2.
Norme şi practici în educaţia religioasă din şcolile publice inapoi
2.
Norme şi practici în educaţia religioasă din şcolile publice din România 2.1.
Scurt istoric al predării
religiei în şcoli după căderea comunismului 2.2. Statutul juridic al disciplinei
religie – ambiguităţi şi confuzii 2.3. Statutul cadrelor didactice
care predau religia 2.4. Discriminarea elevilor şi
profesorilor aparţinînd minorităţilor religioase 2.5.
Manualele de religie –
analiză de conţinut 2.6. Simboluri, ritualuri
religioase, lăcaşuri de cult în şcoli
Cazuri
de îndoctrinare şi tratamente umilitoare
2.1. Scurt istoric al predării religiei în
şcoli după căderea comunismului
Introducerea
educaţiei religioase în România după 1989 reprezintă un proces puţin
cercetat. Prin urmare, o mare parte dintre detaliile sale rămîn
deocamdată slab cunoscute. Printre puţinele analize disponibile se
numără un studiu din 2005, semnat de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu16
şi cercetarea lui Emil Moise, care conţine şi un important studiu de
caz. Ambele au constituit puncte de referinţă pentru această secţiune. Conform
lui Stan şi Turcescu, iniţiativa organizării de ore de educaţie
religioasă în cadrul şcolilor de stat din România a pornit imediat după
Revoluţia din 1989, mai exact în luna ianuarie a anului următor. Adică,
cum notează autorii, cu mult „înainte ca autorităţile post-comuniste să
aibă răgazul să întreprindă reforme în sistemul de învăţămînt”.
Iniţiativa a aparţinut lui Nicolae Stoicescu, ministru al Cultelor în
scurta perioadă post-decembristă de existenţă a acestei instituţii şi
ulterior ambasador al României în Grecia, laolaltă cu Sfîntul Sinod al
Bisericii Ortodoxe. S-a avut iniţial în vedere un sistem de ore
facultative în ciclurile preuniversitare, fără notarea elevilor.
Programa era menită să ofere, conform mitropolitului Daniel al Moldovei
şi Bucovinei, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, o
alternativă nu doar faţă de „umanismul ateu” al vremurilor comuniste,
ci şi faţă un anume „umanism nihilist” care ar fi fost livrat
şcolarilor după Revoluţie.
Un prim pas formal în procesul de
introducere a educaţiei religioase în şcolile de stat l-a reprezentat
semnarea unui protocol, cu puţin înainte de începerea anului şcolar
1990-1991, între Ministerul Învăţămîntului şi Biserica Ortodoxă. Prin
protocol, „educaţia moral-religioasă” era introdusă oficial în
curriculumul şcolilor publice din ţară ca disciplină facultativă şi
opţională, cu un conţinut ecumenic, predată de absolvenţii institutelor
teologice din ţară. Prin limbajul său, mai ales prin acordarea unui
statut dublu (disciplină opţională şi facultativă) orelor de educaţie
moral-religioasă, protocolul a inaugurat seria de ambiguităţi care
aveau să afecteze pînă azi statutul disciplinei „religie” în şcolile
româneşti. sus
Conform analizei lui Stan şi Turcescu, principalele
dificultăţi întîmpinate de BOR în implementarea proiectului său au
ţinut mai puţin de rezistenţa diverselor organisme ale statului
înaintea introducerii religiei în şcoli (lucru care s-a întâmplat, de
pildă, în Rusia post-sovietică) şi mai degrabă de dificultatea de a
organiza practic orele în cauză. Iar una dintre barierele principale ar
fi constituit-o absenţa unui personal calificat care să ofere orele
respective. Prin urmare, biserica a mizat pe preoţi şi pe foarte scurte
programe de pregătire profesională intensivă, precum cele organizate de
Institutul Teologic bucureştean între 16 şi 27 iulie 1990, urmînd ca
participanţii (în număr de altfel relativ redus) să pregătească mai
departe preoţii din eparhii. Folosirea absolvenţilor de seminarii şi
institute teologice a survenit abia la începutul lui 1991, cînd
Ministerul Învăţămîntului şi Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC)
au emis o notă comună în acest sens. Totuşi, cum observă Emil Moise,
preferinţa pentru folosirea preoţilor a persistat. În plus, SSC a
păstrat un rol important în selectarea suplinitorilor pentru educaţia
religioasă şi morală. Aşadar, cu sprijinul unei serii de norme
ministeriale emise în primii ani de după 1990, educaţia religioasă
oferită în şcolile publice din România a avut iniţial o natură
inconsecventă şi nesistematică, atît din cauza resurselor limitate (în
special cele umane), cît şi al statutului ambiguu, de materie
„tolerată”, a orelor17. În avangarda iniţiativei s-a situat Biserica
Ortodoxă, instituţia care îşi putea permite, datorită bazei sale
teritoriale semnificative, să gestioneze o atare operaţiune pe scară
largă.
