Gazeta Ligii PRO EUROPA Liga – 11-12 / 2002

    Bilanţul anului 2002 aduce societăţii civile româneşti o dimensiune nouă: consacrarea sa definitivă ca voce de referinţă în peisajul politico-social românesc. Nu e puţin lucru ca, după mai bine de un deceniu de marginalizare, societatea civilă românească să acceadă, în fine, la statutul de interlocutor legitim. Să nu ne amăgim, acest statut este departe de a-i fi pe de-a-ntregul recunoscut. Nu mai puţin, acest statut există, e de-ajuns să aruncăm o privire în presă. Dacă, cu ani înainte, această altera pars era o cenuşăreasă, azi ea poate face pagina întîi a ziarelor. Orice publicaţie care se respectă obişnuieşte să găzduiască şi opiniile societăţii civile, ca un feed-back necesar al iniţiativelor sau deciziilor politice. Mai mult, o recenta Gală a Societăţii Civile omagia, prin vocea prestigioasă a lui Emil Hurezeanu, preşedintele unui juriu la fel de prestigios (cuprizîndu-i pe Mihai Răzvan Ungureanu, Dan Manoleli, Elena Zamfir, Cristian Pîrvulescu, Ion Bogdan Lefter) nu mai puţin de douăzeci de proiecte excepţionale desfăşurate de asociaţiile şi fundaţiile româneşti, din cele mai diverse domenii. Această recunoaştere nu este un cadou nemuncit. Societatea civilă românească, atîta cît a mai rămas, dincolo de inconsecvenţe şi slăbiciuni, dar mai ales în pofida obstacolelor administrative de tot soiul, sufocată de lipsa fondurilor şi impozitarea severă, a constituit mediul cel mai dinamic al României. A găzduit avangarda militantismului pentru drepturi, a iniţiat toate marile reforme şi a oferit soluţii inovative celor mai multe din provocările tranziţiei. Recent, într-o campanie naţională opusă unui proiect guvernamental riscant şi aventurier, în cazul protejării Cetăţii Medievale Sighişoara, coaliţia de asociaţii care a susţinut-o a reuşit un veto care a zguduit din temelii axioma atotputerniciei statului.
    Cu atît mai nedreaptă este anatema colectivă pe care, tot la sfîrşit de an, într-un articol de prima pagină din Revista 22, Andrei Cornea  o aruncă asupra  societăţii civile româneşti, considerind-o tocmai bună de dus la GEPCD (Groapa ecologică pentru cuvinte depreciate). În treacăt fie zis, gala societăţii civile nu a suscitat interesul redacţiei nici măcar la rubrica faptului divers. Cum Revista 22 este oficiosul GDS, care se crede un fel de «navă amiral» a societăţii civile româneşti, e greu de înţeles o astfel de provocare la război fratricid. Cui prodest?
    Revenind la articol, prima constatare este că autorul şi-a abandonat în mod inexplicabil bunul reflex intelectual al analizei nuanţate, producînd un articol de înfierare proletară fără precedent. Ce-l mînă pe Andrei Cornea? În esenţă, indignarea că societatea civilă românească, compusă din «mii de ong-uri cu scopuri mediu nobile si foarte nobile procurind bani din fonduri puţin, mediu si foarte oculte’ (fără ghilimelele de rigoar ?) nu ar mai fi capabilă «nu să moară, Doamne fereşte, nu să sufere», ci măcar «să demonstreze pentru principii». Pe care, care va să zică, nu le mai are. Las deoparte satisfacţia pe care o astfel de abordare trebuie să o fi produs în mediile securisto-peremiste, pentru a mă apleca doar asupra mîhnirii pe care ne-a produs-o nouă, celor vizaţi.
    Este, din păcate, adevărat că există ONG-uri inventate de corupţi pentru a spăla bani sau a figura pe listele guvernamentale, spre legitimarea limitării democraţiei românesti, prin inventarea de false opoziţii la tot mai autoritarul cabinet al progresistului domn Năstase (în general, periat de Revista 22). Totuşi, să fi uitat autorul că majoritatea ONG-urilor româneşti trăiesc mizerabil, între miile de cazuri insolubile pe care le întîlnesc la tot pasul — copii ai străzii, handicapaţi, persoane fără adăpost, vîrstnici privaţi de medicamente, cerşetori — şi dispreţul suveran al guvernanţilor, scăldaţi în privilegii şi demnităţi scăpate de sub controlul public? O societate civilă, la fel de incomodă ca gura slobodă a presei, este azi ţinta unor politici care tind să-i suprime libertatea de expresie şi de asociere. Fără oengeuri şi jurnalişti am putea raporta şi noi, la porţile Occidentului, că am rezolvat toate problemele. Pe de altă parte, împărtăşim îngrijorarea autorului privind lipsa de reacţie promptă a societătii civile, dar aceasta nu înseamnă că societatea civilă nu există sau că ea ar dezerta de la datoria de solidaritate. Dovadă torentul de luări de pozitţe, declaraţii, conferinţe de presă, strîngeri de semnături, prin care, cîinele de pază al democraţiei îl mîrîie necontenit pe atentator.
    Diatriba din Revista 22 are meritul de a ne reaminti o mai veche dispută intelectuală. Ce este solidaritatea, care este consensul minimal de valori din societatea noastră ? Clădim pe reflexe de grup, pe elitism sau pe principii ? Întorcînd atacul, să considerăm elita tocmai bună de aruncat la GRCN numai pentru că se mobilizează aproape exclusiv atunci cînd e vorba de violarea drepturilor şi libertăţilor membrilor săi? Dar anonimii romi, non-ortodocşii, regionaliştii sau feminiştii, au şi ei drept de cetate ? Sau de apărat sînt exclusiv drepturile şi libertăţile  celor ce cred în mîndria de a trăi într-o lume superioară, albă, masculină şi ortodoxă, imună la scîncetele duşmănoase ale minorităţilor (imperiale), ale femeilor desfigurate de soţi, ale elevelor deflorate de dascăli ?
    Nu cred că un real cessez-le–feu poate interveni pînă nu ne vom fi clarificat opţiunile valorice, atît cei din societatea civilă, cît şi elita politică sau elita tout court. Pentru un ONG, horribile dictu, un rom fără acte, eventual homosexual, eventual ateu, eventual hoţ, este la fel de îndreptăţit să nu fie arătat încătuşat ca şi un bărbat alb, ortodox şi mîndru. Principiile să fie principii.
    Lipsa unui un consens minimal de valori intangibile este, fără îndoială, cea mai periculoasă vulnerabilitate a noastră, cea care face ca România să fie altfel decît orice altă ţară europeană, iar democraţia noastră să fie dependentă de interesele de grup. Oricît de criticată ar fi, societatea civilă este singura în stare să răstoarne această situaţie. Cu condiţia să ne definim cu claritate adversarul şi să nu ne decimăm între noi.
 

