreşte să ridiculizeze alte credinţe recunoscute de statul român. Adepţii acestor culte sunt denumiţi „sectari”, iar întemeietorii lor şi anumite practici cultice ale acestora sînt ironizate şi prezentate în mod tendenţios, ca rătăciri, singura biserică „dreptmăritoare” fiind cea ortodoxă.
Manualul Religie.Cultul Greco-Catolic, pentru clasa a IX-a , Editura. Dacia 2005, nu este nici el mai clement, ţinta fiind de astă dată ateismul sau stilul de viaţă modern. La pagina 83 se afirmă că Papa Paul al VI-lea definea ateismul drept „fenomenul cel mai grav al timpului nostru”, iar la pagina 87 se spune că „faptul că Dumnezeu este lăsat deoparte în favoarea liberalismului, individualismului, materialismului (aşa cum se întâmplă mai peste tot în occident dar şi în fostele ţări socialiste în ultima perioadă) duce la apariţia sectelor şi a unor superstiţii moderne.”
Culminaţia discursului ofensator la adresa altor culte se regăseşte în manualul Religie. Cultul ortodox. Manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, devenit între timp de tristă faimă, pentru conţinutul său intolerant, dar şi pentru faptul că volumul era coordonat de nimeni altul decît Adrian Lemeni, la acea dată Secretarul de Stat pentru Culte din Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC).

Manualul coordonat, aşadar, de Adrian Lemeni şi avîndu-i ca autori pe Jean Nedelea, asistent drd. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea Bucureşti, Georgian Păunoiu, asistent drd. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea Bucureşti,  Silviu Tudose, diac.asistent drd. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea Bucureşti, este un manual aprobat prin Ordinul MEC nr. 4446 din 19.06.2006 şi realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordin al MEC nr. 3252 din 13.02.2006.
În Capitolul 7 intitulat „Libertate religioasă şi prozelitism”, la pagina 90, sînt atacate practic toate cultele religioase din România, cu excepţia, evident, a ortodoxiei. Accentul cade pe discreditarea acelor „mişcări religioase care acţionează în spaţiul unei confesiuni creştine tradiţionale, prin metode nedemne, inacceptabile din punct de vedere social şi moral. Acest fenomen poartă numele de prozelitism (s.a.). Fenomenul poate deveni o sursă de tensiune între biserici, creînd confuzie chiar între credincioşi”. Şi pentru a nu lăsa loc de îndoială, autorii îi demască pe prozeliţi. Ţinta predilectă este Biserica Greco-Catolică:
„Instituind primatul papal, Biserica Romei a văzut misiunea nu doar în evanghelizarea necredincioşilor, ci şi în reîntoarcerea celorlalţi creştini sub autoritatea episcopului Romei. Aşa au apărut «misiunile» catolice în spaţiul ortodox, nefiind însă decît o strategie agresivă (s.n.) de a-i atrage pe ortodocşi la catolicism. Acest prozelitism catolic, numit uniatism (s.n.), a fost aplicat în Ucraina (sec. al XVI-lea), în Polonia (sec. al XVII-lea) şi mai tîrziu în Transilvania (începutul sec. al XVIII-lea), instituindu-se astfel Biserica Greco-Catolică. Trebuie să cunoaştem acest adevăr istoric (s.n.), pe care cronicile vremii îl mărturisesc indubitabil (s.n.). Mai mult, în dialogul recent dintre ortodocşi şi catolici, ambele părţi au recunoscut că uniatismul a fost metodă contrară Tradiţiei Bisericii, devenind o sursă de conflicte şi diviziuni pînă astăzi” (s.n.).