Abia în 1995, odată cu adoptarea îndelung amînatei Legi
a
învăţămîntului, s-a finalizat „oficializarea” educaţiei religioase în
şcoli. La Art. 9.1, Legea nr. 84/1995 prevedea următoarele: „Planurile
învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia
ca disciplină şcolară. În învăţămîntul primar religia este disciplină
obligatorie, în învăţămîntul gimnazial este opţională, iar în
învăţămîntul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul
părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia
şi confesiunea.” Datorită intervenţiei ministrului de resort din acea
vreme, Liviu Maior, o propunere prin care religia să reprezinte o
materie opţională – în sensul strict al termenului de „opţional” –,
statut ce ar fi presupus automat o competiţie cu alte materii cu profil
similar, nu a fost preluată în textul final. Motivaţia ministrului a
fost cel puţin bizară: anume că o ofertă alternativă, adică un plus de
opţiuni, ar încurca pe elevii puşi să facă o alegere. Argumentarea
trăda, încă o dată, intenţia autorităţilor de a impune religia ca o
materie obligatorie în învăţămîntul primar.
sus
Imediat după
adoptarea
legii de Parlament, un număr de 57 de deputaţi au înaintat Curţii
Constituţionale o petiţie în care, printre altele, ridicau o obiecţie
de neconstituţionalitate vizînd paragraful citat. În particular, s-a
invocat încălcarea prevederilor Art. 1.3 („libera dezvoltare a
personalităţii umane”), Art. 26.2 („Persoana fizică are dreptul să
dispună de ea însăşi…”), Art. 29 (privind „Libertatea conştiinţei”) şi
Art. 45.5 („Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la
asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa
politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.”) Obiecţia
viza stipulaţia că în învăţămîntul primar studiul religiei este materie
obligatorie. Citînd cîteva articole din Constituţie (privind
garantarea învăţămîntului religios, libertatea de constrîngerea de a
adera la o credinţă religioasă, dreptul părinţilor şi tutorilor de a
asigura educaţia copiilor minori) şi o serie de instrumente
internaţionale,18 Curtea Constituţională, în decizia sa nr. 72 din 18
iulie 1995, a preferat un traseu ocolit şi un argument întortocheat. În
loc să recunoască direct caracterul anticonstituţional al Art. 9.1 din
lege, Curtea l-a învestit pe acesta cu un sens practic opus înţelesului
său intuitiv. Mai exact, a argumentat Curtea, prevederea în cauză
„permite însă o interpretare conformă prevederilor constituţionale”.
După care instanţa a răstălmăcit sensul prevederii într-un mod care să
fie compatibil cu restul garanţiilor oferite de Constituţie şi de
instrumentele internaţionale citate: „Introducerea în învăţămîntul
primar a religiei, ca disciplină «obligatorie», nu înseamnă
obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul
părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori
potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea
finală din structura Art. 9 alin. (1) rezultă că «obligativitatea»
priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţămînt,
religia şi confesiunea rămânînd să fie alese sau nu.”
