Respectarea drepturilor omului în unităţile militare din Tîrgu-Mureş

Problema respectării drepturilor omului în cadrul armatei este una dintre cele mai puţin studiate. Acest fapt se datorează unei situaţii speciale: drepturile pot fi restrînse pentru apărarea siguranţei naţionale, conform art. 49 din Constituţia României (în continuare CR), care prevede:
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Munca forţată este, prin definiţie, o formă a sclaviei. Conform CADO, art. 4, al. 3, pct b. nu se consideră însă muncă forţată orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză îndeplinirea acestuia pe motive de conştiinţă, în ţările unde un asemenea refuz este recunoscut de lege, un alt serviciu înlocuind serviciul militar obligatoriu.
În mod similar prevede şi CR prin art. 39:
(1) Munca forţată este interzisă.
(2) nu constituie muncă forţată:
a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase.
În cadrul armatei nu se mai efectuează muncă agricolă sau de alt caracter. Doar în cazul calamităţilor naturale se recurge la ajutorul armatei.
Sclavia, aplicarea muncii forţate sau obligatorii se pedepseşte conform CP art. 190-191.

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plînge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărîre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
(5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut.
(7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

Conform art. 62, al. 1 din CP:
Executarea pedepsei închisorii care nu depăşeşte 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o închisoare militară în cazurile prevăzute de lege, precum şi în cazurile cînd instanţa judecătorească, ţinînd seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului, dispune aceasta.
Arestul din cadrul unităţilor militare nu respectă prevederile constituţionale (se efectuează fără mandat emis de magistrat). Pe baza regulamentelor militare, decizia de a aresta un militar poate fi luat de şeful ierarhic superior, de la comandantul de pluton în sus. Această măsură se discută cu cel învinuit, pentru a-i oferi şansa de apărare. Limita superioară a duratei arestului este de 15 zile, iar în cazul cercetării penale, de 30 zile.
Controlul valizei nu este considerat ca o perchiziţie, dat fiind faptul că spaţiul unde se desfăşoară nu este unul privat. Acest control se efectuează în situaţia în care se constată o lipsă, cu ocazia sărbătorilor (pentru a depista băuturi alcoolice) sau periodic, conform regulamentelor militare. Unele controale au ca scop verificarea igienei personale.
Infracţiunile contra libertăţii persoanei se pedepesc conform CP art. 189, art. 266, art. 268.

Dreptul la o judecare echitabilă este un drept inalienabil, nu poate fi restrîns sub nici un pretext. Acest drept include prezumţia de nevinovăţie (orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi legal stabilită — CADO, art. 6 al. 2), informarea asupra acuzaţiilor (orice acuzat are dreptul [...] să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa — CADO, art. 6, al. 3, pct. a), dreptul la un apărător (orice acuzat are dreptul [...] să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei impun acest lucru — CADO, art. 6, al. 3, pct. c) şi dreptul la recurs (orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării, de către o jurisdicţie superioară — CADO, Protocolul nr. 7, art. 2, al. 1). Totodată nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul cînd a fost săvîrşită, nu era considerată infracţiune (CADO, art. 7 al. 1)

CADO, prin art. 8, prevede:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării ordinii şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia.
Art. 26 şi 27 din CR prevăd dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi inviolabilitatea domiciliului. Art. 28 se referă la secretul corespondenţei:
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
Conform prevederilor legale, în cadrul armatei nici scrisorile primite, nici cele trimise nu sînt citite, telefoanele nu sînt ascultate.
Violarea secretului corespondenţei se pedepseşte conform CP, art. 195.

Conform art. 10, al. 1 din CADO:
Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără să poată exista vreun amestec al autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Acest articol, prin al. 2, prevede aceleaşi restricţii ca şi la art. 8.
Principiul libertăţii de exprimare este formulat de CR la art. 30, al. 1:
Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile.
Dreptul de a primi informaţii este prevăzut de art. 31 al CR:
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
Orice cenzură, orice limitare a corespondenţei (ca procedeu pentru schimb de informaţii) trebuie să fie prevăzută de lege. În absenţa unei astfel de legi, limitarea acestui drept este abuzivă. În consecinţă, militarii pot primi orice fel de periodice şi cărţi.

Art. 11, al. 1 din CADO prevede:
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alte persoane sindicate şi de a se afilia unor sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Restricţiile referitoare la acest drept, prevăzute la al. 2 sînt cele similare cu art. 8.
Libertatea de întrunire şi dreptul de asociere sînt formulate în CR ca două articole separate:
Art. 36. Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.
Art. 37. Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membri activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.
În general, în cadrul armatei nu există asociaţii (cu excepţia celor sportive). Această situaţie nu se motivează cu o interdicţie tacită.