          Atacul virulent la adresa altor culte, recunoscute în România, continuă în aceeaşi notă calomnioasă, la pagina 91 afirmîndu-se despre „secte”: „Aceste asociaţii şi mişcări religioase îşi desfăşoară «misiunea» prin mijloace nedemne de Evanghelie (s.n.). Este un motiv în plus pentru ca, fără false menajamente, şi în România să se prezinte realist lucrurile în ceea ce priveşte răul generat de prozelitismul sectelor (s.n). Paradoxal, există cîteva grupări sectare interzise în occident (s.n.), dar care în România desfăşoară acţiuni prozelitiste în deplină libertate. Deşi în România nu au statut de cult, ci sunt numite fie organizaţii religioase (Martorii lui Iehova), fie asociaţii sau fundaţii religioase (Bahá’i, mormoni), aceste mişcări aplică strategii prozelitiste (s.n.). Este necesar să cunoaştem psihologia acestor grupuri, pentru ca «misiunea» lor să nu înşele conştiinţa noastră, afectînd familia şi comunitatea Bisericii. Care sînt formele concrete de prozelitism? Lucrînd întotdeauna «sub masca binelui», sectele cîştigă adepţi prin folosirea unor mijloace nedemne de misiunea creştină: îndoctrinare, mituire, şantaj, exploatarea sărăciei, fanatism”(s. n.).

Manualul era, coordonat de Adrian Lemeni, lector dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” care în poziţia sa de Secretar de Stat pentru Culte la Ministerul Culturii şi Cultelor ar fi fost cel mai în măsură să ştie că „sectele” atacate în manualul său au statut de culte recunoscute oficial în România, pentru a nu mai vorbi de toleranţa faţă de toate cultele religioase care ar trebui să se manifeste într-un Minister al Cultelor.

Nu mai puţin, manualul Religie.Cultul Ortodox, pentru clasa a X-a, Editura Dacia Cluj 2005, autori Dorin Opriş, Irina Horga, Monica Opriş, Antoaneta-Firuţa Tacea, apărut sub egida Patriarhiei Române şi aprobat cu Ordinul MEC nr.3787/2005, vorbeşte despre greco-catolici în termeni inadmisibili. În capitolul „Ortodoxia în contextul creştinismului românesc”, la pagina 70, autorii găsesc cu cale să le predea elevilor următoarele învăţături; „Evenimentul care a zguduit (s.n.) în modul cel mai profund unitatea de credinţă a românilor din Transilvania a fost Uniaţia (1701). Aceasta a condus la formarea Bisericii Greco-Catolice, confesiune catolică de rit bizantin. Dezbinarea (s.n.) în planul credinţei a românilor transilvăneni a avut consecinţe majore, determinînd instaurarea unui climat de neînţelegere şi neîncredere reciprocă, cu efecte pe termen lung”, ceea ce sugerează elevilor ortodocşi că biserica răspunzătoare pentru a fi „dezbinat” credinţa românilor transilvăneni este damnabilă pînă în ziua de astăzi. Manualul, utilizat în Transilvania, are menirea de a întreţine suspiciunea faţă de greco-catolici, de a-i culpabiliza, de aici izvorînd, încă de pe băncile şcolii (publice!), şi teza că aceia care nu sînt ortodocşi, nu pot fi buni români, căci au „zguduit” unitatea de credinţă, una din ideile fundamentale ale naţional - ortodoxismului românesc de ieri şi de azi. Este izbitor că nici acest manual, nici altele, de religie ortodoxă, nu consacră nici măcar o menţiune contribuţiei Bisericii Greco-Catolice la deşteptarea sentimentului naţional al românilor şi nu face nici o referire la persecutarea şi interzicerea acestei Biserici în perioada comunistă. În contrast cu Uniaţia, BOR este prezentată apoteotic, „istoria Bisericii Ortodoxe Române este strîns legată de istoria poporului român”. Este interesant de menţionat că acest manual, în ediţia sa aproape identică din 2002, avînd aceiaşi autori, nu includea aceste referiri la Biserica Greco-Catolică, iar capitolul al V-lea din ediţia 2002 se intitula „Ortodoxia şi cultura naţională”, şi era unul descriptiv şi corect. Rămîne întrebarea cum se produc aceste fenomene de involuţie şi radicalizare a manualelor.
          Într-un alt manualul de religie ortodoxă, coordonator tot Adrian Lemeni, aprobat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării cu ordinul MEC nr. 3787/05.04.2005 la capitolul  „Ortodoxia şi problemele lumii contemporane”, pagina 94, stă scris: „Numeroasele forme de aşa-zisă spiritualitate propuse astăzi şi care promit obţinerea unor puteri miraculoase decurg cel mai adesea dintr-o influenţa directă a demonilor. Magia, spiritismul sau anumite puteri ale yoghinilor care conferă puteri supranaturale sunt în strînsă legătură cu lucrarea demonilor. (...) Spre deosebire de yoga, creştinismul este o religie a vieţii şi a învierii (...) Yoga şi teoria reîncarnării predispun la fatalitate (....) Creştinismul iubeşte şi preamăreste viaţa, yoga, cu toate formele sale, o dispreţuieşte, socotind-o numai suferinţă. De aceea se lucrează permanent cu desfiinţarea ei. Creştinismul făgăduieşte omului viaţa veşnică, yoga arată intrarea în neantul necondiţionat. Creştinismul îl arată pe om şi după trecerea spre viaţa veşnică ca personală; yoga lucrează la pierderea personalităţii...în yoga, eul purificat va părăsi această „vale a plîngerii” în mod definitiv, pierzîndu-se în izolare sau stingere.” (Pr. Vasile Pop, Yoga şi isihasmul). În aparenţă avem de-a face cu un aspect meritoriu al manualelor confesionale, acela de a prezenta şi alte religii sau credinţe. În esenţă, aceste comparaţii nu sînt nevinovate, ele nu ţintesc informarea elevilor, ci consolidarea convingerii că numai cultul lor este legitim, alte culte sau practici fiind, iată, lucrarea demonilor. E de presupus că astfel pregătiţi, elevii din învăţămîntul public românesc vor fi persoane dezavantajate într-o lume globală.
sus

