R o m i

• 34.798 în judetul Mures, 32.954 în Bucuresti, 21.796 în Bihor, 18.730 în Sibiu, 18.037 în Dolj, 16.334 în Cluj, 15.612 în Brasov, 14.836 în Timis, 13.325 în Arad, 12.661 în Alba, 11.515 în Calarasi, 11.315 în Dîmbovita, 11.129 în Buzau, 10.714 în Giurgiu, 10.560 în Teleorman, 9869 în Ialomita, 9852 în Olt, 9823 în Satu Mare, 9224 în Salaj, 9004 în Bistrita-Nasaud, 8154 în Bacau, 7776 în Caras-Severin, 6701 în Maramures, 6477 în Arges, 6378 în Galati, 5918 în Iasi, 5577 în Hunedoara, 5136 în Suceava, 4992 în Mehedinti, 4620 în Constanta, 4299 în Gorj, 4216 în Braila, 3859 în Neamt, 3827 în Harghita, 3477 în Vrancea, 3431 în Vîlcea, 2641 în Covasna, 2569 în Vaslui, 2025 în Botosani, 1363 în Tulcea.

Ipotezele si teoriile asupra originii romilor constituie prin ele însele subiect de cercetare. Multa vreme s-a crezut ca romii îsi au originile în Egipt. Din acest motiv au fost denumiti gipsies. Au existat ipoteze care afirmau ca romii sînt persani, fenicieni, tatari, turci, romani sau chiar stravechi locuitori ai Daciei care pastreaza cu inconstienta sfintenie elementele de limba, obiceiuri, traditii etc. Explicatia stiintifica a originii romilor si a datei cînd a început migratia a fost elaborata pe baza analizei comparate a limbajului. Astfel s-a ajuns la concluzia, ca romii au populat nord-vestul Indiei (Pandjabul), si au parasit aceste tinuturi în jurul anului 1000 în urma ocupatiei musulmane a acestor teritorii. Limba romilor este foarte asemanatoare cu limba vorbita si în prezent de anumite grupuri ce se întîlnesc în aceste tinuturi. Lingvistii sînt de acord ca, în ciuda dialectizarii acestei limbi, ea ramîne totusi unitara, avînd o radacina indica.

Denumirea de „tigan” are o origine greceasca, raspîndita în Europa Centrala si de Est. Datorita faptului ca stramosii romilor nu salutau dupa modelul roman, prin strîngere de mîna, ci dupa model hindi, împreunînd mîinile sub barbie si înclinînd capul, în Bizant au fost denumiti „athinganoi”, adica „de neatins”. Romii între ei se denumeau dintotdeauna „romi”, cuvînt care înseamna „om”.

Lipsa documentelor cu „vechime” care sa mentioneze într-o forma sau alta populatia de romi din România îngreuneaza mult reconstruirea vietii, comportamentelor si obiceiurilor acestui popor aflat, se pare, pe aceste meleaguri înca de la începuturile celui de-al doilea mileniu al erei noastre.

În documentele de cancelarie autohtona abia în anul 1385 se pomeneste, pentru prima data, despre romi într-un act de danie domnesc catre manastirea Vodita. O data cu pamîntul si acareturile cu care se înzestreaza manastirea se mai primeau si„ 40 de salase de tigani” care constituiau neîndoielnic o parte importanta a averii si inventarului cedat manastirii.

Nota specifica a documentelor existente este data de faptul ca în totalitatea lor acestea se refera la romi deja aflati în robie, la romi deja aserviti. Ori, daca avem în vedere procesul istoric de aservire, se constata ca acesta nu apare brusc. Astfel se poate afirma, ca existenta romilor în Balcani si pe teritorul României dateaza cu mult înaintea datei de 1385. Chiar daca acceptam teoria conform careia romii ar fi patruns în Tarile Române prin nordul si estul Moldovei ca robi tataresti (deci ca oameni deja aserviti), penetrarea lor, trecînd de la un stapîn la altul si strabatînd distante pîna în sud (împrejurul manastirii Tismana), a însemnat deja o istorie derulata în timp îndelungat.