Cu alte
cuvinte, Curtea a dat un sens contra-intuitiv termenului „obligatoriu”
din Art. 9.1 al Legii învăţămîntului. A perpetuat astfel o ambiguitate
care, după cum am arătat, s-a manifestat încă de la începutul carierei
educaţiei religioase din şcolile publice din România şi care mai
persistă şi astăzi în modul concret în care se desfăşoară orele de
religie în şcolile ţării. Cum s-a observat în analizele care au urmat
deciziei Curţii Constituţionale, nu numai că instanţa a dat un sens
forţat sensului Art. 9.1 din lege, dar prin compromisul ales a lăsat
descoperită problema spinoasă a implementării prevederilor legale, căci
– şi realitatea a demonstrat-o – e mult mai probabil ca cei implicaţi
să acorde termenului „obligatoriu” sensul intuitiv, decît cel definit
într-o decizie la care puţine persoane au acces. De altfel,
prevalîndu-se de ambiguitate, Biserica Ortodoxă Română a prezentat
constant pe website-ul său religia ca materie obligatorie. sus
Şirul
ambiguităţilor a continuat atunci cînd, la mai bine de un an de la
adoptarea Legii învăţămîntului, BOR a depus la Senat o iniţiativă
cetăţenească sprijinită de semnăturile a 1.049.853 de „credincioşi”,
vizînd modificarea deja disputatului Art. 9.1. Conform cererii,
paragraful citat ar fi trebuit înlocuit cu formula „Planurile
învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia
ca disciplină şcolară de bază. Participarea la orele de religie se va
face în funcţie de apartenenţa religioasă şi confesională.” Conform
procedurii, iniţiativa a ajuns pe masa de lucru a Curţii
Constituţionale, care a luat o decizie în luna aprilie a anului 1997.
Relevant, în context, se dovedeşte punctul de vedere exprimat de
Ministerul de resort, căci, din nou, acesta ocoleşte chestiunea de
fond, oprindu-se mai curînd asupra unor probleme procedurale. Prin
adresa nr. 9304/1997 Ministerul observă, astfel, că în Legea
învăţămîntului nu există noţiunea de „disciplină de bază”. Apoi, în mod
straniu, că „Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea
consecinţe negative asupra elevilor care nu aparţin unei credinţe şi
confesiuni dintre cele recunoscute…” În fine, defineşte termenii
„obligatoriu” şi „opţional” într-un mod care sugerează convingător că
sensul primului nu corespunde celui dat de Curtea Constituţională în
decizia acesteia din 1995 („Dacă religia devine disciplină obligatorie,
nu există alternativă, iar dacă este disciplină opţională, cei care nu
doresc să studieze religia vor studia o altă disciplină şcolară din
pachetul de discipline opţionale din planul de învăţămînt în care este
cuprinsă şi religia.”)
În Hotărârea sa cu nr. 1 din 16 aprilie
1997,
Curtea Constituţională a decis, după verificarea îndeplinirii
condiţiilor formale necesare iniţiativei, că „iniţiativa legislativă
este constituţională, dacă se respectă, conform art. 29 alin. (1) si
(6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau al tutorilor de a asigura
potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.” Desigur, tocmai o asemenea garanţie lipsea din
textul paragrafului propus de Sfîntul Sinod pentru a înlocui prevederea
corespondentă din Legea învăţămîntului.
Probabil ultimul
moment
fundamental în istoria de pînă acum a educaţiei religioase în şcolile
de stat din România l-a reprezentat Ordonanţa de urgenţă nr. 36/1997,
răspunsul autorităţilor înaintea presiunilor de a modifica Legea
învăţămîntului. Articolul 9.1 a primit următoarea definiţie, care a
redus ceva din ambiguităţile iniţiale. Prevederile relevante, nou
introduse, ale Art. 9 au luat forma următoare: „(1) Planurile-cadru ale
învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia
ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul
părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu
religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a
tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de
religie. În acest caz situaţia şcolară se încheie fără această
disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din
motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea
orelor la această disciplină.”
După cum se poate observa,
textul
Legii amendat şi republicat în 1999 preschimbă o ambiguitate
(caracterul „obligatoriu”) în alta (statutul de „parte a trunchiului
comun”). Tensiunea dintre această prevedere şi caracterul facultativ
(„elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz,
situaţia şcolară se încheie fără această disciplină…”) nu a trecut
neobservată. Deputatul Alexandru Brezniceanu a notat că prevederile
alineatului (1) „înseamnă că învăţămîntul religios, în învăţămîntul
preuniversitar, la toate nivelurile este obligatoriu.” Prin urmare,
deputatul a propus un amendament care ar fi evitat această „tentă de
obligativitate” şi anume: „În învăţămîntul preuniversitar, la toate
nivelurile studiul religiei este garantat prin curriculum şcolar.” Deşi
susţinut şi de alte voci, amendamentul clarificator a fost respins.