Bibliografia recomandată elevilor ridică şi ea, în anumite cazuri, întrebări serioase. Astfel, manualul Religie. Cultul ortodox, pentru clasa a X-a, învăţămîntul liceal şi şcoala de arte şi meserii (coordonator Adrian Lemeni, Editura Corint, 2005) conţine o listă de pagini de internet spre a fi accesate de elevi pentru aprofundarea cunoştinţelor.
Materialele postate pe aceste pagini web sînt însă de o intoleranţă virulentă, fundamentaliste şi periculoase. Spre exemplu, pe o pagină (http://www.crestinortodox.ro) la care se face trimitere, elevii pot lectura documentele Conferinţei teologice inter-ortodoxe întrunite pe 20 Septembrie, 2004, la Tesalonic, Grecia:  „Ecumenismul: Origini. Aşteptări. Demistificare”. În capitolul „Ecumenismul este o creaţie a papismului şi a protestantismului, care ascunde înstrăinarea de Adevărata Biserică” stă scris : „Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea şi catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atît geografic cît şi ecleziologic, în Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut «întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi.” Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea şi nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme ca «bisericile» «catolice» şi protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sînt bisericile locale autentice şi legitime ale acelor ţinuturi (s.n.); aceste biserici redobîndesc unitatea şi catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci şi singura Biserică.(s.n.) Prin urmare, de la bunul lui început şi pînă în ziua de astăzi, aşa-numitul «Conciliu Mondial al Bisericilor», ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un «Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor. Papismul s-a îndepărtat de unitatea şi catolicitatea Bisericii la începutul celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 şi îmbrăţişarea unor erezii precum „filioque”-le şi „primatul papal.» Biserica pe atunci ortodoxă a Romei, care a strălucit mulţi sfinţi, mucenici şi mărturisitori, a fost trasă în erezie şi înşelare. Ruptă de una şi adevărata Biserică, Biserica locală a Romei, fiind captivă a scolasticismului şi a năzuinţelor lumeşti ale papilor, nu numai că a eşuat în a păstra creştinătatea apuseană unită, ci chiar a devenit o sursă de noi erezii şi schisme, cum ar fi Reforma protestantă a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism.” Ce confuzii poate crea în mintea unui tînăr de 16-17 ani lectura acestor rînduri, dacă elevul conştiincios ia în serios recomandarea bibliografică, dar în paralel lecturează, bunăoară, declaraţiile fraterne, ecumenice, ale ortodocşilor participanţi la a Treia Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu, 2007, capitală culturală a Europei!

