2. Norme şi practici în educaţia religioasă din şcolile publice

Introducerea educaţiei religioase în România după 1989 reprezintă un proces puţin cercetat. Prin urmare, o mare parte dintre detaliile sale rămîn deocamdată slab cunoscute. Printre puţinele analize disponibile se numără un studiu din 2005, semnat de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu16 şi cercetarea lui Emil Moise, care conţine şi un important studiu de caz. Ambele au constituit puncte de referinţă pentru această secţiune.
Conform lui Stan şi Turcescu, iniţiativa organizării de ore de educaţie religioasă în cadrul şcolilor de stat din România a pornit imediat după Revoluţia din 1989, mai exact în luna ianuarie a anului următor. Adică, cum notează autorii, cu mult „înainte ca autorităţile post-comuniste să aibă răgazul să întreprindă reforme în sistemul de învăţămînt”. Iniţiativa a aparţinut lui Nicolae Stoicescu, ministru al Cultelor în scurta perioadă post-decembristă de existenţă a acestei instituţii şi ulterior ambasador al României în Grecia, laolaltă cu Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe. S-a avut iniţial în vedere un sistem de ore facultative în ciclurile preuniversitare, fără notarea elevilor. Programa era menită să ofere, conform mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, o alternativă nu doar faţă de „umanismul ateu” al vremurilor comuniste, ci şi faţă un anume „umanism nihilist” care ar fi fost livrat şcolarilor după Revoluţie.

Un prim pas formal în procesul de introducere a educaţiei religioase în şcolile de stat l-a reprezentat semnarea unui protocol, cu puţin înainte de începerea anului şcolar 1990-1991, între Ministerul Învăţămîntului şi Biserica Ortodoxă. Prin protocol, „educaţia moral-religioasă” era introdusă oficial în curriculumul şcolilor publice din ţară ca disciplină facultativă şi opţională, cu un conţinut ecumenic, predată de absolvenţii institutelor teologice din ţară. Prin limbajul său, mai ales prin acordarea unui statut dublu (disciplină opţională şi facultativă) orelor de educaţie moral-religioasă, protocolul a inaugurat seria de ambiguităţi care aveau să afecteze pînă azi statutul disciplinei „religie” în şcolile româneşti.
sus

Conform analizei lui Stan şi Turcescu, principalele dificultăţi întîmpinate de BOR în implementarea proiectului său au ţinut mai puţin de rezistenţa diverselor organisme ale statului înaintea introducerii religiei în şcoli (lucru care s-a întâmplat, de pildă, în Rusia post-sovietică) şi mai degrabă de dificultatea de a organiza practic orele în cauză. Iar una dintre barierele principale ar fi constituit-o absenţa unui personal calificat care să ofere orele respective. Prin urmare, biserica a mizat pe preoţi şi pe foarte scurte programe de pregătire profesională intensivă, precum cele organizate de Institutul Teologic bucureştean între 16 şi 27 iulie 1990, urmînd ca participanţii (în număr de altfel relativ redus) să pregătească mai departe preoţii din eparhii. Folosirea absolvenţilor de seminarii şi institute teologice a survenit abia la începutul lui 1991, cînd Ministerul Învăţămîntului şi Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) au emis o notă comună în acest sens. Totuşi, cum observă Emil Moise, preferinţa pentru folosirea preoţilor a persistat. În plus, SSC a păstrat un rol important în selectarea suplinitorilor pentru educaţia religioasă şi morală.
Aşadar, cu sprijinul unei serii de norme ministeriale emise în primii ani de după 1990, educaţia religioasă oferită în şcolile publice din România a avut iniţial o natură inconsecventă şi nesistematică, atît din cauza resurselor limitate (în special cele umane), cît şi al statutului ambiguu, de materie „tolerată”, a orelor17. În avangarda iniţiativei s-a situat Biserica Ortodoxă, instituţia care îşi putea permite, datorită bazei sale teritoriale semnificative, să gestioneze o atare operaţiune pe scară largă.