Totodată, s-a observat în şedinţele Parlamentului şi faptul că
amendamentul ignoră decizia Curţii Constituţionale, care fixa limitele
interpretării acceptabile a problemei obligativităţii. Ambele amănunte
sugerează, încă o dată, tentaţia de a menţine ambivalenţele Legii
învăţămîntului.
La finalul acestei scurte treceri în revistă a
istoriei educaţiei religioase în România, credem că se pot trage cel
puţin două concluzii generale:
• încă de la introducerea
orelor de
religie în România post-decembristă, nu mai tîrziu de anul 1990,
predarea religiei s-a făcut într-un context marcat de neclarităţi şi
ambiguităţi privind statutul orelor în contextul curriculumului şcolar; •
ambivalenţele în cauză au fost exploatate de Biserica Ortodoxă
Română, încă de la început, de conivenţă cu o parte dintre
actorii politici din ţară care au menţinut, cu ştiinţă, starea de
incertitudine în privinţa statutului educaţiei religioase.
sus
2.2. Statutul juridic al disciplinei religie –
ambiguităţi şi confuzii
Principiile
generale ale învăţămîntului preuniversitar se supun valorilor
constituţionale şi ale legii generale a învăţămîntului. Conform Constituţiei României,
art. 1 (3), „România este stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme” şi ca urmare, sunt garantate. Dominanţa
acestei prevederi în sistemul instituţional românesc explică faptul că Legea învăţămîntului
a preluat şi integrat enunţul de mai sus într-o formă aproape identică
în art. 3 (2): „Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în
dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane,
în formarea personalităţii autonome şi creative”. Atunci cînd se referă
la valorile comunitare, Constituţia alege în mod explicit „tradiţiile
democratice ale poporului român – sintagma „poporul român” având sensul
art. 4 (2): „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, religie…” şi „idealurile revoluţiei din decembrie
1989 (art. 1 (3))”. Cu alte cuvinte, nu orice tradiţie reprezintă o
valoare supremă, ci doar acelea care în Legea învăţămîntului sunt
identificate drept „tradiţii umaniste” (art. 3 (1)).
Principiile
de mai sus corespund în spirit şi în detaliu valorilor Uniunii
Europene, din care face parte România, care au căpătat o formulare
precisă şi perenă, cu forţă doctrinară, în textul Tratatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa unde,
la titlul „Valorile Uniunii”, art. I-2, stă scris: „Uniunea se
întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”. Şi pentru
a exclude orice ambiguitate cu privire la reperul suprem pentru Uniunea
Europeană, Carta
Drepturilor Fundamentale,
parte din Tratat, enunţă în
preambul: „Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale…” Nu e
deloc surprinzător că, la rîndul ei, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
instrument al Consiliului Europei, obligatoriu pentru România, revine
asupra aceloraşi idei, în Preambul afirmînd „ataşamentul profund faţă
de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a
justiţiei şi păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod
esenţial (…) pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor
omului (…)”.
În analiza pe care o facem problematicii
educaţiei religioase în învăţămîntul public, avem în vedere cerinţa Constituţiei
României din
art. 32 (7): „În şcolile de stat, învăţămîntul religios este organizat
şi garantat prin lege”. Ca urmare, în unităţile de educaţie publică din
România trebuie asigurată posibilitatea elevilor de a urma un
învăţămînt religios. Acest enunţ nu (s.n) determină ceea ce trebuie să
înţelegem prin sintagma „învăţămînt religios”. Constituţia
nu stabileşte că ar fi vorba despre „învăţămînt confesional” sau despre
informaţii referitoare la istoria şi conţinutul religiilor. Ştim doar
că prevederea constituţională trebuie să fie compatibilă cu toate
celelalte prevederi din Constituţia României. sus
În România,
relaţia religiei cu educaţia (şcolară) a fost reglementată prin Legea
84 din 24 iulie 199519 –
Legea învăţămîntului –
modificată şi republicată în 199920:
Articolul 9 al Legii
prevede:
(1)
Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi
profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La
solicitarea
scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu
frecventeze orele de religie. In acest caz situaţia şcolară se încheie
fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul
căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru
frecventarea orelor la această disciplină. În varianta
iniţială, din 1995, în art. 9, alin. (1), teza a doua, Religia era
reglementată ca disciplină obligatorie pentru învăţămîntul primar, opţională
pentru învăţămîntul gimnazial şi facultativă
pentru învăţămîntul liceal şi profesional21. În
data de 25 iunie 1995, 57 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională
asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 9 alin (1), teza a
doua, susţinînd, în esenţă, că prin instituirea obligativităţii
studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor
constituţionale ale art. 1, alin. (3), teza privind „libera dezvoltare
a personalităţii umane”, ale art. 26 alin. (2) care prevăd că „persoana
fizică are dreptul să dispună de ea însăsi”, ale art. 29 alin. (1), (2)
si (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind
obligaţia autorităţilor publice de a contribui “la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică,
socială, economică, culturală şi sportivă a ţării”.