Alt site (www.credo.ro) indicat ca sursă bibliografică pentru liceeni, este o pagină web care conţine opiniile, nu tocmai tolerante despre greco-catolici ale Sf. Cuv. Paisie de la Neamţ: „Unia (uniatismul) este o aşchie desprinsă de la Sfînta Biserică a Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca să nu-i zic biserică rîmlenească. Unia este înşelăciunea diavolului (s.n.), ce-i vînează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este un lup răpitor de suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de moarte, în chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înainte-mergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie. Unia este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unia este Iuda (s.n.), ce cu linguşitorul sărut a vîndut Credinţa Pravoslavnică. Unia este ca şi râmlenii (catolicii) eretici. Cum, dar, uniaţii nu sunt rîmleni, cînd toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au călcat în picioare şi pe cele rîmleneşti le-au adoptat, zicînd cu neruşinare, precum că Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul? Şi papei de la Roma, adevăratului eretic, aceluia i se închină şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au. [...] Un asemenea jurămînt, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc şi nu se supun Soborniceştii Biserici, este pusă de patriarhii Răsăritului soborniceşte, nu doar pentru o oarecare vreme, ci pînă la sfîrşitul lumii va rămîne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.” (Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, Chişinau, 1999, p.49)

Creaţionismul este prezent în totalitatea manualelor de religie, fără menţionarea evoluţionismului, fenomen explicabil şi prin caracterul confesional al predării. Recent, Asociaţia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă a protestat public41 din cauza eliminării referinţelor la evoluţionism. Teoria evoluţiei speciilor şi a omului nu mai figurează nici în programa pentru bacalaureat, nici în programa curentă de biologie, fiind eliminate lecţiile de prezentare a acesteia din studiul biologiei şi a temei „Dumnezeu” din programa şi manualele de Filosofie de clasa a XII-a, prin Ordin al ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.
Eliminarea evoluţionismului din manuale, fenomen întîlnit şi în alte state europene, este considerat un pericol de către Consiliul Europei, care a adoptat de curînd Rezoluţia nr. 1580 din 4 octombrie 2007, intitulată Pericolul creaţionismului în educaţie. În primul alineat al Rezoluţiei se subliniază: „(...) Scopul este acela de a avertiza împotriva anumitor tendinţe care intenţionează să prezinte credinţa ca fiind o ştiinţă.(s.n.). Credinţa şi ştiinţa trebuie separate. Nu este vorba de antagonism. Ştiinţa şi credinţa trebuie să poată coexista (s.n.). Nu este vorba de a situa pe poziţii opuse credinţa şi ştiinţa, dar este necesar să împiedicăm credinţa de a ajunge să fie opusă ştiinţei.”, iar Rezoluţia cere statelor membre, deci şi României, membră a Consiliului Europei din 1993: „(19.1.) să apere şi să promoveze cunoştinţele ştiinţifice; (19.2.) să consolideze predarea fundamentelor ştiinţei, a istoriei sale, a epistemologiei şi metodelor sale, pe lîngă predarea cunoştinţelor ştiinţifice obiective; (19.3.) să facă ştiinţa mai uşor de înţeles, mai atractivă şi mai apropiată de realităţile lumii contemporane; (19.4.) să se opună cu fermitate predării creaţionismului ca disciplină ştiinţifică, pe picior de egalitate cu teoria evoluţiei (s.n.), şi în general să opună rezistenţă prezentării ideilor creaţioniste în cadrul oricărei alte discipline în afară de religie; (19.5.) să promoveze predarea evoluţiei ca teorie ştiinţifică fundamentală, în cadrul planului de învăţămînt.”42
Deocamdată autorii manualelor de religie şi MECT nu par deranjaţi de conţinutul învăţămîntului religios de la noi. În manualul de clasa I, Religie. Cultul ortodox, Ed. Sf. Mina, la pagina 20, li se spune elevilor că: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său: i-a dăruit suflet înzestrat cu gîndire, simţire şi voinţă. Primul om a fost numit Adam. El a fost făcut din pămînt. Apoi, Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de viaţă. Prima femeie, Eva, a fost făcută dintr-o coastă a bărbatului său. Dumnezeu i-a pus stăpîni peste tot pămîntul. Omul este cea mai frumoasă fiinţă de pe pămînt creată de Dumnezeu.” Aceste lucruri sînt prezentate copiilor ca o certitudine ştiinţifică, cu aerul că reprezintă o cunoaştere obiectivă. Dacă acest enunţ este legitim într-un catehism predat la biserică, el este cel puţin neavenit într-o şcoală publică, laică.