    Plutim prin viaţă ca frunzele mînate de vînt. Plecăm de nicăieri şi ajungem aiurea. Ne naştem cu puţin şi dobîndim aproape tot. De ce? Fiindcă ne-a cuprins o sete de cunoaştere a tot ce este bun, frumos, util sau necesar.
    Idei, opinii, impresii zburau în jurul meu. Cu sfială, am luat pentru mine un cuvînt: ambiţie. Şi a rămas un imn al meu: ambiţia de a merge mai departe, de a fi cineva sau de a fi folositoare în această lume.
     Astfel am ales — nu din pură întîmplare — Colegiul Democraţiei. L-am văzut ca pe un loc în care gîndurile nu sînt încorsetate. De aceea, testul l-am primit cu inima deschisă, fără prea multe emoţii. Într-adevăr, la interviu am avut anumite reţineri. Dar, din fericire, m-am alăturat grupului constituit.
    Am realizat că termeni ca tradiţie, colegialitate, muncă, inteligenţă, suflet, definesc acest Colegiu ce a ajuns la a noua ediţie.
    Într-un cadru relaxant, la Sovata, noi învăţăceii am aflat lucruri interesante despre societatea civilă şi organizaţiile neguvernamentale. Seriozitatea s-a îmbinat cu joaca la atelierul unde am întocmit cereri de finanţare. Prin joc, muncă şi competiţie ne-am cunoscut şi împrietenit unii cu alţii. Sîntem douăzeci şi cinci de suflete diferite, unite totuşi prin dorinţa fiecăruia de afirmare, dar, mai ales, prin toleranţă.
    Întorşi de la Sovata am participat la comemorarea unui eveniment: Kristallnacht. Atît la Sinagogă, cît şi la Şcoala Generală nr. 4 şi la cursul despre istoria şi cultura evreilor, ni s-a vorbit despre aceşti oameni care, cu siguranţă, meritau o soartă mai bună.
    Activităţile Colegiului au fost în continuare variate. Deoarece Colegiul Democraţiei se adresează acelor tineri care manifestă o motivaţie personală pentru cariere politice, juridice, diplomatice sau administrative, cursurile ce au urmat s-au axat în tratarea acestor tipuri de teme.
    Un prim curs s-a referit la stat, evoluţie şi tipuri de state. Şi am putut înţelege diferenţa dintre stat şi naţiune. De asemenea am învăţat să respectăm, să protejăm şi să încercăm să dezvoltăm statul în care trăim.
    Într-o altă întîlnire cu colegiştii am discutat despre doctrine şi partide politice. Cursul ne-a ajutat în înţelegerea diferitelor doctrine fiindcă, deşi sîntem mulţumiţi că trăim în democraţie, trebuie să fim conştienţi de diferitele forme în care aceasta poate apărea. Totodată încercăm să ne apărăm de evntualii inamici ai democraţiei: comunismul şi fascismul.
Pentru că dreptatea nu este neglijată, un curs a fost despre formarea şi organizarea puterii judecătoreşti. Drumul soluţionării unei infracţiuni poate fi, de multe ori, lung şi anevoios. Lung este şi drumul pe care mergem noi pentru a acumula informaţii. Pentru a înţelege mai bine, domnul judecător Horaţiu Dumbravă ne-a răspuns la nelămuririle noastre şi ne-a prezentat, pe scurt, diferite cazuri reale.
    Pînă în prezent toate cursurile s-au dovedit a fi utile şi plăcute. Nu există o întîlnire la sfîrşitul căreia să putem afirma că nu am aflat nimic nou şi interesant.
    Cu plăcere rememorez clipele petrecute în cadrul acestui colectiv şi aştept cu bucurie celelalte surprize şi întîlniri pregătite. Celor care încă nu v-aţi plictisit citind aceste rînduri, vă scriu o idee ce mi-a rămas întipărită în minte.
    Soarta oferă omului de-a lungul vieţii sale mai multe şanse, care pot fi sau nu valorificate. Astfel, eu am şansa de a fi membră a Colegiului Democraţiei şi sînt mîndră de aceasta.

