Predarea religiei în şcolile publice din România a fost o decizie politică a anilor ’90. Motivaţia introducerii religiei în şcolile publice nu a ţinut cont în primul rînd de interesul superior al copilului, ci de interesele cultelor religioase, care, după 50 de ani de ateism de stat sau pentru a stăvili expansiunea noilor culte, au considerat legitim să folosească şcolile publice pentru misionarism şi catehizare, „reîmbisericire“, fidelizarea faţă de propria credinţă, deprinderea ritualurilor specifice.

Cadrul legislativ care guvernează statutul legal al predării religiei în şcolile publice este imprecis şi ambiguu, iar ordinele MEC din domeniu nu fac decît să sporească această confuzie şi să dea loc la interpretări. Educatia religioasă în şcolile publice din România ridică probleme serioase. Se pune întrebarea dacă predarea religiei serveşte interesul superior al copilului, aşa cum este acesta definit de Legea Învăţămîntului. Numeroase informaţii, plîngeri ale unor părinţi, evaluări întreprinse de societatea civilă, articole de presă, au relevat de-a lungul anilor că educaţia religioasă în şcolile publice din România nu respectă în toate cazurile principiile non-discriminării, egalităţii de şanse, libertăţii de conştiinţă, inclusiv opţiunea părinţilor şi elevilor.

Educaţia religioasă din şcolile publice este confesională din punct de vedere al conţinutului, dogmatică din punct de vedere al doctrinei şi include practicarea ritualurilor religioase în spaţiul unităţilor de învăţămînt. Orele de religie sînt adesea utilizate pentru catehizare, pentru impunerea valorilor unei anumite confesiuni şi mai puţin pentru realizarea unei culturi generale religioase solide şi pentru cultivarea toleranţei, respectului faţă de alte confesiuni sau faţă de cei care nu sînt credincioşi. Nu de puţine ori, procesul de îndoctrinare ia locul procesului formativ.

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a scăpat de sub control predarea religiei şi prezenţa cultelor în şcolile publice din România. Prin poziţiile publice ale MECT în diferite împrejurări, Ministerul a întărit percepţia că se sustrage obligaţiilor sale de îndrumare şi control, de elaborare şi promovare a standardelor naţionale, în domeniul predării religiei. Ministerul a încercat să transfere responsabilitatea deciziei asupra modului cum se predă religia în învăţămîntul public comisiilor parlamentare, comunităţilor locale, direcţiunilor de şcoli. În felul acesta, MECT a dezertat de la rolul său de garant al respectării Constituţiei, legislaţiei în vigoare, angajamentelor internaţionale ale României şi idealului educaţional al României europene a secolului XXI.

Ministerul tratează disciplina religie ca pe un domeniu de co-gestiune cu cultele religioase, entităţi de drept privat, fenomen care nu are fundamentare nici în Constituţie, unde se prevede separarea statului de Biserică, nici în legislaţia privind învăţămîntul sau protecţia copilului. Este o situaţie de netransparenţă instituţională, care transcende controlul public asupra învăţămîntului de stat, oferind drept de ingerinţă unor entităţi de drept privat, cum sînt cultele. Acest drept de ingerinţă a fost transformat de Biserici, în primul rînd cea ortodoxă majoritară, într-un set de privilegii necondiţionate şi intangibile. Ca urmare a influenţei BOR, de care au profitat toate cultele, caracterul laic al învăţămîntului public a fost încălcat.

Prin caracterul confesional al predării, aşa cum arată astăzi modelul românesc, sistemul de învăţămînt public este supus unui dublu risc: acela al nerespectării caracterului laic şi echidistant al învăţămîntului de stat şi acela de a genera permanent situaţii de discriminare, în cazul cultelor minoritare cărora, din diferite motive, nu li se poate garanta accesul egal la studierea religiei proprii în şcoli. Situaţia, prevăzută în legea învăţămîntului, de a permite elevilor cărora nu li se poate asigura studiul propriei religii în şcoală, să studieze religia la cultele cărora le aparţin, este un tratament inegal şi constituie un act de discriminare.