          Creaţionismul este prezentat în mod literal, în contrast cu teoriile ştiinţifice şi la paginile 11-12 din „Religie. Cultul ortodox.”, manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint: „Sfinţii părinţi evidenţiază apariţia vegetaţiei înaintea soarelui pentru a accentua că întreaga lume îşi are originea şi susţinerea în Dumnezeu. Întreaga vegetaţie ce împodobeşte pămîntul nu-şi datorează existenţa luminii solare, nici ostenelii omului, ci puterii creatoare a lui Dumnezeu. Sf. Ambrozie al Milanului arată că soarele a fost făcut după apariţia vegetaţiei pe pământ: „Fie ca pămîntul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să ştie că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor. (...) Cum ar putea soarele să dea putere vieţii plantelor crescătoare, cînd acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la vieţuire? Soarele e mai tânăr decît mugurii, mai tînăr decât ierburile.”

„Ziua a IV-a. Dumnezeu a făcul luminătorii: soarele, luna, stelele. Astfel au apărut şi anotimpurile. Teoriile ştiinţifice presupun apariţia soarelui înaintea pământului, aşa cum cere logica aparentă. Dar zilele creaţiei nu pot fi înţelese exclusiv prin intermediul legilor cunoscute de ştiinţe. Ştiinţa are competenţă doar în studierea lumii observabile de după căderea în păcat. Zilele creaţiei ne arată că întreaga lume trăieşte în mod vizibil prin Dumnezeu. Tendinţa de a considera soarele ca sursă a vieţii de pe planeta noastră constitie o încercare de explicare naturalistă a lumii. (...)
Ziua a V-a. Dumnezeu a făcut vieţuitoarele din apă şi din văzduh. Printr-o interpretare forţată, evoluţionismul consideră că speciile derivă unele din altele, inclusiv omul, care provine dintr-un anumit strămoş comun cu maimuţa. Sfinţii Părinţi insistă asupra felurilor vietăţilor. Ei arată că fiecare fel de vieţuitoare s-a făcut deodată şi acest fel îşi păstrează firea. Nu poate fi vorba de o trecere a vieţuitoarelor dintr-un fel în altul.”

          Deşi astrologia contravine chiar religiei creştine, ea este totuşi legitimată în acest manual la pagina 16: „venirea magilor la Bethleem – spre a se închina pruncului Iisus – demonstrează că şi Orientul păgîn aştepta venirea unui Mîntuitor. Astrologi încercaţi, magii «citiseră» în stele chiar timpul şi locul întrupării Fiului lui Dumnezeu.”
În condiţiile în care, de la clasa I la clasa a XII-a elevii sînt formaţi în spiritul teoriei creaţioniste, prezentată cel mai adesea ca un adevăr absolut, cu valoare ştiinţifică, strategia MEC de a limita sau exclude teoria evoluţionistă pînă şi din manualele de biologie este periculoasă, aşa cum o indică şi Rezoluţia mai sus citată a Consiliului Europei, iar pentru echilibrarea situaţiei este urgentă luarea unor măsuri corective în sarcina MEC.