Conform unor studii mai noi, fluxul migrator principal al romilor a penetrat în spatiul dintre Dunare, Marea Neagra si Tisa prin partea de sud a teritoriului. Ei si-au gasit locul si rolul necesar în contextul social si economic al societatii în care au intrat, raspunzînd unor trebuinte ale populatiilor majoritari cu care au venit în legatura (populatii de contact). Complementaritatea economica reprezinta pozitia de pe care s-a structurat procesul de simbioza culturala, caracteristica culturii romilor.

Înca în timpul migratiei au aparut disensini între diferitele grupuri de romi, ceea ce a dus la separarea pe neamuri a grupului etnic. Elementele noi (tipul de comunitate, zonalitatea geografica etc.) au contribuit la persistarea acestei stari. Romii, ca si vechii indieni, transmiteau profesia si toate secretele legate de mestesug din gemeratie în generatie si din tata în fiu. Necesitatea de a se adapta la materialele, conditiile si cerintele locurilor pe unde au umblat, a constituit un factor definitoriu pentru modul în care îsi exercitau mestesugurile. Neamurile s-au diferentiat astfel si conform ocupatiilor, fiecare neam avînd si subneamuri (de ex. în cadrul fierarilor exista potcovari).

Specific comunitatii de romi a fost ca ea, în întregime si timp de secole, a fost mentinuta într-o situatie de marginalitate. Strategia de viata a comunitatii s-a adaptat la aceasta situatie prin izolare de populatia majoritara, mentinerea într-o oarecare masura a caracterului migrator. Efectul secundar a fost perpetuarea marginalitatii. Ca rezultat s-au format stereotipuri etnice negative fata de romi. Dezrobirea, în loc sa faciliteze stergerea diferentelor, le-a perpetuat într-o alta forma. Eliberarea fara împroprietarie a împins aceasta minoritate spre îndeletniciri specifice, mentinînd respingerea, discriminarea, starea de saracie. S-au dezvoltat profesii auxiliare pentru societate, cum ar fi fieraritul, fabricarea de unelte de lemn etc. Unele grupuri s-au specializat la utilizarea unor resurse sarace, cu potential economic redus (achizitionarea si vînzarea sticlelor goale), sau la exploatarea marginala a colectivitatii (ghicitul, cersitul).

Neamul fierarilor a avut un loc aparte în economia feudala a satului românesc, fiind în aceea perioada si cei mai înstariti dintre romi. Meseria le-a impus si le-a permis sa-si desfasoare munca doar într-un loc stabil. Ei au fost dintre primii sedentari, dar si dintre primii care si-au pierdut limba. Cînd productia industriala a lasat în umbra meseria lor, fierarii au devenit în mare numar agricultori, dar în acelasi timp si-au gasit utilitatea în industria grea si în constructii. Descendentii acestora si-au pierdut identitatea de rom. Cei care au ramas fierari la sate au fost primii dupa 1989 care au primit comenzile satenilor pentru carute si unelte.

Spoitorii au fost printre cei mai saraci romi. S-ar parea ca sînt urmasii romilor veniti din Turcia fie ca robi, fie urmasi ca prada de razboi, fie fugiti si stabiliti aici. Ei si-au dus viata în carute cu coviltir trase de bivolite. În afara de laptele obtinut de la acestea nu dispuneau de alte surse de hrana. Traiul si-l asigurau cu alimentele primite de prin gospodariile localitatilor pe lînga care se stabileau periodic, ca plata pentru obiectele spoite, ajutorul în munca oferit gospodinelor, sau, rareori, la lucrarile cîmpului. Cersitul a avut o pondere importanta în modul de viata al acestui neam, care nu a detinut niciodata teren agricol. Cea mai mare parte dintre ei nu au optat pentru nici o religie, iar în rîndurile lor se întîlnea botezul soarelui. Dupa colectivizare, o mare parte a lor a devenit agricultor.