Ileana Frîncean

În Salonul Verde al Hotelului Continental a avut loc în data de 18 decembrie 2002 masa rotundă cu tema: „Alteritatea şi presa“. La masa rotundă au participat reprezentanţi ai administraţiei publice locale (Cornel Brişcaru, Marius Paşcanu), reprezentanţi ai mass-media locale (Borbély Melinda, Cornel Groza, Makkai János, Szucher Ervin, Kelemen Ferenc, Gáspár Sándor, Corina Ruja şi mulţi alţii), reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale (Fundaţia Gama, Asociaţia Speranţa, Fundaţia Curcubeul, Asociaţia Lorántffy Zsuzsanna, Peace Corps, PER, Fundaţia Transilvană Alpha), uniuni ale minorităţilor naţionale (Partida Romilor, Asociaţia Romilor, Comunitatea Evreilor, etc), reprezentanţi ai partidelor politice (PNŢCD, Liga Transilvania Banat).

    O definiţie a alterităţii, universal acceptabilă este dificil dacă nu chiar imposibil de dat. DEX-ul din 1996 nu conţine acest termen iar Dicţionarul Spiritului Tolerant1  sub semnătura lui Valeriu Stoica be baza ideii recunoaşterii universale aşa cum a reformulat-o Francis Fukuyama, numeşte alteritatea ca „recunoaştere universală, un element structurat al democraţiei liberale. Această recunoaştere universală, consacrată în Constituţii şi în tratatele internaţionale, poate fi înţeleasă, în esenţă ca o recunoaştere a celuilalt.“ O delimitare riguroasă a „celuilalt“ aduce în atenţie faptul că în lume există 10.000 de societăţi distincte care se regăsesc în aproximativ 200 de state.
    Poate tocmai această generozitate a termenului a permis o privire mai amplă asupra Zilei Minorităţilor Naţionale, o perspectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (de altfel, aşa cum remarca domnul Szokoly Elek, pe 10 decembrie s-a aniversat Ziua Drepturilor Omului).
    În cadrul mesei rotunde nebuloasa diferenţei specifice a noţiunii de „celălalt“ a gravitat între cel de minoritate şi cel de poperian de comunitate. Poate de aceea, Ziua Minorităţilor merită a fi celebrată ca o zi a tuturor celor care trăiesc în diversitate. Modelul anilor ’60 din SUA a demonstrat de altfel că asumarea de către majoritate a luptei pentru drepturi a minorităţilor este soluţia viabilă în crearea unei societăţi mai bune. Închizînd cercul, libertatea de expresie şi dreptul la propria imagine au fost cea de-a doua temă dominantă a acestei mese rotunde. O acţiune în grăniţuire între aceste două drepturi declanşează discursuri interminabile în care fiecare parte pare să aibă dreptate. Găsirea însă a soluţiei cele mai înţelepte şi care să corespundă valorilor democratice, moralei şi bunului simţ este o provocare pe care media trebuie să o înfrunte. Dacă în ceea ce priveşte libertatea presei, jurnaliştii încă se mai simt ameninţaţi de păstrarea în Codul Penal a insultei şi calomniei în ceea ce priveşte dreptul la propria imagine lucrurile sînt mai greu de măsurat şi controlat. Schimbări s-au realizat mai mult în audio-vizual aflat sub monitorizarea CNA-ului dar în presa scrisă încă se perpetuază stereotipii, (aşa cum au arătat şi studiile Agenţiei de Monitorizare a Presei de pe lîngă Academia Caţavencu) în special referitoare la comunitatea de romi. (Relevant în acest sens a fost şi modul în care media a reacţionat la evenimentele de la Buhuşi). Alteritatea este însă şi „prolifică“ pentru media. În absenţa ei uniformitatea ar şterge tonurile de gri iar realitatea reflectată în tonuri de alb şi negru este greu de vîndut. Pe de altă parte, au arătat ziariştii prezenţi, realitatea reflectată de mass-media nu are cum să difere de cea pe care ne-o indică sondajele de opinie. Nostalgici ai regimului comunist majoritatea cetăţenilor se arată deranjaţi de a împărţi vecinătatea cu „celălalt“ fie el greco-catolic, maghiar, rom sau evreu iar reprezentanţii autorităţilor publice locale încă caută subterfugii în Legea 215 din 2001 pentru a evita utilizarea bilingvismului.
    Chiar dacă sinteza anului a scos în evidenţă, ca şi rapoartele de ţară deficienţe ale sistemului nostru democratic, participanţii mesei rotunde s-au arătat mult mai optimişti în privinţa viitorului pus sub semnul influenţei americane odată cu invitarea României să adere la NATO. Şi cum încă din 1801 prin vocea preşedintelui Jefferson prosperarea societăţii democratice a fost legată de „asigurarea condiţiilor în care oamenii se pot bucura de libertatea neîngrădită de a fi diferiţi“ cred că putem privi optimişti înspre viitor.
(L.A.)