          Falsul istoric sub diferite forme şi îmbinarea fundamentalismului religios cu naţionalismul sînt de asemenea adesea prezente în manualele de religie. Sub titlul Mitropoliţii români – promotori ai educaţiei în spaţiul românesc, de exemplu, acelaşi manual ortodox susţine că „primele şcoli atestate pe teritoriul ţării noastre au apărut la mănăstiri, încă din secolul al X-lea”, în răspăr cu cele mai elemenetare cunoştinţe istorice. Este simptomatic modul în care este prezentată, de exemplu, în Manualul de religie pentru cultul ortodox, clasa a X-a, al Editurii Corint, 2005, Palia de la Orăştie care apare ca „primul text biblic din Vechiul Testament tipărit în limba română”, fără a se face vreo referire la contextul istoric al apariţiei acesteia şi contribuţia Reformei la traducerea acestei biblii.
Manualul Religie ortodoxă pentru clasa a VII-a, Editura Sf.Mina din Iaşi, autor Camelia Muha, este un exemplu grăitor de îmbinare a citirii trunchiate a istoriei în cheie naţionalistă cu sentimentul de victimizare a „dreptei credinţe” care transmite elevilor un mesaj neîndoielnic de frustrare şi ură. De exemplu, la sfîrşitul capitolului 17, Reforma în Transilvania, dincolo de prezentarea tendenţioasă şi unilaterală a evenimentelor evului mediu transilvan, autoarea are grijă să fixeze „cunoştinţele” şi prin intermediul unor exerciţii aplicative prin care elevilor le sînt sugerate legături neîndoielnice între diferite confesiuni şi calităţi sau evenimente emblematice atribuite acestora: catolicismul este asociat cu „Noaptea Sfîntului Bartolomeu”, reforma protestantă cu „acţiunea de convertire la protestantism a credincioşilor de alte confesiuni”, iar ortodoxia, cum altfel, cu „dreapta credinţă”. În cadrul prezentării capitolului 18. Uniaţia. Biserica Uniată din Transilvania, în mod evident nu ne putem aştepta decît la aplicarea aceleiaşi tehnici de inducere în eroare prin trunchiere şi manipulare, scopul fiind unul şi acelaşi, crearea unui sentiment de ură faţă de Biserica Greco-Catolică, care ar fi trădat, chipurile, interesul naţional.

          Întrebarea cea mai importantă este cea referitoare la valorile pe care le răspîndesc aceste manuale, dincolo de comandamentele religioase, într-o Europă a mileniului trei. Aici însă ne lovim de stridenţe notabile care nu ar trebui să existe în sistemul învăţămîntului public românesc. Simpatia deosebită a autorilor pentru poetul legionar Nichifor Crainic în Manualul de religie al cultului ortodox pentru clasa a IX-a, Editura Corvin din Deva, prezent cu mai multe trimiteri bibliografice şi poezii, printre care şi poezia Singurătate – care nu are nimic de-a face cu religia sau valorile creştine (Ascult la miază-noapte: fierbe ura,/Ascult la miază-zi m-ar vrea răpus/ Şi clănţăne o haită în apus/ Cînd namila din zori îşi cască gura) – ,poate fi considerată numai cu bunăvoinţă inocentă.