Neamul cocalarilor provine din urmasii prelucratorilor de fildes. Ei au prelucrat oasele animalelor, fabricînd diferite obiecte (de ex. piaptan). Odata cu industrializare, cei care nu au ales drumul spre o munca necalificata în domeniul industriei materialelor plastice, s-au îndreptat spre zona salubrizarii oraselor, spre achizitionarea de pene si fulgi sau comercializarea vaselor de bucatarie.

În neamul caldararilor se includ si zlatarii, laiesii, corturarii si bidinarii. Au avut o lunga viata nomada, s-au adapostit în corturi si au avut ca principal material de lucru tabla de arama sau alama pe care o utilizau la confectionarea caldarilor, tigailor, oalelor, tingiriilor, alambicurilor, obiectelor de podoaba sau de cult, a tavilor, paharelor etc. În timpurile mai recente aceste materiale au fost înlocuite sau completate cu tabla de inox. Ei calatoreau în carute colorate si cu cosul înalt, trase de cai sau de catîri. Si la acest neam botezul soarelui a fost cvasiprezent, iar denumirea de bulibasa (conducator) s-a pastrat pîna în zilele noastre, ca si practica cutumiara a judecatii (kris), în care juzii sînt cei mai batrîni si mai chibzuiti dintre membri comunitatii.

Rudarii (considerati de unii ca fiind un nema românesc ce pastreaza limba si obiceiurile foarte vechi) fiind cunoscuti si sub denumirile de lingurari, baiesi, caravlahi, blidari, sînt descendentii vechilor aurari indieni. La începuturile aparitiei lor pe aceste meleaguri, s-au îndeletnicit cu cautarea aurului, pe care l-au prelucrat. Pentru a face fata nevoilor zilnice, ei trebuiau sa se ocupe în secundar si cu alte mestesuguri. Cele mai la îndemîna erau prelucrarea lemnului de esenta moale, a lutului si a culesul fructelor de padure. Din lipsa de „materie prima”, urcau tot mai sus, în amonte, pe pîrîurile în a caror nisip se gasea aur. În acest fel îsi sporeau si izolarea fata de propriile grupuri în favoarea intensificarii contactelor cu populatia autohtona. Consecinta a fost pierderea limbii si chiar a unor obiceiuri si cutume specifice, care au fost înlocuite prin ceea ce au preluat de la populatiile cu care convietuiau. Dar si la acest neam botezul soarelui a fost o realitate.

Neamul vatrasilor (romii „de vatra”, „romanizati”, de-ai satului, legati de vatra unei localitati) a fost prima care a renuntat la modul de viata traditional, si care si-a pierdut în buna parte limba si obiceiurile specifice etniei. Viata lor a fost legata de agricultura si de activitatile mestesugaresti auxiliare agriculturii si vietii satului, înca înaintea robiei, dar si dupa eliberare. Ulterior au devenit vatrasi toti romii care se stabileau în sate, notiunea devenind sinonima cu sedentarismul. Astfel în marea familie a vatrasilor au intrat si cei fara meserie si fara proprietate, ei reprezentînd procentul cel mai ridicat în aceasta categorie. Ei au constituit întotdeauna o forta de munca extrem de ieftina si oricînd la îndemîna. Vatrasii reprezinta categoria din care au fost asimilati, de catre populatiile majoritare, cei mai multi dintre romi. Din aceasta categorie putem întîlni în prezent reprezentanti pe absolut toate treptele si nivelele vietii social-economice si politice ale tarii.

Gaborii nu reprezinta un neam legat de o meserie anume, denumirea deriva din numele lor de familie. Sînt romi din Transilvania, care si-au luat aceasta nume dupa proprietarul mosiei unde au lucrat. În prezent marea lor majoritate se ocupa de comert, dar întîlnim printre ei si tinichigii, caldarari, practicanti de profesii moderne.