Prin Decizia
72/1995 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii
învăţămîntului22,
deşi menţionată în textul legii ca atare, Religia
nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea
constînd numai în introducerea acestei discipline în planurile de
învăţămînt, religia şi confesiunea rămînînd să fie alese sau nu. Interpretarea
Curţii Constituţionale oferă o variantă de îmbinare a Legii învăţămîntului
cu legislaţia internaţională şi naţională într-un cadru legislativ
coerent, eliminînd astfel interpretările conform cărora disciplina Religie este obligatorie.
În
varianta modificată şi republicată a Legii
învăţămîntului, din 1999, deşi este eliminată prevederea
care susţine caracterul de disciplină obligatorie al Religiei, ca şi prevederea
similară cu referire la caracterul opţional al acestei discipline,
caracterul disciplinei Religie
este, din nou, unul ambiguu, aceasta figurînd ca obligatorie (parte a trunchiului comun, art.
9, alin 1), dar cu statut de disciplină opţională (elevul poate să nu
frecventeze orele de religie, art. 9, alin 2).23
Nici statutul de disciplină opţională,
pentru Religie,
nu este însă suficient clarificat, întrucît opţiunea de a nu frecventa
această disciplină nu este condiţionată de alegerea altei discipline
din pachetul de discipline opţionale din planul de învăţămînt, existînd
posibilitatea – conform art. 9, alin. 2 – încheierii situaţiei şcolare
fără această disciplină, ceea ce îi conferă şi caracterul de disciplină
facultativă.
sus
Este
evident, în urma analizei sub aceste trei planuri, că Religia
are caracter de disciplină facultativă. Menţionarea, în textul legii, a
celorlalte două variante, nu face decît să îngreuneze opţiunile în
privinţa alegerii acestei discipline, mai exact în privinţa renunţării la frecventarea
orelor acestei discipline.
Caracterul de disciplină
facultativă al disciplinei Religie
este menţionat şi în lucrările de specialitate de drept constituţional.
În lucrarea Drept constituţional şi
instituţii politice
(Editura All Beck, Bucureşti, p. 172) Ioan Muraru şi Elena Simina
Tănăsescu consideră că „legea va trebui să prevadă explicit că
învăţămîntul religios în şcolile de stat este facultativ, numai o
asemenea prevedere dînd satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi
mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le
revine”, Ioan Muraru fiind preşedintele Curţii Constituţionale din
România, la data publicării. Ambiguitatea legislativă este
continuată şi în unele acte normative cu caracter de lege, prin care se
atentează la mecanismul de asigurare a libertăţii religioase.
Astfel,
Ordinul nr. 3670/17.04.200124 cu privire la
aplicarea planurilor-cadru de învăţămînt pentru liceu în anul şcolar
2001-2002, în contradicţie cu Legea
învăţămîntului (art. 9), anulează caracterul de disciplină
facultativă pentru disciplina Religie:
(…)
Luînd în considerare faptul că învăţămîntul din România trebuie să
contribuie la formarea la elevi a unei personalităţi active, motivate
şi creative, capabile de opţiune şi de decizie, Ministrul Educaţiei şi
Cercetării dispune: (…) Art.5. Conform art. 9 din Legea învăţămîntului,
„planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi
profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu
frecventeze ora de religie.» În această ultimă situaţie, elevul îşi va
alege, în locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.