    N. A. îşi satisfăcea serviciul militar la Sibiu. A semnalat mamei că are o problemă medicală, nu se simte bine, are dureri de cap şi că, deşi a anunţat medicul unităţii, nu primeşte tratament.
    La data de 31 ianuarie 2001 N. A. a decedat.
    Mama lui N. A. a cerut lămuriri privind motivul decesului, pe care nu le-a primit. Prin urmare, la 10 mai 2001, a înaintat o plîngere Parchetului Militar Braşov cerînd cercetarea circumstanţelor în care a decedat, în timpul serviciului militar, fiul ei. Neprimind nici o informaţie pînă în septembrie 2001, a sesizat Biroul pentru Drepturile Omului. A fost nevoie de două scrisori din partea Ligii PRO EUROPA pînă cînd s-a obţinut un răspuns la data de 8 noiembrie 2001 în care s-a susţinut: „în pofida solicitării la momentul oportun Serviciul Judeţean de Medicină Legală Sibiu nu a desfăşurat constatarea medico-legală necesară”, afîrmînd totodată că operativitatea urmăririi penale este „afectată de dificultatea obţinerii (pe fondul austerităţii bugetare) a fondurilor ce ar putea fi necesare” pentru o expertiză medico-legală, care, din eroarea Serviciului Judeţean de Medicină Legală Sibiu nu s-a efectuat conform prevederilor legale. După acest răspuns mama lui N. A. a completat plîngerea penală şi împotriva unor persoane necunoscute din cadrul Serviciului Judeţean de Medicină Legală Sibiu pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.
    La 16 ianuarie 2002 Parchetul Militar Braşov a dispus neînceperea urmăririi penale, susţinînd următoarele: „prin expertiza medico-legală s-a concluzionat că tratamentul aplicat la nivelul tuturor eşaloanelor medicale a fost cel indicat şi obişnuit pentru fiecare moment al evoluţiei afecţiunii, neexistînd elemente de natură a confirma că un alt tratament ar fi putut conduce la evitarea morţii”. Afirmaţia este contrară cu cea din 8 noiembrie, şi conţine un element important: se susţine că a existat un tratament la mai multe „eşaloane medicale”, afecţiunea — nespecificată — a avut o anume evoluţie în timp, tratată în mod corespunzător.
    La data de 30 ianuarie 2002 mama lui N. A. a înaintat o plîngere împotriva soluţiei date de Parchetul Militar Braşov la Parchetul General, secţia Parchete Militare, arătînd că nu a fost informată oficial de existenţa unei boli de care ar fi suferit N. A., cerînd să i se comunice „documentele medicale care atestă existenţa şi calitatea tratamentului adecvat, cît şi motivaţia pentru care eu nu am fost informată de existenţa unei astfel de boli, nu am fost contactată pentru a-mi vizita copilul la pat”. Pînă azi nu s-a primit nici un răspuns din partea Parchetului General.
    Între timp mama lui N. A. a solicitat lămuriri din partea Spitalului Militar Sibiu, cerînd o copie a foii de observaţie. Spitalul Militar Sibiu a refuzat acordarea oricărei informaţii.
    La data de 4 iunie 2002 Parchetul Militar Braşov (cu cinci luni după închiderea dosarului) a trimis o scrisoare către mama lui N. A., în care se afirmă că „pe parcursul cercetărilor” (fără să se arate care au fost aceste cercetări ulterioare, de unde au apărut informaţii noi) s-a stabilit cauza decesului, care ar fi fost sindromul Waterhouse-Friderichsen. Decursul bolii fiind deosebit de rapid, nu s-a mai putut face nici o intervenţie. Această scrisoare este, din nou, în contradicţie cu cele anterioare. Iniţial s-a susţinut că Serviciul Judeţean de Medicină Legală Sibiu nu a desfăşurat constatarea medico-legală necesară, după care s-a afirmat că bolnavul a primit tratament adecvat la mai multe eşaloane medicale, la fiecare moment al evoluţiei afecţiunii, iar mai nou că decesul ar fi survenit brusc, fără existenţa anterioară a unei boli.
    Contactînd medici de specialitate, Biroul pentru Drepturile Omului a fost informat referitor la sindromul Waterhouse-Friderichsen, care nu este o boală în sine, ci un sindrom care apare în urma unei boli netratate, în special a bolii lui Addison sau a meningitei. Meningita poate fi tratată, dacă este observată din timp, ca şi boala lui Addison. Chiar şi după apariţia sindromului Waterhouse-Friderichsen există tratament.
    Mama lui N. A. a cerut din nou să primească informaţii cu privire la tratamentul primit de fiul ei. La această întrebare nu a primit răspuns nici pînă azi.
    În urma unei plîngeri penale, contestînd modul anchetei penale, cazul a ajuns pe rol la Tribunalul Militar din Cluj.