Abia în 1995, odată cu adoptarea îndelung amînatei Legi a învăţămîntului, s-a finalizat „oficializarea” educaţiei religioase în şcoli. La Art. 9.1, Legea nr. 84/1995 prevedea următoarele: „Planurile învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. În învăţămîntul primar religia este disciplină obligatorie, în învăţămîntul gimnazial este opţională, iar în învăţămîntul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.” Datorită intervenţiei ministrului de resort din acea vreme, Liviu Maior, o propunere prin care religia să reprezinte o materie opţională – în sensul strict al termenului de „opţional” –, statut ce ar fi presupus automat o competiţie cu alte materii cu profil similar, nu a fost preluată în textul final. Motivaţia ministrului a fost cel puţin bizară: anume că o ofertă alternativă, adică un plus de opţiuni, ar încurca pe elevii puşi să facă o alegere. Argumentarea trăda, încă o dată, intenţia autorităţilor de a impune religia ca o materie obligatorie în învăţămîntul primar.

         Imediat după adoptarea legii de Parlament, un număr de 57 de deputaţi au înaintat Curţii Constituţionale o petiţie în care, printre altele, ridicau o obiecţie de neconstituţionalitate vizînd paragraful citat. În particular, s-a invocat încălcarea prevederilor Art. 1.3 („libera dezvoltare a personalităţii umane”), Art. 26.2 („Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi…”), Art. 29 (privind „Libertatea conştiinţei”) şi Art. 45.5 („Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.”) Obiecţia viza stipulaţia că în învăţămîntul primar studiul religiei este materie obligatorie.
          Citînd cîteva articole din Constituţie (privind garantarea învăţămîntului religios, libertatea de constrîngerea de a adera la o credinţă religioasă, dreptul părinţilor şi tutorilor de a asigura educaţia copiilor minori) şi o serie de instrumente internaţionale,¹⁸ Curtea Constituţională, în decizia sa nr. 72 din 18 iulie 1995, a preferat un traseu ocolit şi un argument întortocheat. În loc să recunoască direct caracterul anticonstituţional al Art. 9.1 din lege, Curtea l-a învestit pe acesta cu un sens practic opus înţelesului său intuitiv. Mai exact, a argumentat Curtea, prevederea în cauză „permite însă o interpretare conformă prevederilor constituţionale”. După care instanţa a răstălmăcit sensul prevederii într-un mod care să fie compatibil cu restul garanţiilor oferite de Constituţie şi de instrumentele internaţionale citate: „Introducerea în învăţămîntul primar a religiei, ca disciplină «obligatorie», nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura Art. 9 alin. (1) rezultă că «obligativitatea» priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânînd să fie alese sau nu.”

           Cu alte cuvinte, Curtea a dat un sens contra-intuitiv termenului „obligatoriu” din Art. 9.1 al Legii învăţămîntului. A perpetuat astfel o ambiguitate care, după cum am arătat, s-a manifestat încă de la începutul carierei educaţiei religioase din şcolile publice din România şi care mai persistă şi astăzi în modul concret în care se desfăşoară orele de religie în şcolile ţării. Cum s-a observat în analizele care au urmat deciziei Curţii Constituţionale, nu numai că instanţa a dat un sens forţat sensului Art. 9.1 din lege, dar prin compromisul ales a lăsat descoperită problema spinoasă a implementării prevederilor legale, căci – şi realitatea a demonstrat-o – e mult mai probabil ca cei implicaţi să acorde termenului „obligatoriu” sensul intuitiv, decît cel definit într-o decizie la care puţine persoane au acces. De altfel, prevalîndu-se de ambiguitate, Biserica Ortodoxă Română a prezentat constant pe website-ul său religia ca materie obligatorie.
sus