În
unele dintre anexele Ordinului
Ministrului Educaţiei se prevede 25,
printr-o notă sub un tabel că „elevii care nu studiază Religia îşi vor completa, în mod
obligatoriu, schema orară cu un opţional ales în urma procesului de
consultare”. sus
Deşi invocă, în preambulul Ordinului,
„formarea unei personalităţi capabile de opţiune şi decizie”, Ministrul
Educaţiei şi Cercetării, printr-o notă în subsolul unui tabel, care
contrazice chiar Legea învăţămîntului,
restricţionează libertatea religioasă: dacă un/ o elev/ elevă (la solicitarea scrisă a părinţilor…)
va dori să nu mai frecventeze orele disciplinei Religie
(să presupunem că şi-a schimbat religia) la mijlocul semestrului al II-
lea, nu va putea să-şi mai aleagă un opţional, ceea ce va determina
continuarea disciplinei Religie, împotriva dorinţei (şi a voinţei)
legitime a elevului/ elevei.
Anularea caracterului de
disciplină facultativă este evidenţiată din nou începînd cu anul şcolar
2005-2006, prin Ordinul Ministrului
Educaţiei, nr. 5718/22.12.2005. În conformitate
cu art. 9 din Legea învăţămîntului
84/1995,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1)
Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi
profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu
frecventeze orele de religie”. În această ultimă situaţie elevul îşi
alege, în locul disciplinei Religie,
o disciplină opţională. Din
nou, se poate observa că, prin ordinul ministrului educaţiei, act
inferior unei legi, se schimbă ultima precizare, fiind înlocuită cu
alta semnificativ diferită şi care afectează grav libertatea de
conştiinţă a copilului. În concluzie, Legea învăţămîntului a interpretat în propriul interes
(s.n.) legea fundamentală stipulînd caracterul
confesional (s.n.) al învăţămîntului religios.
Sistemul
educaţiei religioase creat prin aplicarea Legii şi a normelor auxiliare
introduse prin hotărîri ale ministrului – în particular, prin
protocoalele dintre Ministerul Învăţămîntului şi culte –, suportă toate
observaţiile legate de introducerea unor elemente de obligativitate.
Acestea sunt numeroase şi au caracter atît procedural, cît şi la
nivelul conţinutului disciplinei „Religie”. În plan practic, încălcarea
libertăţii de gîndire, conştiinţă şi religie şi a interesului superior
al copilului în cadrul sistemului educaţiei religioase atinge cote
îngrijorătoare şi datorită lipsei de cunoaştere a cadrelor didactice,
inspectorilor şi funcţionarilor din MEC. Personalul implicat în acest
sistem nu este informat asupra prevederilor legislative, aşa cum a
reieşit şi din dezbaterile locale organizate de Liga Pro Europa. Cercetarea
atentă şi corelată a cadrului constituţional şi legislativ al României
duce la concluzia că disciplina „Religie” nu poate fi considerată
obligatorie, iar sistemul educaţiei religioase nu poate introduce
elemente de obligativitate. Practica încurajată de MEC contrazice însă
acest cadru legal. Înseşi prevederile actuale ale Legii învăţămîntului
sînt menite să deruteze părinţii şi elevii, iar din informaţiile şi
răspunsurile la cercetarea iniţiată de LPE reiese cu claritate că nici
pentru profesori, nici pentru elevi „opţional”, în cazul studiului
religiei, nu înseamnă posibilitatea de a alege. sus
De altfel,
opţiunea pentru religie – alt şiretlic al Legii învăţămîntului –, nu se
face în scris, ci în urma repartizării automate a elevilor pe grupe
confesionale în funcţie de religia declarată. Declararea religiei de
către elevi într-o şcoală publică ridică întrebări serioase privind
protecţia datelor personale. Numai elevii care refuză să frecventeze
orele de religie sau optează pentru o confesiune căreia nu i se asigură
predarea în şcoală, vor fi obligaţi să depună o cerere scrisă pentru a
li se permite aceasta, ceea ce introduce o nouă discriminare
procedurală găzduită de Legea însăşi.
Dacă guvernele încearcă
să
îndoctrineze copiii conform unei anumite religii sau ideologii, dreptul
internaţional şi jurisprudenţa însă introduc limite stricte. Educaţia
religioasă obligatorie în şcolile publice este interzisă, iar „educaţia
etică” este permisă numai dacă este prezentată într-o manieră neutră.