Racarii îsi trag denumirea de la o localitate. Probabil sînt un neam în formare, a caror specific nu s-a cristalizat înca.

Romii turco-tatari sînt romi din Dobrogea care si-au însusit limba turca sau tatara ca limba materna, iar limba româna o folosesc doar în relatiile cu cei care nu cunosc aceste limbi.

Romii maghiarizati traiesc în Ardeal, vorbind limba maghiara ca limba materna.

Ciubotarii sau cismarii fac parte din familia vatrasilor, lucrînd fie în ateliere personale (care, de cele mai multe ori era o camera din casa), fie în ateliere care nu le apartineau. În prezent numarul lor a scazut mult, descendentii lor orientîndu-se spre agricultura sau profesii moderne.

Lautarii apartineau pîna pe la mijlocul secolului nostru vatrasilor. Cei mai buni profesional, care au avut sansa de a trai în orase, au avut o viata mai buna, dintre ei ridicîndu-se adevarate elite ale vietii artistice. Lautarii rurali aveau un dublu statut: în zilele lucratoare erau agricultori, iar în cele de sarbatoare lautari. Ei au pastrat si au propagat cîntecul popular al celor cu care traiau împreuna.

Florarii sînt, la ora actuala, categoria cea mai omogena dintre toti romii. Ocupatia lor legala din punct de vedere administrativ si privita cu simpatie de catre cei din jur le-a permis o dezvoltare rapida atît sub aspect economic, cît si social. Acest neam este relativ nou. El dateaza din perioada interbelica si pentru multe persoane, inclusiv romi, se identifica cu romii care locuiesc în cartierele Bucurestiului: Tei, Colentina si împrejurimi; florari însa întîlnim în mai multe zone.

Ciurarii, acest neam de nomazi corturari au disparut, ca si geambasii, odata cu expansiunea industriala. Ocupatia lor principala era confectionarea de ciure si site din piele de animale pregatite într-un anumit mod.

Argintari mai exista în zona Teleormanului, Alexandriei, Bucurestiului, Ialomitei si foarte putini în Tulcea (aproximativ 1000 de familii). Specificul neamului este prelucrarea materialelor pretioase (aur si argint) din care confectioneaza obiecte de podoaba sau de cult, Meseriasi de înalta clasa, cu un instrumentar redus si arhaic, argintarii constituiau elita neamurilor voiajoare. Si în cadrul acestei comunitati se practica judecata si casatoria traditionala (bazata pe întelegere).

Neamul ursarilor este descendentul vechilor dresori si artisti de circ. Stramosii acestui neam au distrat familiile stapînilor în calitate de saltimbanci, magicieni, dresori, dansatori pe sîrma etc. Numele le vine de la ursii pe care îi îmblînzeau si-i dresau pentru a colinda cu ei satele si orasele. Membrii acestui neam - cu indice al natalitatii deosebit de ridicat - au învatat cîte ceva din meseriile tuturor celorlalte neamuri. Dupa sedentarizare, s-au asezat în grupuri relativ compacte, pastrînd limba si traditiile specifice. În ciuda procentului foarte redus de asimilare, din rîndul lor se pot întîlni intelectuali comparabil ca numar cu cel al vatrasilor.

Reteaua scolara: Romii studiaza preponderent în limba româna, iar în zonele majoritar maghiare în limba maghiara. Nu dispun de institutii scolare sau sectii cu predare integrala în limba materna. În opt unitati, la cerere, se studiaza limba romani (302 elevi). Unui numar de 55 elevi, în diferite orase din tara (3 scoli normale; Bucuresti, Tîrgu-Mures, Bacau) li se asigura studiul limbii romani (ca limba straina). Dupa terminarea scolii, ei vor fi repartizati în localitatile în care romii sînt majoritari. A aparut un manual de limba romani pentru ei.