    La data de 8 mai 2002 una dintre angajatele Ligii PRO EUROPA a sesizat coordonatorul de program al Biroului pentru Drepturile Omului că o persoană este lovită chiar în faţa sediului asociaţiei de un gardian public. Coordonatorul de program s-a dus de îndată la faţa locului să vadă ce se întîmplă. Gardianul în cauză, întrebat, iniţial a afirmat că a lovit femeia pentru că a refuzat să se legitimeze. După care a susţinut că era în legitimă apărare. Cei doi martori oculari însă au afirmat că femeia nu a avut nici o atitudine agresivă faţă de gardian, pur şi simplu mergea pe stradă, a fost oprită, a primit o palmă fără nici un motiv, după care a fost trasă sub poartă şi lovită cu picioarele. La aceste declaraţii gardianul a susţinut că femeia este o hoaţă şi trebuie dusă de îndată la Corpul Gardienilor Publici. Femeia a refuzat să meargă la CGP şi a cerut să fie chemată poliţia. Şi coordonatorul de program al LPE a cerut să se cheme, în situaţia dată, poliţia, gardianul însă a refuzat acest lucru şi a chemat prin staţie maşina de intervenţie a CGP. Între timp o angajată a LPE a adus două aparate de fotografiat, pentru a înregistra momentul în care femeia va fi forţată să urce în maşina CGP. În acest moment gardianul şi colegul lui au dispărut.
    La data de 16 mai 2002 s-a trimis o sesizare la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Tîrgu-Mureş, în care au fost indicate datele personale ale martorilor. Dintre cei trei martori oculari au fost anchetaţi doar doi (cel de-al doilea prezentîndu-se de bunăvoie, neprimind citaţie). La data de 12 iulie 2002 Parchetul de pe lîngă Judecătoria Tîrgu-Mureş a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale în acest caz, pe motivul că cele arătate în sesizare „nu s-au putut proba”.
    Astfel s-a comis o gravă eroare. În situaţia în care dosarul a fost închis din lipsă de probe, nu este admisibil ca unul dintre martorii oculari să nu fie audiat. Similar, dosarul nu se putea închide, pe motivul lipsei de probe, fără confruntarea martorilor şi învinuitului.
    Motivul invocat, ex officio, a fost că victima era „o ţigancă, care fură din buzunare”. Se ridică cîteva probleme:

    a) Dacă victima a comis un furt, de ce a fost lăsată să plece, deşi s-a insistat să se cheme Poliţia? În această situaţie, gardianul public a comis o faptă gravă, nerespectînd nici prevederile legale, nici sarcinile de serviciu.
    b) Dacă cineva comite un delict, împotriva persoanei respective pot fi aplicate pedepse corporale?

    În decembrie 1999, V., student la Cluj, a fost prins de poliţişti avînd asupra lui două sacoşe cu pocnitoare, cumpărate la piaţa din Suceava. Deşi expertiza INSEMEX Petroşani a arătat că este vorba de amestecuri pirotehnice, obiecte de distracţie, V. a fost condamnat la închisoare (1 an) pentru deţinere de material exploziv.
Liga PRO EUROPA a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocînd încălcarea dreptului la libertate, dreptului la un proces echitabil, dreptului de a nu fi pedepsit fără lege.
 

    Liga PRO EUROPA a sesizat de repetate ori organele abilitate în legătură cu activităţile xenofobe şi rasiste ale unor organizaţii extemiste, ce contravin legilor în vigoare. Pînă acum nu au fost luate măsuri împotriva persoanelor care activează în cadrul unor astfel de organizaţii. La data de 29 iulie 2002, pe baza Ordonanţei de urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, Biroul pentru Drepturile Omului a sesizat Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş asupra activităţii din judeţul Mureş a organizaţiei denumite Noua Dreaptă, cerînd investigarea celor care încalcă prevederile Ordonanţei nr. 31/2002. Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş a confirmat că cele relatate sînt în curs de anchetă. Se aşteaptă rezultatele acestei anchete.