          Şirul ambiguităţilor a continuat atunci cînd, la mai bine de un an de la adoptarea Legii învăţămîntului, BOR a depus la Senat o iniţiativă cetăţenească sprijinită de semnăturile a 1.049.853 de „credincioşi”, vizînd modificarea deja disputatului Art. 9.1. Conform cererii, paragraful citat ar fi trebuit înlocuit cu formula „Planurile învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară de bază. Participarea la orele de religie se va face în funcţie de apartenenţa religioasă şi confesională.” Conform procedurii, iniţiativa a ajuns pe masa de lucru a Curţii Constituţionale, care a luat o decizie în luna aprilie a anului 1997. Relevant, în context, se dovedeşte punctul de vedere exprimat de Ministerul de resort, căci, din nou, acesta ocoleşte chestiunea de fond, oprindu-se mai curînd asupra unor probleme procedurale. Prin adresa nr. 9304/1997 Ministerul observă, astfel, că în Legea învăţămîntului nu există noţiunea de „disciplină de bază”. Apoi, în mod straniu, că „Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea consecinţe negative asupra elevilor care nu aparţin unei credinţe şi confesiuni dintre cele recunoscute…” În fine, defineşte termenii „obligatoriu” şi „opţional” într-un mod care sugerează convingător că sensul primului nu corespunde celui dat de Curtea Constituţională în decizia acesteia din 1995 („Dacă religia devine disciplină obligatorie, nu există alternativă, iar dacă este disciplină opţională, cei care nu doresc să studieze religia vor studia o altă disciplină şcolară din pachetul de discipline opţionale din planul de învăţămînt în care este cuprinsă şi religia.”)

       În Hotărârea sa cu nr. 1 din 16 aprilie 1997, Curtea Constituţională a decis, după verificarea îndeplinirii condiţiilor formale necesare iniţiativei, că „iniţiativa legislativă este constituţională, dacă se respectă, conform art. 29 alin. (1) si (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau al tutorilor de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.” Desigur, tocmai o asemenea garanţie lipsea din textul paragrafului propus de Sfîntul Sinod pentru a înlocui prevederea corespondentă din Legea învăţămîntului.

       Probabil ultimul moment fundamental în istoria de pînă acum a educaţiei religioase în şcolile de stat din România l-a reprezentat Ordonanţa de urgenţă nr. 36/1997, răspunsul autorităţilor înaintea presiunilor de a modifica Legea învăţămîntului. Articolul 9.1 a primit următoarea definiţie, care a redus ceva din ambiguităţile iniţiale. Prevederile relevante, nou introduse, ale Art. 9 au luat forma următoare: „(1) Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

         După cum se poate observa, textul Legii amendat şi republicat în 1999 preschimbă o ambiguitate (caracterul „obligatoriu”) în alta (statutul de „parte a trunchiului comun”). Tensiunea dintre această prevedere şi caracterul facultativ („elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină…”) nu a trecut neobservată. Deputatul Alexandru Brezniceanu a notat că prevederile alineatului (1) „înseamnă că învăţămîntul religios, în învăţămîntul preuniversitar, la toate nivelurile este obligatoriu.” Prin urmare, deputatul a propus un amendament care ar fi evitat această „tentă de obligativitate” şi anume: „În învăţămîntul preuniversitar, la toate nivelurile studiul religiei este garantat prin curriculum şcolar.” Deşi susţinut şi de alte voci, amendamentul clarificator a fost respins. Totodată, s-a observat în şedinţele Parlamentului şi faptul că amendamentul ignoră decizia Curţii Constituţionale, care fixa limitele interpretării acceptabile a problemei obligativităţii. Ambele amănunte sugerează, încă o dată, tentaţia de a menţine ambivalenţele Legii învăţămîntului.

• încă de la introducerea orelor de religie în România post-decembristă, nu mai tîrziu de anul 1990, predarea religiei s-a făcut într-un context marcat de neclarităţi şi ambiguităţi privind statutul orelor în contextul curriculumului şcolar;
• ambivalenţele în cauză au fost exploatate de Biserica Ortodoxă Română,  încă de la început, de conivenţă cu o parte dintre actorii politici din ţară care au menţinut, cu ştiinţă, starea de incertitudine în privinţa statutului educaţiei religioase.