Statutul iniţial de disciplină facultativă al religiei nu mai este respectat. Formulările vagi şi ambigue din Legea învăţămîntului dau loc la interpretări. Chiar prevederile legii, aşa imperfecte cum sînt, sînt încălcate. Legea prevede că alegerea studiului disciplinei religie se realizează pe baza unei opţiuni personale a elevului, părintelui sau tutorelui legal instituit, în practica actuală din unităţile de învăţămînt public opţiunea personală este însă limitată la elevii care aleg să nu studieze religia. Dimpotrivă, optiunea pozitivă pentru studiul religiei nu se face personal, ci este efectuată în mod „automat” de şcoală, elevii fiind repartizaţi la orele de religie conform declaraţiei apartenenţei la un cult sau altul, fără opţiune scrisă. Declaraţia de confesiune este una orală, are loc în clasă, la începutul şcolarităţii, iar repartizarea la o anumită religie îl însoţeşte pe elev pînă la încheierea şcolarităţii, de la clasa I. la clasa finală. A cere elevilor şi părinţilor să-şi declare religia este un demers ilegal, o ingerinţă în date cu caracter personal. Adesea, orele de religie sînt cuprinse în orar între alte discipline, această planificare conducînd la obligarea unor elevi să asiste la ore de religie alta decît propria religie, ceea ce constituie o încălcare a libertăţii religioase.

Statutul actual al cadrelor didactice care predau religia în şcolile publice este ilegal şi discriminatoriu. Aceste cadre sînt supuse, spre deosebire de toate celelalte cadre didactice, unei duble subordonări, aceea faţă de Minister, inspectorate, direcţiuni de şcoli şi aceea faţă de culte, al căror aviz trebuie să-l deţină pentru a putea preda disciplina religie. Legea Cultelor nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi statutul general al religiilor din România conţine prevederi relative la profesorii de religie care încalcă atît prevederile Legii privind statutul cadrelor didactice, cît şi prevederile Codului Muncii, iar Ministerul Educaţiei dă prioritate în acest caz prevederii Legii Cultelor, nu legislaţiei din domeniul învăţămîntului. Profesorii de religie sînt încă în proporţie importantă preoţi. În cazul celor laici, tineri absolvenţi de teologie, utilizarea lor în şcolile publice nu este pentru predarea obiectului generic „religie”, o astfel de disciplină neexistînd în momentul de faţă, ci pentru predarea unei anumite confesiuni şi catehizarea elevilor în confesiunea respectivă. Profesorii laici practică elemente ritualice, rostesc rugăciuni şi preiau funcţiuni îndeobşte rezervate slujitorilor bisericii. Cercurile metodice ale profesorilor de religie se organizează de către culte sau la sediul acestora, deşi ele sînt în responsabilitatea Ministerului, respectiv a inspectoratelor şcolare judeţene. Pedagogia predării religiei, ghidurile de bune practici, manualul profesorului lipsesc. Profesorii care predau religia cultului majoritar ortodox sînt favorizaţi faţă de profesorii care predau religii minoritare, atît în planul titularizării, cît şi al ocupării funcţiilor de conducere de inspector de religie la nivel judeţean sau ministerial. Practic, toate poziţiile de decizie privind educaţia religioasă sînt ocupate, la nivelul unităţilor şcolare, al comunităţilor locale, al judeţelor şi la nivel ministerial de reprezentanţi ai cultului ortodox, nu de puţine ori preoţi. Piaţa muncii pentru profesorii care predau religii minoritare este mult mai îngustă.

Prezenţa religioasă în şcolile publice din România încalcă caracterul laic al învăţămîntului public şi nu respectă principiul non-discriminării şi al egalităţii de şanse. În şcolile publice s-au amenajat şi construit laboratoare de religie, locuri de rugăciune, capele sau chiar biserici. Capelele, laboratoarele de religie, simbolurile religioase, ritualurile, sînt rareori ecumenice, fiind cel mai adesea apanajul exclusiv al cultului majoritar, cel mai adesea cel ortodox, chiar şi în acele cazuri în care şcoala respectivă este pluriconfesională, iar elevii aparţin mai multor culte.
Numărul capelelor şi lăcaşelor de cult nu este cunoscut la nivelul MEC, ceea ce denotă caracterul haotic şi netransparent al construirii lor. Simbolurile religioase, în special cele ortodoxe, sînt expuse în fiecare clasă, în spaţiile administrative şi în toate spaţiile comune din marea majoritate a şcolilor publice. Minorităţile religioase sînt tratate ca marginale şi nu se bucură, din perspectiva predării şi a prezenţei simbolice în şcoală, decît de cote infime. Nesocotirea drepturilor şi discriminarea celor neafiliaţi religios sau necredincioşi este generalizată.