    Liga PRO EUROPA a protestat, din momentul acordării numelui mareşalului Ion Antonescu — un personaj din istoria României care a avut un rol activ în deportarea şi nimicirea unor colectivităţi de oameni (în principal evrei şi romi) — unui bulevard din Tîrgu-Mureş. La începutul lunii septembrie Biroul pentru Drepturile Omului s-a adresat consilierilor locali să-şi respecte obligaţiile ce le revin din Ordonanţa nr. 31/2002, pentru a evita crearea impresiei conform căreia Consiliul local al municipiului Tîrgu-Mureş promovează cultul persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Biroul a considerat că tergiversarea schimbării denumirii bulevardului în cauză constituie o pată pe obrazul aleşilor urbei noastre.
    La 27 septembrie 2002 Consiliul local a adoptat o hotărîre prin care denumirea bulevardului s-a schimbat în Bulevardul Cetăţii. Hotărîrea a fost atacată, în contencios administrativ, de asociaţia Cultul Eroilor, dovedind astfel interesul asociaţiei pentru cultul persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, căzînd astfel sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, care, la art. 9 lit. c, sancţionează cu dizolvare persoanele juridice care desfăşoară activităţi privind „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe”.
 

    Mai multe persoane din Lunca Bradului, locatari în blocul C2, au formulat o sesizare către Biroul pentru Drepturile Omului, arătînd că deşi sînt proprietari (în proprietatea lor incluzîndu-se şi spaţiile comune cum ar fi scările, grupurile sociale), sînt îngrădiţi în folosirea proprietăţii lor.
    Ocolul Silvic a închiriat parterul şi etajul I al clădirii, după care, cu motivul că ţin muniţii şi documente, au închis scara blocului. Pentru accesul în propria lor locuinţă, locatarii trebuie să folosesc o scară de lemn, periculoasă pe timp ploios sau iarna, care s-a construit ulterior lîngă clădire şi nu este parte integrantă a construcţiei (Liga PRO EUROPA a cerut lămuriri din partea Primăriei din Lunca Bradului pentru a afla dacă a existat autorizaţie pentru această construcţie ce nu respectă normele de securitate).  Totodată Ocolul Silvic din Lunca Bradlui oprit apa ce alimenta grupurile sociale şi a întrerupt canalizarea. Prin urmare, grupurile sociale au devenit nefolosibile.
    Persoanele în cauză au fost îndrumate să depună plîngeri penale pentru fapte ce se înscriu în prevederile art. 320 Cod penal (tulburarea folosinţei locuinţei) şi art. 220 Cod penal (tulburare de posesie), solicitînd urmărirea penală a celor care se fac vinovaţi pentru îngrădirea folosirii spaţiilor comune din clădire.

    Cunosc o familie de ingineri din Craiova care acum doi ani aveau toate „actele în ordine“ pentru a emigra în Canada. Aveau chiar şi biletele de avion. În ultima clipă însă au renunţat. Paradoxul nu vine de la renunţare, sînt sigură că li s-a mai întîmplat şi altora. Ei însă şi-au argumentat decizia prin lipsa motivaţiei. „Nu am mai fost motivaţi“ răspundeau tuturor celor care nu-şi credeau urechilor de inedita decizie.
    Şi tocmai cînd credeam că lucrurile totuşi se schimbă iată că editura Humanitas ne serveşte prin cartea fostului premier Radu Vasile: „Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-ministru” (Editura Humanitas, 2002) o justificare solidă şi mai ales avizată că aici nu prea se mai poate face nimic. Toate forţele politice româneşti suferă de velocitate, liderii nu mai au de mult coloană vertebrală, conducerile partidelor politice — în cel mai democratic stil dîmboviţean se moştenesc, nu se cîştigă, locurile eligibile se negociază fără a conta  măcar dacă eşti membru vechi sau abia s-a uscat cerneala pe cererea de adeziune.
    În tot acest tablou sumbru, luminos este doar personajul principal — cine altul decît autorul — care întruneşte toate calităţile, plus modestia, şi care asemenea eroilor filmelor americane (un „greu de ucis“ mai soft) reuşeşte să salveze ţara de la dezastru în ultima clipă şi doar prin eforturi personale.
    Terifiant este episodul mineriadelor care după ce aruncă în aer capacitatea de apărare se soluţionează printr-o „negociere“ ca între precupeţe la piaţă. De altfel din întreaga carte se desprinde un mesaj pe cît de uimitor pe atît de clar exprimat: în relaţiile externe, succesul este asigurat de .... încălcarea protocolului. (Europa, sosim!) Numit neconformism, familiaritate sau chiar direct, lipsa de respect faţă de un mod de lucru este considerat (nu aşa cum am învăţat noi la şcoală sau în familie: impoliteţe) cauză a succeselor în politica externă a României.
    Dacă în iunie 57% dintre noi considerau că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită, după lectura acestei cărţi probabil că numărul va creşte. Şi cum noi ne încăpăţînăm să mergem într-o direcţie bună fie ne vom ciocni, fie fiecare îşi va urma drumul: noi spre Vest iar ţara spre Est.

