U c r a i n e n i

Ucrainenii formeaza grupul etnic de baza în Ucraina (52 de milioane de locuitori), situata pe teritoriul central al statului medieval de Kiev (în denumirea de Kievska Rus, cuvîntul Rus nu este sinonim cu Rusia, cea din urma fiind data statului Moscovia de Petru I).

Hatmanul Bohdan Hmelnyckyi (Hmelniţchi) a semnat actul de la Pereiaslav în 1654 prin care s-a pus sub protecţia Moscovei, pastrînd o larga autonomie, inclusiv dreptul la relaţii externe. Aceasta autonomie a fost treptat îngustata, astfel încît în secolul al XIX-lea s-a ajuns pîna la interzicerea oricarei tiparituri în limba ucraineana.

Pe teritoriul actual al României, ucrainienii traiesc de-a lungul frontierei cu Ucraina, în Bucovina, Maramures (în aceste doua zone fiind autohtoni), precum si în Banat si în Dobrogea (ca migranţi).

În Maramures, ucrainienii erau prezenţi din secolul al VII-lea. Erau preponderent pastori de religie ortodoxa. Din secolul al XIV-lea au existat localitaţi ucrainiene, iar episcopul catolic Nicolaus Olahus, în cartea „Hungaria”, în secolul al XV-lea, între cei 12 de minoritaţi îi numeste si pe ruteni. La începutul secolului XVII, datorita scaderii numarului de iobagi în Transilvania, acesti pastori liberi au fost îniobagiţi. Scaderea continua a populaţiei a necesitat repopularea unor sate cu colonisti polonezi, ucrainieni, armeni.

Ucrainienii din Dobrogea provin din trei valuri migratoare. Primul val migrator a avut loc dupa înfrîngerea regelui suedez Carol al XII-lea în lupta de la Poltava. Armata cazaceasca a ramas la Bender, iar dupa moartea hatmanului Ivan Mazepa, Filip Orlic a organizat o cancelarie militara pentru cazacimea ucraineana. Cazacii s-au raspîndit probabil prin ţinuturile sudice ale Moldovei si prin Dobrogea. Prezenţa lor în Galaţi si Mahmudia este certa. Nu se cunoaste, daca acest val de migraţie a ramas în Dobrogea. La 18 martie 1710, ramasiţele pamîntesti ale hatmanului Ivan Mazepa au fost transhumaţi în biserica Sfîntul Gheorghe din Galaţi. Al doilea val de migraţiuni ale cazacilor ucraineni a avut loc în 1775, dupa distrugerea Sicei Zaporojene si lichidarea armatei cazacesti de catre Ţarina Ecaterina a II-a. O parte a cazacilor au cazut în iobagie, alţii au migrat în afara Imperiului Rus, ajungînd în Delta Dunarii. În mai, 1995, s-a sarbatorit 200 de ani de la atestarea prezenţei cazacilor zaporojeni în Dobrogea. În primii ani, zaporojenii nu s-au fixat în anumite localitaţi, migrau dintr-un loc în altul. O parte din ei au emigrat în Imperiul Austro-Ungar, stabilindu-se pe malul Tisei (Zenta), dar, din cauze neelucidate, s-au întors în Delta. Pe drum s-au oprit la Seimenii Vechi, unde au înfiinţat o tabara de cazaci. Pescuitul fiind ocupaţia lor de baza, au cautat locuri propice pentru aceasta îndeletnicire. În 1812 au plecat de la Seimenii Vechi coborînd pe Dunare, dar datorita iernii grele au ramas în Isaccea. În 1813 s-au stabilit pe malul braţului Sfîntu Gheorghe, la Caterlez (azi localitatea Sfîntu Gheorghe). Aici au organizat Zadunaiska Sici (Sicia Transdunareana, forma specifica de organizare militara a ucrainienilor dupa modelul Sici Zaporojene). O parte a ucrainienilor s-a mutat la Dunavaţul de Sus, unde se puteau ocupa si cu agricultura si cresterea vitelor. Aici s-a definitivat Zadunaiska Sici care devine centru al cazacilor din localitaţile Deltei si a întregii Dobroge. Guvernul turc, avînd nevoie de serviciile armatei cazacesti, a hotarît sa le faca favoruri, dîndu-le o porţiune de pamînt ce se întindea între braţul Sf. Gheorghe, lacul Razelm si linia Isaccea-Babadag, de a lungul satelor Posta, Agilar, Zebil. Pentru servicii militare, guvernul turc platea o suma de bani. Totusi, existau unele înlesniri: cazacii nu aveau voie sa aiba artileria si cavaleria lor proprie. Au fost pusi sa ia parte la marsuri ofensive de pedepsire a bulgarilor, grecilor, sîrbilor, care luptau pentru eliberarea lor naţionala (în 1817, 1821). În timpul luptelor împotriva grecilor, 600 de cazaci au refuzat sa ia parte la batalii, trecînd cu barci în Rusia (1821). Ca rezultat al unor tratative secrete dintre generalul rus si hatmanul din Zadunaiska Sici, Ostap Hladkei, în 1828, cu ocazia razboiului ruso-turc, 1500 de cazaci au trecut în Rusia la Izmail. Cei care s-au opus plecarii, aproximativ 2000 de barbaţi au fost dusi de Hladkei în Silistra, unde fusesera chemaţi de vizir. Copiii si femeile se ascundeau în stufarisul Deltei din cauza atacurilor turcesti. Cei care au trecut pe partea rusilor au devenit simpli soldaţi, iar cei care s-au prezentat la Silistra aproape ca au fost linsaţi de catre turci, scapînd cu viaţa doar datorita intervenţiei consulului austriac. Din acest moment, Zadunaiska Sici s-a destramat, împreuna cu lichidarea armatei cazacilor ucrainieni din Dobrogea. Al treilea val migrator al ucrainienilor în Dobrogea a avut loc în perioada anilor 1828-1861. Au sosit iobagi fugari si persoane care au refuzat asprul, insuportabilul serviciu militar al Imperiului Ţarist. Cazacii si acest val de oameni cu simţul absolut al libertaţii, demnitaţii, nesupunerii sînt stramosii actualilor ucrainieni din Dobrogea, care se îndeletniceau cu agricultura, pescuitul, vînatul, prelucratul lemnului, alţii deveneau meseriasi (fierari, cizmari, dogari etc) sau comercianţi (vindeau peste, cereale, lemn). În fiecare sat se construiau biserici si scoli. Arhitectura bisericilor ucrainiene din satele dobrogene este identica cu cea a bisericilor din Ucraina.