Manualele de religie din şcolile publice sînt manuale confesionale, de învăţătură bisericească şi doar într-o proporţie redusă includ capitole de istorie a religiilor sau de cultură generală religioasă. Conţinutul unor manuale aprobate de MEC se îndepărtează de idealul unei societăţi democratice şi pluraliste, incluzînd aprecieri şi etichetări jignitoare la adresa altor culte, inclusiv a celor recunoscute în România. În loc să promoveze cunoaşterea şi respectul altor religii, manualele, cele ortodoxe în primul rînd, promovează suspiciunea, intoleranţa, dispreţul, aroganţa faţă de alte culte sau faţă de cei care nu sînt credincioşi. Există manuale de religie ortodoxă aprobate de MEC care indică drept bibliografie pentru elevi pagini web ortodoxe fundamentaliste, ce găzduiesc atacuri vehemente la adresa ecumenismului şi a altor culte religioase. Între manualele diferitelor culte există diferenţe izbitoare în privinţa mesajului de toleranţă, acceptare a diversităţii, ecumenism, ceea ce conduce la formarea elevilor într-o ierarhie de valori diferită şi, în final, la erodarea coeziunii sociale. Deşi MEC a acreditat şi finanţat apariţia a numeroase manuale de religie, existînd chiar o mică industrie lucrativă a subvenţionării lor, o proporţie însemnată a elevilor nu au manuale de religie, iar predarea este lăsată la latitudinea profesorilor de religie, mulţi dintre ei preoţi, o situaţie singulară în comparaţie cu alte materii ce fac parte din trunchiul comun. În cazul acreditării unor manuale s-au înregistrat şi situaţii de conflict de interes, implicaţi fiind şi înalţi demnitari de stat.

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului  are datoria de a reforma predarea religiei în şcolile publice. La introducerea, în anii ’90, a studiului religiei în şcolile publice, argumentul principal nu a fost numaidecît imperativul formării personalităţii armonioase a copilului, servirea interesului său superior, cît considerente ţinînd în special de dezideratele cultelor religioase.

Se poate aprecia că după aproape două decenii, societatea românească nu se mai află în situaţia anilor ’90 cînd, într-o anumită măsură, era legitimă aspiraţia de a îndepărta consecinţele ateismului de stat din perioada comunistă.
Cu toate acestea, Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu a întreprins nici o evaluare aprofundată a situaţiei concrete şi a efectelor predării religiei, pe baze confesionale, a pătrunderii nelimitate a cultelor, prin ritualuri şi simboluri, în şcolile publice, trecînd cu vederea faptul că modelul adoptat în urmă cu douăzeci de ani nu mai corespunde realităţilor actuale şi generează, în tot mai multe cazuri, discriminare şi încălcarea libertăţii religioase a minorităţilor religioase.
Prin recentul pachet legislativ supus dezbaterii publice, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pare mai degrabă preocupat de satisfacerea în continuare a dezideratelor cultelor, în primul rînd ale cultului majoritar ortodox, decît de îndeplinirea sarcinii sale de garant al respectării prevederilor constituţionale şi a cadrului legislativ ce guvernează formarea personalităţii responsabile şi autonome a tinerei generaţii, servirea idealului educaţional al României secolului XXI.

Dintre multele modele posibile, sistemul actual românesc, cu predarea confesională şi practic obligatorie a religiei, tinde să imite sistemul din Grecia sau Turcia. În Grecia, predarea religiei în şcoli are ca scop păstrarea identităţii ortodoxe, văzută ca parte a identităţii naţionale. Predarea religiei este obligatorie, rezultatul fiind că Grecia se confruntă astăzi cu grave cazuri de limitare a libertăţii religioase şi gradul de intoleranţă religioasă este în creştere. Celălalt model, Turcia, s-a confruntat cu revirimentul islamismului militant de îndată ce, rupînd cu tradiţia atatürkistă, a îngăduit introducerea religiei, mai întîi ca obiect opţional, apoi obligatoriu, în şcolile publice. Scăpat de sub controlul statului laic, islamul integrist a făcut posibilă revenirea în forţă a islamismului politic care se pronunţă împotriva principiului laicităţii şi a respectului pentru minorităţi. Deşi un stat cu o economie dinamică, Turcia se vede astăzi ţinută la porţile Uniunii Europene şi ameninţată de implozia statului laic care i-a adus prosperitatea şi modernizarea.

Cum de la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a Uniunii Europene, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului este dator să iniţieze acele reforme care să armonizeze învăţămîntul public românesc cu standardele europene de apărare a libertăţii religioase şi, pe de altă parte, să sprijine cultele religioase în demersurile lor de înfiinţare a unităţilor de învăţămînt confesionale.
Proiectul Ligii Pro Europa s-a dorit un demers constructiv, în sensul de a oferi Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, instituţiilor şi organismelor responsabile cu generarea de politici publice în domeniul învăţămîntului, profesorilor, cultelor religioase, elevilor, părinţilor şi publicului interesat un instrument de lucru util.