         Principiile de mai sus corespund în spirit şi în detaliu valorilor Uniunii Europene, din care face parte România, care au căpătat o formulare precisă şi perenă, cu forţă doctrinară, în textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa unde, la titlul „Valorile Uniunii”, art. I-2, stă scris: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin plura­lism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”. Şi pentru a exclude orice ambiguitate cu privire la reperul suprem pentru Uniunea Europeană, Carta Drepturilor Fundamentale, parte din Tratat, enunţă în preambul: „Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale…” Nu e deloc surprinzător că, la rîndul ei, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instrument al Consiliului Europei, obligatoriu pentru România, revine asupra aceloraşi idei, în Preambul afirmînd „ataşamentul profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial (…) pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului (…)”.

       În analiza pe care o facem problematicii educaţiei religioase în învăţămîntul public, avem în vedere cerinţa Constituţiei României din art. 32 (7): „În şcolile de stat, învăţămîntul religios este organizat şi garantat prin lege”. Ca urmare, în unităţile de educaţie publică din România trebuie asigurată posibilitatea elevilor de a urma un învăţămînt religios. Acest enunţ nu (s.n) determină ceea ce trebuie să înţelegem prin sintagma „învăţămînt religios”. Constituţia nu stabileşte că ar fi vorba despre „învăţămînt confesional” sau despre informaţii referitoare la istoria şi conţinutul religiilor. Ştim doar că prevederea constituţională trebuie să fie compatibilă cu toate celelalte prevederi din Constituţia României.
sus

(1) Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. In acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
În varianta iniţială, din 1995, în art. 9, alin. (1), teza a doua, Religia era reglementată ca disciplină obligatorie pentru învăţămîntul primar, opţională pentru învăţămîntul gimnazial şi facultativă pentru învăţămîntul liceal şi profesional²¹.
În data de 25 iunie 1995, 57 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 9 alin (1), teza a doua, susţinînd, în esenţă, că prin instituirea obligativităţii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1, alin. (3), teza privind „libera dezvoltare a personalităţii umane”, ale art. 26 alin. (2) care prevăd că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăsi”, ale art. 29 alin. (1), (2) si (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui “la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării”.

       Prin Decizia 72/1995 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului²², deşi menţionată în textul legii ca atare, Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constînd numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămînînd să fie alese sau nu.
Interpretarea Curţii Constituţionale oferă o variantă de îmbinare a Legii învăţămîntului cu legislaţia internaţională şi naţională într-un cadru legislativ coerent, eliminînd astfel interpretările conform cărora disciplina Religie este obligatorie.

       În varianta modificată şi republicată a Legii învăţămîntului, din 1999, deşi este eliminată prevederea care susţine caracterul de disciplină obligatorie al Religiei, ca şi prevederea similară cu referire la caracterul opţional al acestei discipline, caracterul disciplinei Religie este, din nou, unul ambiguu, aceasta figurînd ca obligatorie (parte a trunchiului comun, art. 9, alin 1), dar cu statut de disciplină opţională (elevul poate să nu frecventeze orele de religie, art. 9, alin 2).²³  Nici statutul de disciplină opţională, pentru Religie, nu este însă suficient clarificat, întrucît opţiunea de a nu frecventa această disciplină nu este condiţionată de alegerea altei discipline din pachetul de discipline opţionale din planul de învăţămînt, existînd posibilitatea – conform art. 9, alin. 2 – încheierii situaţiei şcolare fără această disciplină, ceea ce îi conferă şi caracterul de disciplină facultativă.

      Este evident, în urma analizei sub aceste trei planuri, că Religia are caracter de disciplină facultativă. Menţionarea, în textul legii, a celorlalte două variante, nu face decît să îngreuneze opţiunile în privinţa alegerii acestei discipline, mai exact în privinţa renunţării la frecventarea orelor acestei discipline.