Această teză nu înseamnă doar că disciplina „Religie” nu poate fi
aşezată în rînd pe lista disciplinelor obligatorii, ci şi faptul că
sunt interzise orice elemente procedurale care pot exercita o coerciţie
asupra elevilor, „împingîndu-i” sau „îndemnîndu-i” să urmeze disciplina
„Religie”, ori impunerea unor ritualuri confesionale, chiar dacă elevul
a optat pentru disciplina respectivă. În concluzie, este ilegală
înscrierea elevilor la disciplina „Religie” fără o solicitare
explicită, verificabilă, semnată de aceştia sau de părinţii/tutorii
lor, de a urma disciplina respectivă; la fel, este contrară
principiului non-obligativităţii aşezarea orelor de „Religie”, în orar
ca materie inclusă în trunchiul comun, astfel încît să se creeze
dificultăţi elevilor care nu vor să le urmeze; este interzisă
ameninţarea elevilor sau orice alte forme de presiune în cazul în care
aceştia refuză înscrierea la disciplina „Religie”, ori dacă se hotărăsc
să renunţe la urmarea ei în timpul anului şcolar ; este
inacceptabilă sancţionarea ori ameninţarea cu sancţiunea a elevilor
care refuză să meargă duminica la slujbe religioase. Este abuzivă,
obligarea copiilor şi a cadrelor didactice să participe la slujbele,
ceremonialele sau manifestările religioase ce au loc la începutul
anului şcolar în unităţile publice de învăţămînt sau în timpul anului
şcolar cu ocazia diferitelor evenimente. Sînt, de asemenea,
condamnabile orice încercări de a crea confuzie asupra caracterului
non-obligatoriu al disciplinei „Religie”.
Tendinţa cea mai
îngrijorătoare este că, deşi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului a primit o serie de critici venite din partea
organizaţiilor neguvernametale şi a unor organizatii şi organisme
internaţionale, nu dovedeşte intenţia de a le lua în considerare, ci
dimpotrivă, pare decis să accentueze caracterul ilegal şi
discriminatoriu al statutului actual al disciplinei religie în şcolile
publice.
sus
Recentul pachet de legi ale educaţiei, cuprinzînd
Legea
învăţămîntului şcolar, Legea învăţămîntului superior şi Legea privind
statutul personalului didactic, supus dezbaterii publice, traduce
intenţia MECT de a consacra disciplina religie ca obligatorie, ceea ce
sugerează o adevărată „contrareformă” în raport cu acest cadru general
şi a produs o adevărată consternare, legea sfidînd pe ansamblul său şi
în formulările de amănunt tot ceea ce sistemul normativ românesc a
încercat să dezvolte timp de 17 ani, în rezonanţă cu mediul european în
care s-a integrat România. Proiectul de lege a învăţămîntului şcolar
încalcă principiul non-obligativităţii educaţiei religioase atunci cînd:
•
se referă la statutul religiei într-un mod menit să creeze mai curînd
confuzie (respectiv, să întărească confuziile deja existente) în
legătură cu statutul ei – obligatoriu ori neobligatoriu; •
cere
solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal instituit ori a
elevului de peste 10 ani exclusiv în cazul materiei „Educaţie
moral-religioasă”, ceea ce sugerează că înscrierea la disciplina
„Religie” se face automat. • tratează disciplina „Religie” în
mod
diferit de alternativa sa (pentru urmarea celei din urmă se solicită o
cerere specială, inexistentă în cazul celei dîntîi), privilegiază
automat „Religia” în raport cu „Educaţia moral-religioasă”.
De
altfel, legislaţia internă este în mod activ implicată în excluderea
prevederilor abuzive amintite mai sus. Astfel, conform Codului Penal,
art. 318: „fapta de a obliga o persoană, prin constrîngere, să
participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să
îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni”. Iar art. 5 (5) al
Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor interzice „prelucrarea datelor cu caracter personal legate de
convingerile religioase sau de apartenenţa la culte, cu excepţia
desfăşurării lucrărilor de recensămînt naţional aprobat prin lege sau
în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres,
consimţămîntul pentru aceasta”. Nu poate avea loc înscrierea elevilor
la disciplina „Religie” fără prelucrarea unor date cu caracter personal
legate de apartenenţa la culte, or, aceasta presupune consimţămîntul
verificabil – deci scris. O altă problemă pe care o ridică actualele
prevederi ale proiectului priveşte intenţia acestuia de a transforma
„Religia” într-o disciplină opţională, în condiţiile în care nu există
nici un fel de referiri la conţinutul disciplinei „Educaţie
moral-religioasă”.