Ucrainienii din Banat au format 8-10 sate din imigranţii care au sosit din motive economice în a doua parte a secolului XVIII din zonele Maramuresului.

La începutul anilor '30, guvernul român a pornit o campanie de românizare a minoritaţilor etnice. Astfel scolile, ziarele, instituţiile culturale ale ucrainienilor au fost închise. S-a interzis utilizarea limbii ucrainiene în sectorul public. Cei care s-au abatut de la aceasta regula, au avut de suferit în urma brutalitaţii poliţiei. Oficial, aceasta minoritate a fost considerata a fi alcatuita din „români care si-au uitat limba materna”. Dupa 1947, în toate localitaţile unde traiau ucrainieni (peste 100), au fost înfiinţate scoli elementare în care învaţamîntul se desfasura în totalitate în limba ucrainiana, iar în Suceava, Siret, Sighetul Marmaţiei au existat licee si scoli normale cu predare în limba ucraineana. În 1948 s-a desfiinţat Biserica Catolica Ucraineana, iar cea ortodoxa a fost absorbita de Biserica Româna Ortodoxa. În 1949, la Universitatea din Bucuresti s-a înfiinţat o seţie de limba ucraineana la catedra de limbi slave. Cu un an mai tîrziu a aparut cotidianul Novyi Vik. Între anii 1950-60, viaţa culturala a ucrainienilor din România a cunoscut o activitate deosebita. S-a înfiinţat un departament ucrainean al Institutului de Lingvistica din cadrul Academiei de Stiinţe al României. Editura Kriterion a publicat o serie de carţi în limba ucraineana. Degradarea relaţiilor dintre România si Uniunea Sovietica a avut ca rezultat îngreunarea situaţiei minoritaţii ucrainiene, care a devenit victima a sentimentelor antirusesti. Asupra parinţilor a aparut o presiune de a trimite copiii la scoli de limba româna. Toate scolile elementare ale ucrainienilor din satele Bucovinei, Banatului, Dobrogei si Deltei Dunarii au fost desfiinţate, ca si secţiile ucrainiene ale liceelor din Siret si Suceava. Toata activitatea sociala si culturala a ucrainienilor s-a concentrat în jurul Bisericii Ortodoxe, care, în România, a fost un susţinator al guvernului comunist. Pe plan cultural, s-a realizat izolarea totala a ucrainienilor din România de ţara mama.

Limba ucraineana face parte împreuna cu limba belorusa si rusa din grupul limbilor slave de rasarit. Vorbitorul de ucraineana se înţelege foarte bine si cu vorbitorii de poloneza, slovaca, si, cu grade diferite de dificultate cu vorbitorii celorlaltor limbi slave. Totusi, limba ucraineana este o limba net distincta faţa de celelalte limbi slave, afirmaţiile naţionaliste care considera ca aceasta limba este o rusa sau o poloneza alterata neavînd temei.

Reţeaua scolara: Exista un numar de 20 unitaţi de învaţamînt preuniversitar în limba ucraineana (10 gradiniţe, 8 scoli de clasele I-VIII, 2 secţii de liceu) în care învaţa 831 elevi (387 în învaţamîntul prescolar, 237 în cel primar, 35 în cel gimnazial, 162 în învaţamîntul liceal) si predau 49 cadre didactice (15 educatori, 18 învaţatori, 16 profesori). 7265 de elevi înscrisi la secţia româna îsi învaţa facultativ limba materna. Cadrele didactice sînt pregatite la Scoala Normala din Sighetu Marmaţiei si periodic la Scoala Normala Suceava (cu 169 de elevi). Exista 40 de titluri de manuale în limba ucraineana.

 Cu cîtva timp în urma a fost distrus bustul lui Taras Sevcenko din parcul Herastrau, iar strada Taras Sevcenko din Bucuresti a fost redusa, prin sistematizare, la dimensiuni minime. Probabil ca Sevcenko a fost considerat reprezentativ pentru regimul imperial din Rusia. Un protest al Uniunii Ucrainenilor din România nu s-a concretizat în nici-o practica a autoritaţilor municipale.