         Caracterul de disciplină facultativă al disciplinei Religie este menţionat şi în lucrările de specialitate de drept constituţional. În lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice (Editura All Beck, Bucureşti, p. 172) Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu consideră că „legea va trebui să prevadă explicit că învăţămîntul religios în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dînd satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”, Ioan Muraru fiind preşedintele Curţii Constituţionale din România, la data publicării.
Ambiguitatea legislativă este continuată şi în unele acte normative cu caracter de lege, prin care se atentează la mecanismul de asigurare a libertăţii religioase.

Astfel, Ordinul nr. 3670/17.04.2001²⁴ cu privire la aplicarea planurilor-cadru de învăţămînt pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, în contradicţie cu Legea învăţămîntului (art. 9), anulează caracterul de disciplină facultativă pentru disciplina Religie:

(…) Luînd în considerare faptul că învăţămîntul din România trebuie să contribuie la formarea la elevi a unei personalităţi active, motivate şi creative, capabile de opţiune şi de decizie, Ministrul Educaţiei şi Cercetării dispune:
(…) Art.5. Conform art. 9 din Legea învăţămîntului, „planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze ora de religie.» În această ultimă situaţie, elevul îşi va alege, în locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.

În unele dintre anexele Ordinului Ministrului Educaţiei se prevede²⁵, printr-o notă sub un tabel că „elevii care nu studiază Religia îşi vor completa, în mod obligatoriu, schema orară cu un opţional ales în urma procesului de consultare”.
sus

      Deşi invocă, în preambulul Ordinului, „formarea unei personalităţi capabile de opţiune şi decizie”, Ministrul Educaţiei şi Cercetării, printr-o notă în subsolul unui tabel, care contrazice chiar Legea învăţămîntului, restricţionează libertatea religioasă: dacă un/ o elev/ elevă (la solicitarea scrisă a părinţilor…) va dori să nu mai frecventeze orele disciplinei Religie (să presupunem că şi-a schimbat religia) la mijlocul semestrului al II- lea, nu va putea să-şi mai aleagă un opţional, ceea ce va determina continuarea disciplinei Religie, împotriva dorinţei (şi a voinţei) legitime a elevului/ elevei.

Anularea caracterului de disciplină facultativă este evidenţiată din nou începînd cu anul şcolar 2005-2006, prin Ordinul Ministrului Educaţiei, nr. 5718/22.12.2005.
     
        În conformitate cu art. 9 din Legea învăţămîntului 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. În această ultimă situaţie elevul îşi alege, în locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.
Din nou, se poate observa că, prin ordinul ministrului educaţiei, act inferior unei legi, se schimbă ultima precizare, fiind înlocuită cu alta semnificativ diferită şi care afectează grav libertatea de conştiinţă a copilului.
În concluzie, Legea învăţămîntului a interpretat în propriul interes (s.n.) legea fundamentală stipulînd caracterul confesional (s.n.) al învăţămîntului religios.

       Sistemul educaţiei religioase creat prin aplicarea Legii şi a normelor auxiliare introduse prin hotărîri ale ministrului – în particular, prin protocoalele dintre Ministerul Învăţămîntului şi culte –, suportă toate observaţiile legate de introducerea unor elemente de obligativitate. Acestea sunt numeroase şi au caracter atît procedural, cît şi la nivelul conţinutului disciplinei „Religie”. În plan practic, încălcarea libertăţii de gîndire, conştiinţă şi religie şi a interesului superior al copilului în cadrul sistemului educaţiei religioase atinge cote îngrijorătoare şi datorită lipsei de cunoaştere a cadrelor didactice, inspectorilor şi funcţionarilor din MEC. Personalul implicat în acest sistem nu este informat asupra prevederilor legislative, aşa cum a reieşit şi din dezbaterile locale organizate de Liga Pro Europa.
 Cercetarea atentă şi corelată a cadrului constituţional şi legislativ al României duce la concluzia că disciplina „Religie” nu poate fi considerată obligatorie, iar sistemul educaţiei religioase nu poate introduce elemente de obligativitate. Practica încurajată de MEC contrazice însă acest cadru legal. Înseşi prevederile actuale ale Legii învăţămîntului sînt menite să deruteze părinţii şi elevii, iar din informaţiile şi răspunsurile la cercetarea iniţiată de LPE reiese cu claritate că nici pentru profesori, nici pentru elevi „opţional”, în cazul studiului religiei, nu înseamnă posibilitatea de a alege.
sus