Pentru a nu exista nici o presiune ca
elevii să
se înscrie la disciplina „Religie”, e necesar ca „Educaţia
moral-religioasă” să fie perfect disponibilă în fiecare şcoală din
România pe toată perioada în care este planificată educaţia religioasă,
adică de la clasa I la a XII-a în sistemul actual. Din păcate, predarea
religiei pe baze confesionale a produs deja unele dezechilibre severe.
Gabriel Andreescu arata că „numărul studenţilor din învăţămîntul
teologic universitar a ajuns la 12.444, dintre care 6.514 la secţia de
teologie pastorală. Necesarul de preoţi pentru întreaga ţară nu
depăşeşte 11.000” 26, iar la o evaluare sumară, este evident că nu
există astăzi şi nici nu se întrevede în anii ce urmează apariţia unui
număr de absolvenţi de filosofie şi ştiinţe politice care să acopere
necesarul unei discipline studiată din clasa I pînă în clasa XII-a.
Atîta timp cît elevilor nu le este asigurat acest necesar, nici
„Religia” nu poate căpăta statutul de disciplină opţională, cu atît mai
puţin obligatorie. sus
Reglementarea disciplinei Religie, care are
un
caracter confesional, trebuie să ţină cont de prevederile imperative
ale legislaţiei privind drepturile copilului. În conformitate cu
prevederile art. 25 din Legea
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
copilul are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de
religie, iar în conformitate cu prevederile art. 24, alin (2), în orice
procedură administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi
ascultat, fiind obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta
de 10 ani (pînă la 10 ani această obligaţie fiind exercitată în
legătură cu copilul, dacă se consideră necesar, sau cu părinţii
acestuia în caz contrar). Dreptul de a fi ascultat conferă
copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie
pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi
informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă
este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care
îl priveşte (art. 24, alin (3)). În cadrul procesului
instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi informat asupra
drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de exercitare a
acestora (art. 1, alin (2), art. 48, alin (2)).
Fiecare
unitate
publică de învăţămînt are obligaţia de a informa copiii şi părinţii
acestora în legătură cu caracterul facultativ al disciplinei Religie şi
de a se asigura că părinţii elevilor/elevelor – sau elevii/elevele de
peste 16 ani – care urmează cursurile disciplinei Religie au solicitat,
în mod explicit, frecventarea acestora. În fine, prin
Decizia nr.
72/1995, Curtea Constituţională care a statuat că disciplina Religie nu
poate fi obligatorie pentru elevi, obligativitatea privind doar
considerarea religiei ca disciplină în oferta şcolară (prin includerea
în planurile de învăţămînt), religia şi confesiunea „rămînînd să fie
alese sau nu”, obligă Ministerul Educaţiei şi Cercetării să întreprindă
reformele necesare pentru a readuce predarea religiei în legalitate.
Din
chestionarele aplicate, ca şi din dezbaterile locale organizate în
acest proiect reiese şi că doar 7,8% dintre elevele/ elevii
intervievate/ intervievaţi ştiu că ora de religie este facultativă,
putînd fi încheiată situaţia şcolară fără a se alege o altă disciplină
în loc. Nici cadrele didactice nu dovedesc cunoaşterea legislaţiei în
acest domeniu, deşi cadrele didactice care au şi rol de
diriginte/dirigintă sunt obligate să informeze copiii şi părinţii cu
referire la caracterul facultativ al disciplinei Religie.
Nici conducerile şcolilor nu cunosc problematica sau, în cazurile în
care o cunosc, nu transmit informaţiile în mod suficient de pertinent.
Nici la nivelul inspectoratelor şcolare lucrurile nu sunt suficient
clarificate. Astfel, într-un articol publicat în revista Glasul
adevărului, nr. 140/2005, cu referire la educaţia religioasă în şcolile
publice din România, autorul menţionează că „învăţămîntul religios nu
este facultativ, ci OBLIGATORIU” şi se semnează Pr. Prof. Dr. Paul
Negoiţă, Inspector şcolar de Religie Buzău.
sus
|