Acest drept este garantat de CADO prin art. 1 al Primului protocol adiţional:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Conform CR, art. 41, al. 1:
Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sînt stabilite de lege.
Infracţiunile împotriva proprietăţii private sau de stat se pedepsesc de CP conform art. 208-222.
Dreptul la proprietate este inalienabil, însă există condiţii cînd posedarea unei proprietăţi poate fi suspendată. Unele obiecte nu pot fi introduse în unităţi militare, dar acestea se păstrează şi se înapoiează în momentul în care militarul pleacă acasă.

CADO, prin art. 2 al Primului protocol adiţional, prevede:
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire.
Acest drept nu poate fi limitat de nici o circumstanţă.
În CR, acest drept este prevăzut de art. 32, care prin al. 1 defineşte formele de învăţămînt.
Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin învăţămîntul superior, precum şi prin forme de instrucţie şi de perfecţionare.
Referitor la dreptul la învăţătură, LPA prevede:
Art. 23
Amînarea de la încorporare se acordă:
[...]
b) elevilor liceelor de la învăţămîntul de zi şi seral, ai şcolilor postliceale ori echivalente acestora, pînă la absolvirea studiilor.
Art. 26
Absolvenţii instituţiilor civile de învăţămînt superior, recunoscute de stat, care nu au îndeplinit obligaţiile militare pînă la începerea studiilor, efectuează serviciul militar cu termen redus cu durata de 6 luni, în primul an după absolvire, dacă nu au împlinit vîrsta de 35 de ani.
Nu vor fi încorporaţi cei care frecventează cursurile unei alte facultăţi şi au absolvit cel puţin 1 an. Această amînare se acordă numai pînă la absolvirea cursurilor celei de-a doua facultăţi.
Unul dintre scopurile unităţilor militare este de a pregăti persoanele civile pentru un eventual conflict armat, astfel dreptul la instruire este asigurat prin însăşi instrucţia militară. Principiile acestei instrucţiuni sînt: conştientizarea răspunderii individuale, acceptarea subordonării şi dezvoltarea spiritului comunitar.
Activităţi educaţionale se desfăşoară şi în domeniul regulamentelor militare şi al igienei, iar pentru cei care necesită acest lucru, există programe de alfabetizare şi ore de limbă română.

A. G.: Nu am probleme deosebite, nici eu, nici colegii mei. Ceea ce mi s-a povestit de prieteni mai în vîrstă a fost mult mai înspăimîntător decît realitatea. Acum nici nu ştiu dacă cele spuse erau reale şi s-a schimbat armata în ultimii ani sau unităţile din Tîrgu-Mureş ar fi mai civilizate decît cele despre care mi s-a relatat, ori povestirile erau pur şi simplu invenţii. Armata nu este plăcută, dar nu am fost supus nici unui abuz. Poate condiţiile ar trebui mult îmbunătăţite, am răbdat destul de mult iarna, din cauza frigului din camere.

T. L.: Primele zile au fost deosebit de grele, mai ales din cauza gradaţilor, care ne-au obligat să facem fel de fel de prostii, unele mai jignitoare decît celelalte. Nici nu ştiam ce avem voie să facem, ce consecinţe ar avea dacă am raporta cele întîmplate ofiţerilor. În rest, nimic deosebit. Ca pedeapsă — pentru rezultate mai slabe la trageri sau pentru neefectuarea curăţeniei în „sectoare” — uneori am fost puşi să fugim peste măsură de mult, cu masca pe faţă. Şi nu mi-a plăcut cînd pentru unii colegi, care nu şi-au călcat uniforma, toţi trebuia să facem tîrîş în noroi. Acum viaţa în armată a devenit mai uşoară, a sosit „schimbul”, totodată ne-am şi obişnuit cu situaţia.

H. P.: Pînă acum nu am avut probleme deosebite. Sînt unele situaţii neplăcute, dar nu prea des. Ultima dată, de exemplu, mi s-a interzis să vorbesc la telefon de la unitate în limba maghiară. „Nu se înţelege, cine ştie ce tot vorbeşti acolo” — mi-a zis un ofiţer. Nu ştiu, cine ar fi trebuit să înţeleagă, din moment ce telefonul nu este ascultat. Nu m-am conformat, şi am continuat să vorbesc în limba maghiară, şi nu am păţit nimic. Poate era doar un exces de naţionalism.