Evaluarea cunoştinţelor de religie. Subiectele predate în cadrul orelor de religie, în ciuda caracterului facultativ/opţional al disciplinei, fac şi obiectul unor evaluări ale cunoştinţelor acumulate de elevi. Modelele de evaluare sînt redactate de Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţămîntul Preuniversitar (CNCEIP) şi pot fi descărcate de pe pagina web a MECT (www.edu.ro). Ghidul de evaluare pentru religie editat în 2001 îi are drept autori pe Prof. Nicoleta Liţoiu, Prof gr.I Mihaela Panoschi şi Pr. Prof. Nicolae Iordăchescu, acesta din urmă, preot ortodox, fiind şi inspectorul de religie al MECT. Ghidul conţine 82 pagini, dar se referă aproape exclusiv la evaluarea obiectului religie ortodoxă. Ghidul relevă că evaluarea elevilor, chiar şi în clasele mici, se face pe bază de teste criteriale scrise, de o dificultate surprinzător de avansată. Pentru ilustrare, redăm în Anexa nr. IX, paginile 63, respectiv 68-69 din modelele de evaluare propuse de autori. Gradul ridicat de complexitate, însuşi faptul că pentru o materie facultativă se aplică astfel de evaluări chiar şi la clasele mici, cantitatea de cunoştinţe pretinse de la copii, ridică întrebarea dacă nu cumva învăţămîntul public este confundat de MECT cu învăţămîntul confesional. Cu atît mai mult, cunoştinţele din manualele de religie, care se cer memorate în detaliu, după cum o indică ghidul, ar trebui să fie de o probitate exemplară.

Manualele menţionate ca deficitare, şi altele care nu au mai putut fi cuprinse în această scurtă analiză, dar care conţin de asemenea pasaje care induc intoleranţă şi îndoctrinează, nu au trecut neobservate. După ce ele au fost constant criticate de organizaţii ale societăţii civile, în anul 2007, au fost reclamate la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD).

          Astfel, într-o petiţie din 02.07.2007, înaintată CNCD, Adunarea Spirituală Naţională a Bahá’ílor din România a reclamat Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar pentru încălcarea dreptului la demnitate a persoanelor care apaţin religiei Bahá’í prin textele publicate în manualul Religie - Cultul ortodox, Clasa a XI-a, Ed. Corint, 2006. Petentul arată că manualul Religie - Cultul ortodox pentru clasa a XI-a, ediţia 2006, publicat de Editura Corint (avizat favorabil prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 4446 din 19 iunie 2006), include Adunarea Spirituală Naţională a Bahá’ílor din România la „secte care fac prozelitism”, descrise în general ca fiind fie de origine protestantă sau neo-protestantă, fie cu elemente ezoterice de origine asiatică, care sunt „unelte ale Satanei sau porţi ale iadului”, practică un „prozelitism insistent”, reprezintă „pericol pentru societate”, constituie un „fenomen combătut în societate”, adoptă „mijloace nedemne de evanghelie”, fiind o „grupare sectară interzisă în occident”, cu misiune înşelătoare ce „afectează familia şi comunitatea bisericii”, foloseşte metode de „îndoctrinare, mituire, şantaj, exploatare a sărăciei, fanatism”. În cadrul capitolului 7, secţiunea „Acţiunea sectelor”, elaborată de Georgian Păunoiu, asistent doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă, este prezentată şi o imagine a mausoleului lui Báb din Haifa, Israel, lăcaş sfânt pentru cultul Bahá’í. Aceste informaţii sînt considerate false, discriminatorii şi ofensatoare faţă de religia Bahá’í. Faţă de cele afirmate în manual, petentul a arătat că religia Bahá’í este larg recunoscută la nivel internaţional, cu o vastă apreciere în cadrul structurilor Uniunii Europene, acreditată ca organizaţie neguvernamentală cu statut consultativ în cadrul structurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite încă din anul 1948 şi este considerată şi încadrată de legislaţia română ca asociaţie religioasă, legal înregistrată.

