Recomandarea 1222 (1993) privind lupta împotriva rasismului, xenofobiei şi intoleranţei
Recomandarea 1438 (2000) Ameninţări la adresa democraţiei din partea partidelor şi mişcărilor Ordonanţă de urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii
Renate Weber: Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, anti-semitismului şi intoleranţei: între retorică legislativă şi realitate

Lansăm acest număr al alterei cu intenţia mărtusită de a ne implica, în continuarea dezbaterilor intelectuale găzduite de noi, în procesul de reformă a statului român.

Nu de puţine ori, în studiile pubicate de altera a revenit chestiunea inadecvării structurii  statului român, birocratic şi supracentralizat, la provocările unei epoci complexe, cînd singurele instituţii capabile de funcţionare sînt cele flexibile şi dinamice. O instituţie, în felul său, statul român este responsabil de multe din tarele funcţionale ale societăţii. Omniprezent acolo unde ar trebui să fie absent, sau dimpotrivă, lipsind din domenii pe care ar trebui sa le administreze, ocultat de liota de intermediari, statul român are, în forma sa actuală, o predestinată şi periculoasă propensiune pentru corupţie, lentoare şi costuri operaţionale exorbitante.

Ani la rînd, dezbaterea despre reforma structurii statului român a fost ocolită de elita intelectuală şi politică, cu rare şi lăudabile excepţii, ambele fiind incapabile să articuleze un mesaj public coerent apt să disocieze, în fine, din perspectiva unui secol de stat naţional unitar, mistica naţională de patriotismul valorilor.  Pentru aproape un secol, România a urmat modelul iacobin, cu un bilanţ care, pe lîngă unele avantaje, a antrenat continuu aluviuni mentalitare, ce riscau perpetuu să rupă România de Europa. Unitatea statului naţional s-a clădit pe instrumentarea obsesivă a unui naţionalism primitiv, susţinut de o ortodoxie, nu de puţine ori primitivă şi ea. Că o astfel de arhitectură politică este dezastruoasă o demonstrează România de azi, aflată mereu pe unul din ultimele locuri din Europa ca nivel de trai, dar printre primele ca nivel de corupţie, menţinerea structurilor şi instituţiilor cu mentalitate securist-comunistă şi deficit democratic. Este limpede că, după eşecul repetat al oricăror tentative de cosmetizare, pentru a răsturna acest trend, nu mai rămîne decît o ultima încercare, aceea de a transforma statul din rădăcini, a-l reconstrui pe valori, solidaritate în diversitate, subsidiaritate şi autonomii.

altera a fost prima dintre publicaţiile româneşti care s-a angajat programatic în susţinerea regionalizării, ca instrument de reformă administrativă, de punere în operă a principiului subsidiarităţii şi controlului civic asupra actului administrativ. În ultimul timp, la presiunea organismelor internaţionale, dar şi în perspectiva surîzătoare a  noi fonduri şi demnităţi, guvernul social-democrat lasă să se înţeleagă că este gata să iniţieze reforma regională. Totodată, lideri ai respectivei formaţiuni nu fac nici un secret din intenţia lor de a menţine judeţele, evident pentru a continua controlul etatist şi pentru a-şi satisface stufoasa clientelă politică. Dinspre opoziţia democratică din parlament, reacţiile, adesea oportuniste, nu sînt nici ele mai încurajatoare. Apare clar pericolul unei regionalizări de formă, care nu va atinge centrul de comandă al statului naţional unitar şi, în consecinţă, va duce la o formulă tot atît de birocratică şi coruptă ca şi cea actuală, mai mult, va replica modelul centralist la nivele intermediare, creînd o nouă birocraţie regională.

Societatea civilă, Liga Pro Europa în primul rînd, apoi Provincia şi Institutul pentru Politici Publice au lansat dezbateri şi întîlniri menite să contracareze tentaţia elitei politice de a trata tema regionalizării în mod duplicitar.           

Unul din argumentele deseori utilizate pentru amînarea sine die a regionalizării este acela al formelor fără fond, mulţi susţinînd că regionalizarea este o tendinţă exclusiv occidentală, care nu s-ar potrivi Europei Centrale şi de Est, dominată încă de filozofia unităţii naţionale. Altera publică, tocmai pentru a contracara aceste false prudenţe, o serie de articole dedicate fenomenului regionalizării în zonele estice şi centrale ale Europei. Cititorul va putea judeca el însuşi, în deplină libertate, portanţa modelelor prezentate şi relevanţa lor pentru dezbaterea din România.

altera găzduieşte, de asemenea, o remarcabilă suită de recomandări ale Consiliului Europei, ce deschid calea unei reflecţii mai largi asupra prezenţei rasismului în societatea noastră. Dacă existenţa discriminării în societatea românescă este cît de cît acceptată, dezbaterea despre rasism este ocolită obsesiv, deşi sondajele de opinie semnalează în permanenţă că acest fenomen, avîndu-i ca ţintă în primul rînd pe romi, nu conteneşte să ia amploare, în ciuda unor politici publice mai clare şi a finanţărilor sosite din întreaga lume democratică pentru sprijinirea rezolvării acestei falii endemice a societăţii româneşti.

În fine, altera publică în acest număr unul din cele mai importante documente din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care este Memorandumul greco-catolic, o mărturie zguduitoare a supravieţuirii injustiţiilor comuniste în statul român actual, un document care pune serioase semne de întrebare privind autenticitatea libertăţii religioase din ţara noastră, atragînd atenţia opiniei publice asupra deficitului democratic care tinde să se instaleze la noi ca un nou modus vivendi.

Regionalizare, interculturalitate, antirasism, libertate religioasă, iată termeni care riscă să ramînă izolaţi în universul think tank-urilor şi al mediilor intelectuale, fără impact asupra elitei politice sau asupra societăţii în întregul său. La polul opus, etatismul totalitar şi limitarea libertăţilor se instalează mai rapid decît ar fi prezis cel mai sceptic dintre sceptici. Politicile publice, în special cele educaţionale, rămîn să propage poncifele conservatoare pe care le-a moştenit de la două dictaturi ce se văd salvate în secolul XXI.: fascismul şi comunismul.