De altfel, opţiunea pentru religie – alt şiretlic al Legii învăţămîntului –, nu se face în scris, ci în urma repartizării automate a elevilor pe grupe confesionale în funcţie de religia declarată. Declararea religiei de către elevi într-o şcoală publică ridică întrebări serioase privind protecţia datelor personale. Numai elevii care refuză să frecventeze orele de religie sau optează pentru o confesiune căreia nu i se asigură predarea în şcoală, vor fi obligaţi să depună o cerere scrisă pentru a li se permite aceasta, ceea ce introduce o nouă discriminare procedurală găzduită de Legea însăşi.

Dacă guvernele încearcă să îndoctrineze copiii conform unei anumite religii sau ideologii, dreptul internaţional şi jurisprudenţa însă introduc limite stricte. Educaţia religioasă obligatorie în şcolile publice este interzisă, iar „educaţia etică” este permisă numai dacă este prezentată într-o manieră neutră. Această teză nu înseamnă doar că disciplina „Religie” nu poate fi aşezată în rînd pe lista disciplinelor obligatorii, ci şi faptul că sunt interzise orice elemente procedurale care pot exercita o coerciţie asupra elevilor, „împingîndu-i” sau „îndemnîndu-i” să urmeze disciplina „Religie”, ori impunerea unor ritualuri confesionale, chiar dacă elevul a optat pentru disciplina respectivă. În concluzie, este ilegală înscrierea elevilor la disciplina „Religie” fără o solicitare explicită, verificabilă, semnată de aceştia sau de părinţii/tutorii lor, de a urma disciplina respectivă; la fel, este contrară principiului non-obligativităţii aşezarea orelor de „Religie”, în orar ca materie inclusă în trunchiul comun, astfel încît să se creeze dificultăţi elevilor care nu vor să le urmeze; este interzisă ameninţarea elevilor sau orice alte forme de presiune în cazul în care aceştia refuză înscrierea la disciplina „Religie”, ori dacă se hotărăsc să renunţe la urmarea ei în timpul anului şcolar ; este inacceptabilă sancţionarea ori ameninţarea cu sancţiunea a elevilor care refuză să meargă duminica la slujbe religioase. Este abuzivă, obligarea copiilor şi a cadrelor didactice să participe la slujbele, ceremonialele sau manifestările religioase ce au loc la începutul anului şcolar în unităţile publice de învăţămînt sau în timpul anului şcolar cu ocazia diferitelor evenimente. Sînt, de asemenea, condamnabile orice încercări de a crea confuzie asupra caracterului non-obligatoriu al disciplinei „Religie”.

       Tendinţa cea mai îngrijorătoare este că, deşi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a primit o serie de critici venite din partea organizaţiilor neguvernametale şi a unor organizatii şi organisme internaţionale, nu dovedeşte intenţia de a le lua în considerare, ci dimpotrivă, pare decis să accentueze caracterul ilegal şi discriminatoriu al statutului actual al disciplinei religie în şcolile publice.

        Recentul pachet de legi ale educaţiei, cuprinzînd Legea învăţămîntului şcolar, Legea învăţămîntului superior şi Legea privind statutul personalului didactic, supus dezbaterii publice, traduce intenţia MECT de a consacra disciplina religie ca obligatorie, ceea ce sugerează o adevărată „contrareformă” în raport cu acest cadru general şi a produs o adevărată consternare, legea sfidînd pe ansamblul său şi în formulările de amănunt tot ceea ce sistemul normativ românesc a încercat să dezvolte timp de 17 ani, în rezonanţă cu mediul european în care s-a integrat România. Proiectul de lege a învăţămîntului şcolar încalcă principiul non-obligativităţii educaţiei religioase atunci cînd:

• se referă la statutul religiei într-un mod menit să creeze mai curînd confuzie (respectiv, să întărească confuziile deja existente) în legătură cu statutul ei – obligatoriu ori neobligatoriu;
• cere solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal instituit ori a elevului de peste 10 ani exclusiv în cazul materiei „Educaţie moral-religioasă”, ceea ce sugerează că înscrierea la disciplina „Religie” se face automat.
• tratează disciplina „Religie” în mod diferit de alternativa sa (pentru urmarea celei din urmă se solicită o cerere specială, inexistentă în cazul celei dîntîi), privilegiază automat „Religia” în raport cu „Educaţia moral-religioasă”.

     De altfel, legislaţia internă este în mod activ implicată în excluderea prevederilor abuzive amintite mai sus. Astfel, conform Codului Penal, art. 318: „fapta de a obliga o persoană, prin constrîngere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni”. Iar art. 5 (5) al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor interzice „prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensămînt naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţămîntul pentru aceasta”. Nu poate avea loc înscrierea elevilor la disciplina „Religie” fără prelucrarea unor date cu caracter personal legate de apartenenţa la culte, or, aceasta presupune consimţămîntul verificabil – deci scris. O altă problemă pe care o ridică actualele prevederi ale proiectului priveşte intenţia acestuia de a transforma „Religia” într-o disciplină opţională, în condiţiile în care nu există nici un fel de referiri la conţinutul disciplinei „Educaţie moral-religioasă”.

    Pentru a nu exista nici o presiune ca elevii să se înscrie la disciplina „Religie”, e necesar ca „Educaţia moral-religioasă” să fie perfect disponibilă în fiecare şcoală din România pe toată perioada în care este planificată educaţia religioasă, adică de la clasa I la a XII-a în sistemul actual. Din păcate, predarea religiei pe baze confesionale a produs deja unele dezechilibre severe. Gabriel Andreescu arata că „numărul studenţilor din învăţămîntul teologic universitar a ajuns la 12.444, dintre care 6.514 la secţia de teologie pastorală. Necesarul de preoţi pentru întreaga ţară nu depăşeşte 11.000”²⁶, iar la o evaluare sumară, este evident că nu există astăzi şi nici nu se întrevede în anii ce urmează apariţia unui număr de absolvenţi de filosofie şi ştiinţe politice care să acopere necesarul unei discipline studiată din clasa I pînă în clasa XII-a. Atîta timp cît elevilor nu le este asigurat acest necesar, nici „Religia” nu poate căpăta statutul de disciplină opţională, cu atît mai puţin obligatorie.
sus

     Reglementarea disciplinei Religie, care are un caracter confesional, trebuie să ţină cont de prevederile imperative ale legislaţiei privind drepturile copilului. În conformitate cu prevederile art. 25 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie, iar în conformitate cu prevederile art. 24, alin (2), în orice procedură administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat, fiind obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (pînă la 10 ani această obligaţie fiind exercitată în legătură cu copilul, dacă se consideră necesar, sau cu părinţii acestuia în caz contrar).
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte (art. 24, alin (3)). În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora (art. 1, alin (2), art. 48, alin (2)).

       Fiecare unitate publică de învăţămînt are obligaţia de a informa copiii şi părinţii acestora în legătură cu caracterul facultativ al disciplinei Religie şi de a se asigura că părinţii elevilor/elevelor – sau elevii/elevele de peste 16 ani – care urmează cursurile disciplinei Religie au solicitat, în mod explicit, frecventarea acestora.
În fine, prin Decizia nr. 72/1995, Curtea Constituţională care a statuat că disciplina Religie nu poate fi obligatorie pentru elevi, obligativitatea privind doar considerarea religiei ca disciplină în oferta şcolară (prin includerea în planurile de învăţămînt), religia şi confesiunea „rămînînd să fie alese sau nu”, obligă Ministerul Educaţiei şi Cercetării să întreprindă reformele necesare pentru a readuce predarea religiei în legalitate.