          În consecinţă, petentul, prin petiţia trimisă la mai multe instituţii, solicita: retragerea manualului în cauză; editarea celei de-a doua ediţii cu o erată în care să se precizeze eroarea din ediţia precedentă; programarea unei ore de curs pentru elevii clasei a XI-a (an şcolar 2007-2008) în cadrul căreia aceştia să fie informaţi în mod corect cu privire la religia Bahá’í; publicarea în ziarele de circulaţie naţională a unor articole cu o informare corectă despre religia Bahá’í şi o menţiune cu privire la recunoaşterea de către Ministerul Culturii şi Cultelor a religiei Bahá’í.
În răspunsul său, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Direcţia Juridic şi Contencios, prin Adresa nr. 17239/23.07.2007, arată că în luna februarie 2007, Consiliul Naţional pentru Evaluarea şi Difuzarea Manualelor a primit prin redirecţionare de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării Adresa nr. 15.426, prin care autorii (s.n.) manualului solicitau modificarea conţinutului lecţiei de la paginile 90-91, pentru ediţiile următoare. „Motivul care a stat la baza acestei solicitări îl constituie riscul pe care poate să-l producă în rândul elevilor eroarea de conţinut a acelei lecţii”.

          La data de 03.10.2007, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (Anexa nr. XI) a decis⁴³ că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţămîntul Preuniversitar, prin avizarea manualului Religie - Cultul ortodox pentru clasa a XI-a, ediţia 2006, publicat de editura Corint, au încălcat dreptul la demnitate al comunităţii de religie Bahá’í, conform art. 15 al Ordonanţei Guvernului 137/2000, republicată; Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a hotărît totodată să monitorizeze modul de retragere din circuit al manualului. Partea nevăzută a acestui caz de discriminare este aceea că manualul retras îl avea coordonator tot pe Adrian Lemeni, secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor la acea dată, care, în repetate rînduri, a coordonat manuale intolerante faţă de alte culte, aflîndu-se, prin demnitatea publică pe care o ocupă, şi într-o gravă situaţie de conflict de interese. De fapt, mea culpa exercitată de autorii manualelor a venit numai după ce, Liga Pro Europa a atras atenţia într-o conferinta de presă asupra conţinutului scandalos al manualului. Tipic, nimeni nu a fost sancţionat pentru această „eroare”.

         Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în România menţionează acest caz în următorii termeni: „Cîteva ONG-uri şi grupuri religioase minoritare s-au plîns cu privire la un manual de religie ortodoxă, publicat în iulie 2006 de Ministerul Educaţiei, sub coordonarea Secretariatului de Stat pentru Culte. Manualul descria apariţia Bisericii Greco-Catolice, în secolul al XVIII-lea, ca rezultat al «prozelitismului catolic», iar Martorii lui Iehova, Credinţa Bahá’i şi Mormonii ca secte care «reprezintă o adevărată ameninţare la adresa societăţii». Un capitol din carte afirma că sectele practică prozelitismul prin mijloace cum ar «fi spălarea creierelor, mită, şantaj şi exploatarea săracilor».

          Ca o concluzie, manualele de religie şi programa ar trebui urgent reorientate spre prezentarea obiectivă a mai multor religii şi a istoriei religiilor şi nu spre îndoctrinarea copiilor cu viziunea unei singure religii care se va proclama pe ea însăşi ca fiind superioară tuturor celorlalte şi care nu va ezita, după cum s-a văzut, să incrimineze şi să denigreze atît alte credinţe, cît şi persoanele care nu împărtăşesc nici o credinţă religioasă.
Violenţa şi cruzimea multor pasaje din aceste manuale induc copiilor, pe lîngă frică, o mentalitate străină de spiritul şi menirea unui învăţămînt modern. Manualele sunt orientate în mod evident spre dogmatică şi îndoctrinare. Sînt numeroase îndemnuri la ritualism şi aroganţă faţă de alţii. Abundă poziţiile jignitoare la adresa altor culte sau la adresa altor curente de gîndire. Imaginea lui Dumnezeu este una a unui Dumnezeu violent, crud, neiertător. Învăţămîntul religios desfăşurat în astfel de condiţii, cu astfel de manuale va malforma iremediabil mentalităţi şi a devenit una dintre marile piedici şi un mare inamic al copiilor. Dezvoltarea lor intelectuală şi psihică este grav ameninţată de orele de religie derulate după astfel de manuale. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nu poate să rămînă inert faţă de o astfel de stare de lucruri şi să nu introducă reforme radicale privind maniera de alcătuire şi avizare a manualelor de religie.