    Am încercat în mai multe rînduri să scriu un articol despre Academie, şi m-am împotmolit. Motivul? Pentru că de cele mai multe ori mă opream considerînd că nu am reuşit să acopăr nici măcar o foarte mică parte din ceea ce înseamnă ea pentru mine.
    Deşi a trecut doar prima sesiune din acest program, ceea ce trebuia poate să se întîmple s-a întîmplat deja.
    S-a format pe parcursul săptămînii aceleia de octombrie un grup integrat, care a reuşit să scoată din fiecare dintre componenţi tot ceea ce au ei mai bun. Există bineînţeles, că în orice grup, diferite tipuri de caractere, diferite tipuri de reacţii, însă atmosfera creată a fost fără egal.
    Se poate discuta despre Academie din mai multe puncte de vedere, bineînţeles, toate formînd pînă la urmă spiritul acesteia. Rîdeam la un moment dat citind undeva că „managementul teritorial este o stare de spirit”. Nu rîd şi nici nu consider ca este de rîs cînd spun că Academia Interculturală Transsylvania este o stare de spirit.
    Voi lua în cele ce urmează aleatoriu amintiri din cadrul acesteia, pentru a demonstra ceea ce am spus mai sus.
Tren. Drum lung, obositor, însă foarte frumos. Transilvania este într-adevăr de excepţie, iar dacă nu o cunoşti decît foarte puţin, sau deloc, îţi dă acea senzaţie că toată viaţa de fapt asta ai căutat.
    Ajungem în Sibiu, nu reuşim să vedem prea multe, dar nu-i nimic, vom avea timp la întoarcere. Ajungem într-un sfîrşit fericit şi la Cisnădioara. Dacă mi-am închipuit vreodată Raiul, atunci să ştiţi că aşa mi l-am închipuit. Mic sat la poalele munţilor, de o curăţenie care, ca locuitor al Bucureştiului şi cunoscător a mai mult zonei de est a ţării, mi se pare ireală, de o ordine impecabilă a caselor, de o linişte minunată…şi aş putea continua în acelaşi ton la nesfîrşit. Pe o culme a unui deal se vede cetatea cea veche, despre care am aflat ulterior o mulţime de lucruri interesante, te duce cu gîndul într-o altă perioadă a istoriei.
    Ca primii veniţi, am avut posibilitatea să ne alegem primii camerele. Camera pe care am ales-o are un balcon de la care se văd în depărtare munţii, cu crestele pline de zăpadă. Din nou, senzaţia de frumos, de linişte interioară este maximă.
    Pînă seara am avut posibilitatea să dăm o fugă şi pînă în Cisnădie. Alt oraş pur transilvan.
    M-a impresionat la Cisnădioara arhitectura caselor, atît de uniformă (bineînţeles, cu micile sale excepţii, datorate noilor construcţii luxoase dar discrepante), care te face să te simţi prins în timp. Stînd de vorbă cu un sătean, am mai aflat că Cisnădioara era un sat sărac, drept pentru care majoritatea caselor de acolo sînt făcute din lemn. mi-a fost foarte greu să cred aşa ceva, dat fiind aspectul impecabil al clădirilor.
Prima seară a fost dedicată unui prim contact între cei care participă, şi mai toţi am fost circumspecţi, atenţi fiecare la reacţiile celorlalţi. Expectativa este cuvîntul care cred că defineşte cel mai bine starea. A fost prezentă pînă cam în a treia seară, cînd deja începuserăm să ne cunoaştem şi să schimbăm păreri, să ne testăm reciproc.

    Aşa am aflat că majoritatea celor care stăteau în sat sînt ori la muncă, în Cisnădie, ori direct în Germania, satul fiind populat în majoritate de locuitori de etnie germană. În sat mai rămăseseră să locuiască decît persoanele mai în vîrstă, care s-au obişnuit prea mult aici şi nu au dorit să plece.
Istoria saşilor din Transilvania este fascinantă. Poate este de vină şi cel care o povesteşte, însă nu m-am oprit din luat notiţe, ceea ce se-ntîmplă destul de rar, şi numai atunci cînd consider ca fiind foarte important ceea ce mi se spune.
     Modul lor de gîndire, religia lor, portul lor, mîncarea lor… toate te introduc într-o altă lume.
    Într-o săptămînă am reuşit să cunosc despre saşi mai multe decît aş fi putut poate cunoaşte în mulţi ani de lecturi. Am stat printre ei, mi s-a povestit despre modul în care gîndesc, despre modul în care creează, cum se îmbrăcau la ocazii speciale, cum dansau, care le sînt obiceiurile de sărbători. Am reuşit ca pentru o săptămînă, fără să vreau, să mă simt ca aparţinînd unei populaţii minunate şi atît de diversă.
    Poate unul din cele mai mari merite modulului german, pentru mine, a fost faptul că mi-a arătat ceea ce intuiam, ceea ce de fapt ştiam mai demult, rămînînd însă la stadiul de teoreticism: există atîta diversitate pe lume, chiar şi în mica mea ţară, încît este un păcat impardonabil să nu încerci să o cunoşti şi să o înţelegi.
Dacă priveşti atent, şi numai arhitectura unui anumit colţ de ţară poate să-ţi spună o groază de lucruri despre oamenii care îl locuiesc. Modul în care îşi fac bisericile, modul în care se îmbracă, modul în care vorbesc, cimitirele lor, totul este un limbaj pe care îl poţi descifra oricînd, numai să fii puţin atent.