N. L.: Am făcut o prostie şi am ajuns la arest pentru două zile. Pedeapsa nu era arestul, ci ceea ce a urmat. Nici eu nu ştiu de cîte ori am spălat cu o cîrpă şi o găleată de apă comandamentul, avînd un soldat înarmat în spatele meu. Asta, normal, în afara instrucţiei, la care am participat împreună cu colegii. În prima seară îmi era frică, ca nu cumva şi în loc de somn să fiu pus la „şmotru”, dar măcar orarul s-a respectat.

Unităţile militare se află într-o situaţie specială din punctul de vedere al drepturilor omului. În cadrul armatei funcţionează legi diferite cu democraţia civilă, datorită menirii instituţiei. Pentru a oferi o protecţie cetăţenilor care nu acceptă astfel de situaţii, în multe ţări înrolarea se face pe bază de voluntariat (mai nou şi Franţa a trecut la sistemul unei armate profesioniste).
În sine, legislaţia şi regulamentele interioare ale armatei din România conţin puţine elemente care contravin principiilor universale ale drepturilor omului. În practică însă se pot observa — datorită abaterilor de la regulamente, sau a formulărilor insuficient de clare — unele deficienţe, care se pot elimina pe două căi: o atenţie sporită din partea comandanţilor pentru a depista astfel de nereguli şi rescrierea unor articole din regulamente, care au fost elaborate înainte de 1989, în timpul dictaturii comuniste, care era insensibilă la respectarea drepturilor omului.
Cazurile de sinucideri, dezertări şi alte evenimente grave sînt indicatori negativi, care arată deficienţe serioase. Eliminarea lor nu este doar scopul organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul drepturilor omului, ci în primul rînd al Ministerului Apărării Naţionale şi al comandanţilor de unităţi militare. Astfel este necesară şi utilă colaborarea pentru scopuri comune, pentru a impune respectul pentru om şi pentru drepturile lui inalienabile.

Prin HG 618, libertatea de conştiinţă şi de gîndire este interpretată doar ca libertate religioasă. În mod normal, refuzul serviciului militar sub arme nu ar trebui să aibă neapărat motive religioase; oricare cetăţean ar trebui să se bucure de acest drept, indiferent de convingerile lui religioase sau filozofice, în concordană cu uzanţa europeană.
Se poate pune în discuţie şi reducerea perioadei de desfăşurare a serviciului militar alternativ, pentru a nu-i conferi un caracter de pedeapsă. Această reducere poate fi treptată pentru a se putea stabili perioada optimă, care să nu aibă ca urmare alegerea în masă a acestei forme de serviciu militar.

Este cunoscut şi recunoscut faptul că în cadrul armatei se practică uneori un tratament inuman, aplicat de superiori inferiorilor, mai ales din partea „conducătorilor” necalificaţi — a gradaţilor faţă de cei nou înrolaţi. Limitarea puterii lor, sprijinirea inferiorilor în depistarea unor situaţii anormale (educarea lor încă din primele zile nu numai asupra obligaţiilor, ci şi a drepturilor, a căilor de plîngere etc.), verificarea sistematică a raporturilor interumane sînt cîteva căi recomandabile care pot avea efecte benefice în reducerea şocului psihic al primelor zile după înrolare şi a situaţiilor de umilire sau de rele tratamente.

În cadrul sistemului juridic, armata se bucură de o oarecare autonomie. Astfel, urmărirea penală este condusă de comandantul unităţii sau de persoane desemnate de el din cadrul unităţii (art. 208 CPP), prin care există posibilitatea de a impune o cercetare subiectivă, pentru a ascunde unele informaţii incriminatorii la adresa ofiţerilor superiori.
Pentru infracţiunile contra ordinii şi a disciplinei militare, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (CP, art. 337). Prin această prevedere, se poate acorda o protecţie faţă de sistemul juridic în favoarea persoanelor apropiate comandantului.
Prin diferenţele făcute în funcţie de grade de CP la art. 335 din (lovirea sau insulta superiorului, pasibile cu închisoare pînă la 5 ani) şi art. 336 (lovirea sau insulta inferiorului, pasibile cu închisoare pînă la un an) nu se respectă principiul egalităţii. Astfel se sugerează că lovirea inferiorului este un act mai „normal”, decît lovirea superiorului, uitînd rolul de model al celui în cauză, comportamentul lui fiind copiat şi multiplicat de inferiori.