Deschiderea minţii, a ochilor şi a inimii. Iată care consider că a fost şi este misiunea Academiei.
    Ar mai fi atîtea de spus… Nu cred că aş putea să mă opresc din scris. Există însă o mulţime de condiţionări externe, cum ar fi timpul, care te presează întotdeauna fugind fără să îţi dai seama, pe care nu le poţi ignora. Din păcate.
    Aici se încheie mica mea relatare. Poate că după cea de-a doua sesiune voi reveni cu alte comentarii despre modulul maghiar, iar după cel românesc o să descopăr cît de puţine lucruri ştiu de fapt şi despre mine, pentru că nu am ştiut de fapt ce să caut, însă pentru moment atît.

    Între 24 şi 30 noiembrie a avut loc la Cisnădioara la Centrul „Elim-heim“ prima sesiune a studenţilor ediţiei a V-a a Academiei Inter-culturale Transsylvania dedicată comunităţii germane din Ardeal şi Banat.
    Cei 23 de studenţi ai ediţiei a V-a, declaraţi admişi în urma unui proces dificil de selecţie datorită cantităţii şi mai ales a calităţii dosarelor primite la adresa Ligii PRO EUROPA, provin din Cluj, Bucureşti, Craiova, Piatra Neamţ, Bistriţa, Zalău, Bălan, Republica Moldova, Timişoara, Alba Iulia, Târgu Jiu şi sînt studenţi la administraţie publică, litere, ştiinţe economice, sociologie, istorie, ştiinţe politice, studii europene, jurnalistică, psihologie, teologie.
     Sesiunea de la Cisnădioara a avut atît rolul de a familiariza studenţii acestei ediţii cu valorile şi idealurile Centrului Intercultural şi a Ligii PRO EUROPA cît şi de a oferi informaţiile necesare cunoaşterii şi înţelegerii culturii, istoriei şi civilizaţiei germane din România.
    Astfel prima zi a sesiunii a debutat cu cursul de tipologie a comunităţilor germane din România curs susţinut de Winfried Zeigler şi completat de un prim curs de istorie a comunităţilor germane ardelene susţinut de Zeno Pinter profesor la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Ziua de 26 noiembrie 2002 a însemnat atît finalizarea cursurilor de istorie a comunităţilor germane ardelene cît şi întîlnirea cu personalităţi de marcă a comunităţii germane: domnul Paul Philippi preşedinte de onoare al Forumului Democrat al Germanilor din România şi Hannelore Baier, psiholog, cer-cetător şi redactor la ziarul de limbă ger-mană. Pentru ca ima-ginea istoriei să fie cît mai completă prin intermediul cursului domnului Mircea Su-hăreanu (Aspecte de istoria vieţii private a comunităţilor germane din Transilvania şi Banat. Studiu de caz: Braşovul) şi de atelierul despre bucătăria germană.

    Academia Interculturală Transsylvania şi-a propus ca în fiecare sesiune un rol important să îl aibă trăirea directă, contactul nemijlocit cu comunităţile etno-lingvistice şi religioase. În acest sens în data de 28 noiembrie a avut loc o excursie de studii care a inclus cetăţile Slimnic, Mediaş, Biertan, Sighişoara şi Dumbrăveni.
Etnografic şi lingvistic comunitatea germană ardeleană a fost prezentată de doamna Anneliese Tudth care a prezentat şi un bogat material ilustrativ. În completarea cunoştinţelor legate de cultură şi civilizaţie germană transilvană s-a înscris şi cursul susţinut de domnul arhitect şi senator Hermann Fabini.
    Situaţia comunităţilor germane de astăzi, modalităţile în care se desfăşoară viaţa lor asociativă şi reprezentarea intereselor sale pe scena politică a fost prezentată de deputatul FDGR, Wolfgang Wittstock. Sesiunea s-a înscheiat cu evaluarea de cărte studenţi a întregii sesiuni. Conform fişelor de evaluare, studenţii au apreciat modul de organizare, probitatea cursurilor şi obiectivitatea informaţiilor oferite.

Membrii şi membrele Ligii Pro Europa sînt invitaţi să participe la Adunarea Generală anuală, care va avea loc sîmbătă, 8 martie 2003, orele 10,00, la Centrul Diaconic Reformat, str. Mihai Eminescu nr. 28, Tîrgu-Mureş.
Ordinea de zi va cuprinde: