G e r m a n i

Deja din perioada cuceririi, în mai multe etape, a Transilvaniei de catre maghiari (sec X-XII), regii Ungariei au chemat colonisti germani în tara. Primii dintre acestia s-au stabilit în sec. XI pe cursul mijlociu al Dunarii. În secolul urmator, regii arpadieni au chemat colonisti germani care s-au stabilit în Slovacia si Transilvania. Cancelaria Ungariei a denumit aceste grupuri „sasi”, desi ei proveneau în majoritatea lor din Franconia de Vest, avîndu-si patria pe Rin si în vestul acestuia.

Regele Géza al II-lea (1141-1163) a fost cel care a determinat stabilirea sasilor transilvaneni în podisul carpatic. Ei, asa-numitii sasi, erau supusii regelui maghiar, deci, nemijlocit, ai Puterii Centrale: le-au fost acordate drepturile traditionale si îsi alegeau judecatorii în mod liber. Fiind chemati în special pentru apararea coroanei, nu erau obligati sa predea vistieriei regale decît o parte a veniturilor lor daraveau obligatia de a se prezenta sub arme la chemarea regelui. Conform „Bulei de Aur” a regelui Andrei al II-lea (1224), sasii stabiliti „între Broos si Draas” trebuiau sa constituie un singur popor care sa asculte de un judecator numit de rege.

Cu începere din sec. XIV, autonomia regiunilor sasesti autoadministrate s-a largit continuu, pîna ce în anul 1486 Regele Matei Corvin a dispus unificarea tuturor sasilor, care locuiau pe „pamânturile regale”, într-o „Universitate Nationala” (Universitas Saxonum) conform juridictiei Sibiene. Chiar daca aceasta data nu reprezinta anul de nastere al poporului sasesc, ea este un eveniment important în procesul de formare al sasilor din Transilvania ca natiune politica. Astfel, ei formau una din cele trei categorii statale - alaturi de nobilimea maghiara si de patura superioara secuieasca. Transilvania era singura tara europeana, în care Adunarea Legiuitoare (Adunarea starilor politice) era constituita dupa criterii etnico-nationale.

În prima jumatate a sec. XVI au avut loc doua evenimente importante pentru sasii din Transilvania, ale caror urmari se mai resimt si astazi. Regatul Maghiar s-a destramat. ca urmare a pierderii luptei contra turcilor de la Mohács, iar Transilvania a devenit principat independent în 1542, sub suveranitatea laxa a Portii Otomane. Ca urmare, rolul Adunarii starilor politice ale Transilvaniei, în care sasii, ca natiune-parte a statului, purtau si partea lor de raspundere pentru afacerile statului, a crescut. Sentimentul unei responsabilitati istorice marite pentru soarta tarii comune s-a pastrat, chiar daca atenuat, si pâna în zilele de astazi.

Al doilea eveniment crucial al sec. XVI a fost Reforma Bisericii. Prin separarea de Biserica Catolica, sasii transilvaneni au obtinut în plus, fata de cele politice, si libertati bisericesti mai mari, deci si o independenta marita. Reforma, umanismul, precum si ascensiunea oraselor sasesti, care au ajuns adevarate centre comerciale si mestesugaresti, constituie caracteristicile esentiale ale istoriei sasilor transilvaneni din sec. XVI-XVII.

În domeniul legislativ, juridictia proprie era bazata pe codul „Dreptului propriu” (Eigen-Landrecht) din 1583. Acesta s-a pastrat ca element fundamental de drept pe „pamînturile regale” pîna la Revolutia din 1847-1848. Totusi se cuvine mentionat, cel putin în acest moment, ca aproximativ o treime din sasii transilvaneni nu locuiau pe pamînturile regale libere, ci pe pamînt nobiliar, fiind astfel lipsiti de drepturi, la fel ca si taranii români si unguri, pîna în 1848.

Austria a cucerit Transilvania în anii 1688/89. Cu toate ca Diploma Leopoldina recunostea drepturile si libertatile de baza ale sasilor transilvaneni, Casa Imperiala de Austria s-a straduit incontinuu sa administreze imperiul în mod centralizat si sa limiteze independenta tarilor nou cucerite, asfel cum a încercat în special împaratul Josif al II-lea (1780-1790) prin numeroasele sale reforme administrative. Cu toate ca Transilvania, denumita acum Mare Principat, avea dreptul la o oarecare viata proprie, importanta ei în spatiul est-european a descrescut în continuu.Concurenta industriei din tarile traditionale austriece, precum si faptul ca Transilvania, situata la marginea monarhiei, era tot mai mult tratata ca sursa de materii prime, au dus la stagnarea comertului si mestesugurilor sasesti, odinioara înfloritoare, cu toate ca avansul lor în aceste domenii fata de Ungaria si România era înca vadit.

Acordul dintre Austria si Ungaria din anul 1867 a avut un efect catastrofal asupra sasilor transilvaneni. Subordonarea exclusiva fata de Ungaria i-a împins pe sasi într-o situatie de defensiva politica aproape fara iesire. Multe legi promulgate în partea de est a monarhiei cezaro-craiesti erau îndreptate global contra ne-maghiarilor. Cu toate ca, din punct de vedere economic, sasii au realizat din nou o ascensiune, ei au fost nevoiti sa consume multa energie pentru a combate tendintele de maghiarizare - lupta din care, dupa estimarile ulterioare, au iesit în general învingatori.

Dupa unificarea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, sasii - pe baza unei hotarâri a majoritatii reprezentantilor lor - si-au exprimat destul de repede - la 8 ianuarie 1919 - loialitatea fata de noul stat român. Încrederea lor în hotarârile Adunarii Nationale de la Alba Iulia (asa numita Proclamatie de la Alba Iulia) s-a dovedit însa tot atît de repede a fi o iluzie politica. Partidele politice si personalitatile conducatoare românesti au ignorat rînd pe rînd drepturile colective ale sasilor si secuilor, acceptate de România prin semnarea Tratatului de pace de la Versailles. Cu toate acestea, sasii transilvaneni au reusit sa-si pasteze o independenta relativa în domeniile economiei, învatamântului, culturii si de asociere.

Svabii din Banat au sosit mult mai tîrziu pe meleagurile vestice ale României de azi. Acestia formeaza, împreuna cu germanii de munte, care traiesc mai la sud-vest de ei, o a doua grupa de colonisti germani, numeric aproximativ egala atunci, ca si acum, cu grupul sasilor transilvaneni.

Stabilirea svabilor nu a fost rezultatul unei migratii spontane, ci al unei masuri a statului austriac. Razboiul purtat cu succes de Austria contra Turciei (1716/18), victoria printului Eugen de la Peterwardein si cucerirea Timisoarei în 13 octombrie 1716 au obligat turcii sa paraseasca Banatul. Anexarea Banatului la Austria s-a facut la tratativele de pace de la Karlowitz. Succesele Austriei în est s-au petrecut temporal în paralel cu pierderile sale teritoriale din vest. Aceasta deplasare a centrului de greutate spre est a modificat fundamental structura etnica a Imperiului, astfel încît deja în prima jumatate a sec. XVII, colapsul monarhiei, care va avea loc peste doua sute de ani, era preprogramat.

Sub denumirea de „Banatul Timisorean” a luat nastere o noua regiune administrativa austriaca, condusa direct de autoritatile centrale de la Viena. Ca posesiune a Coroanei era subordonata unui guvernator. Mercantilismului, la care Austria aderase deja mai demult, i s-a deschis astfel un spatiu colonizabil în care s-au asezat planificat supusi austrieci din regiunile vestice ale imperiului. Statul dorea sa colonizeze regiunea, pentru a colecta impozite mai mari, întrucît în perioada stapînirii otomane, care aici fusese mult mai aspra decît în Transilvania, Banatul nu numai ca saracise, dar fusese chiar parasit de multi dintre locuitorii sai.

Majoritatea noilor locuitori ai Banatului proveneau din vestul si sud-vestul Imperiului German. Conditiile de emigrare erau determinate si în acest caz - identic ca în cazul altor grupe de colonisti - de situatia economica sI sociala din Germania si din tarile vecine cu ea.

Colonizarea Banatului s-a facut în trei etape. Prima etapa a început dupa pacea de la Passarowitz (1718) în timpul domniei împaratului Carol al VI-lea si s-a încheiat cu ocazia razboiului cu turcii din 1737/39. A doua etapa a început odata cu urcarea pe tron a Mariei Terezia si s-a încheiat odata cu înglobarea Banatului în regatul Ungariei în anul 1778. Ultima etapa de colonizare mai importanta a avut loc în timpul domniei Împaratului Josif al II-lea, între anii 1782-1787. Colonizarea era o operatie condusa de stat, dar nu s-a petrecut fara probleme, mai ales pentru ca în zonele din care se facea adunarea colonistilor nu se specifica clar ca vistieria austriaca dorea sa colecteze imediat impozite. În plus, noii locuitori proveneau din patura taraneasca, dar Viena avea un interes mai mare pentru industria miniera si investea mai ales în aceasta, deoarece dorea sa submineze pozitia de lider industrial al Angliei, Frantei sI Tarilor de Jos. Deasemenea, principii unor landuri germane s-au opus emigrarii fortei calificate de munca, pe care Curtea de la Viena ar fi dorit sa o obtina pentru Banat.

 În final, cu toate deficientele si tensiunile sociale, colonizarea Banatului, precum si a regiunilor la nord de rîul Mures pîna la Satu Mare s-a încheiat cu succes. În rastimpul unui secol, regiunile vestice ale României de azi nu numai ca au recuperat avansul pe care-l avea Transilvania fata de ele, ci în unele domenii - cum erau mineritul, transporturile si industria - ajunsesera chiar sa o depaseasca deja la începutul sec. XIX. Aceasta, deoarece germanii din aceste regiuni, spre deosebire de sasi, nu erau împovarati cu privilegii medievale, care în aceasta perioada functionau ca o frîna, si au reusit sa dezvolte noua lor patrie la nivelul celei de origine, aducînd-o aproape de tarile istorice austriece. Fertilitatea solului, precum si existenta minereurilor din subsol a permis germanilor banateni ca, în cîtiva ani, nu numai sa-si poata achita taxele care li s-au impus, ci sa purceada la transformarea satelor în comune impunatoare si la modernizarea oraselor.

Împreuna cu germanii - numiti svabi, desi cei mai putini dintre ei erau svabi - au venit în Banat cehi, italieni, francezi (valoni) si spanioli. Acestia erau în mare majoritate catolici, acesta fiind principalul - chiar daca nu exclusivul - criteriu de acceptare de catre Casa Imperiala de Habsburg. În momentul în care au ajuns sub administratie maghiara, acesti noi colonisti germani au fost mai receptivi fata de tendintele politice ale ungurilor decît sasii sau românii. Deoarece din punct de vedere al bisericii nu erau separati de maghiari, încercarile de maghiarizare ale acestora au avut mai mult succes decît la sasi.

Svabii, dupa 1918, si-au declarat loialitatea fata de noul stat român cu ezitari. Ei ar fi dorit sa ramîna în acelasi stat cu svabii de pe Dunare, dar acest lucru nu mai era posibil: noile granite stabilite dupa cel de-al doilea razboi mondial tineau seama de populatiile majoritare în aceste regiuni - românii, maghiarii sau sîrbii.

Svabii satmareni din coltul de nord-vest al României nu au fost primii germani sositi în aceasta regiune; deja în anul 1230 germanii din Satu Mare au primit din partea regelui maghiar Andrei al II-lea (acelasi care, cu cîtiva ani în urma, acordase sasilor transilvaneni „Bula de Aur” ) un „atestat de libertate”. Desi populatia germana de la granita cu Ungaria a fost mereu realimentata cu imigranti din vest, grupurile germane s-au tot dizolvat în comunitatile românesti sau maghiare de aici.

Astfel, svabii satmareni de azi nu pot fi considerati urmasii colonistilor germani din evul mediu. Acestia au fost chemati pentru prima data de contele Alexandru Károlyi, înca înainte prima transa de emigranti svabi, în anul 1712, urmare a razboiului „curutilor” antihabsburgici de la începutul sec. al XVII-lea, care a avut aici consecinte catastrofale. Svabii satmareni locuiau în 40 de comunitati pur germane sau româno-maghiaro-germane mixte. Dupa cum se poate stabili din listele nominale ale imigrantilor, acestia proveneau din mai mult de 130 de localitati situate mai ales în Württemberg. Acestia sunt cei mai îndreptatiti sa poarte denumirea de svabi. Soarta lor a fost grea: stabilirea pe pamînt nobiliar i-a constrîns la stare de iobagie, iar tendintele de maghiarizare din sec XIX si XX, la care au fost expusi mai accentuat, fiind o comunitate slab consolidata din punct de vedere etnic, mai au urmari si astazi

Germani din Zips (sasi din Zips) au venit în sec. XIII în Maramures, regiunea cea mai nordica a României de astazi. Nu erau numai tarani, ci meseriasi si mineri, care au avut o contributie esentiala la dezvoltarea acestei zone. În sec. XVIII la acestia s-au adaogat colonisti germani din Europa Centrala si de Vest, iar împreuna, cu toate diferitele greutati, au reusit sa-si pastreze identitatea nationala pîna în zilele noastre.

Dupa unul din multele razboaie austro-turce din sec. XVIII, Imperiul Otoman a fost nevoit sa cedeze Bucovina Austriei (1775). În Bucovina locuiau în special români, dar si ucraineni, evrei si altii. Austria a procedat la „popularea” regiunii la fel ca în Banat. Militarilor si functionarilor de administratie le-au urmat multi germani, dar si polonezi, unguri, armeni s.a. Germanii veneau din Zips, din regiunea Rin-Main si din Baden-Württemberg. Atît taranii, cît si meseriasii, dar în special minerii germani au muncit aici cu succes. În cursul sec. al XIX-lea Bucovina a devenit un fel de Elvetie est-europeana: multilingvismul era mai larg raspîndit ca altundeva, dar toti membrii paturii superioare ale societatii stapîneau limba oficiala, cea germana. Universitatea Germana din Cernauti primea nu numai studenti, ci si profesori din toate tarile - un model din pacate pierdut dupa 1918. Bucovina si Universitatea din Cernauti au fost tot mai mult românizate dupa anexarea acestui teritoriu la România, dar lovitura decisiva pentru germanii de acolo l-a constituit cedarea ultimativa a Bucovinei catre Uniunea Sovietica în 1940: evacuarile dinaintea acestei date, si persecutiile de dupa ea din Bucovina de Nord si cea de Sud (apartinînd în continuare României) le-au rapit aproape complet germanilor ramasi aici, bazele pastrarii identitatii lor etnice.

Si în Dobrogea exista o comunitate germana, înca din vremea Imperiului Otoman, dar dupa 1940 acestia nu mai poseda o viata comunitara. În multe zone si-au pastrat religia catolica, dar nu mai vorbesc limba germana.

În perioada 1939-1944, o parte a germanilor din Dobrogea si Transilvania de Nord au fost stramutati de autoritatile celui de-al 3-lea Reich în Germania. În urma unei conventii guvernamentale româno-germana, zeci de mii de tineri de etnie germana din România au fost nevoiti sa treaca în rîndurile armatei germane. În ianuarie 1945 aproximativ 70.000 de etnici germani, femei între 18-30 ani, barbati între 17-45 ani (ramasi neincorporati) au fost deportati în Uninea Sovietica pentru „munci de reconstructie”. Singurul motiv al deportarii lor a fost apartenenta la etnia germana. În urma celor cinci ani de deportare aproximativ 15-20% din persoane au decedat ca urmare a muncilor silnice si conditiilor existente în lagare.

Dupa unirea Transilvaniei, Banatului si a altor provincii istorice cu România, diferitele grupuri de colonisti germani din tara s-au unificat si ele. Din punct de vedere politic, acestea erau reprezentate de mai multe organizatii. În anul 1921 s-a efectuat prima reforma agrara româneasca, în cadrul careia mari proprietati germane de pamânt au fost împartite taranilor români. În anul 1923, deputatii germani din Parlamentul român au votat împotriva noii Constitutii, deoarece în aceasta nu erau cuprinse drepturi pentru minoritati. Odata cu relansarea economica de dupa 1923, în general, relatia minoritatii germane cu statul român s-a ameliorat. Înca înainte de 1918, în marile centre industriale, politicieni germani au facut politica social-democrata, iar dupa 1921 foarte putini dintre ei au aderat la Partidul Comunist Român.

Dupa crearea mai multor state nationale în Europa de Est, în care traiau multi germani (în România erau aprox. 800.000), odata cu raspîndirea ideilor fasciste, si miscarea nationala a minoritatii germane din România a intrat într-o noua faza. Sub conducerea lui Rudolf Brandsch, Hans Otto Rothund si a altor politicieni ai minoritatii germane, germanii din România au fost deocamdata feriti de miscarea de înnoire fascista, cu toate ca influiente din Germania au cîstigat tot mai mult teren dupa 1933.

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a încheiat un tratat economic cu România. Dupa ce România, urmare a Dictatului de la Viena si a ultimatumului Uniunii Sovietice (1940), a pierdut Transilvania de Nord, Bucovina de Nord si Basarabia, s-a trecut la stramutarea germanilor din regiunile care au revenit Uniunii Sovietice. În 1940, minoritatea germana a obtinut o Lege a grupurilor etnice. În general, aceasta continea drepturile colective pe care aceasta le ceruse deja din 1918.

Dupa începerea retragerii trupelor germane si române din Uniunea Sovietica, tot mai multi etnici germani din România, tot mai multi soldati si ofiteri din armata româna au fost preluati de Wehrmacht (Waffen-SS). A început procesul înstrainarii colonistilor germani de statul lor român.

Dupa ce, la 23 august 1944, România a schimbat frontul, luptînd de partea aliatilor împotriva Germaniei si Ungariei, germanii din România au devenit tot mai expusi la samavolniciile sovietice si românesti. În timp ce în 1945 multi dintre ei luptau mai departe în rîndurile Wehrmachtului, în luna ianuarie a ultimului an de razboi (1945) peste 70.000 de sasi si svabi apti de munca au fost deportati la munca silnica în uniunea Sovietica, unde multi dintre acestia si-au pierdut viata. La deportare s-a tinut seama numai de criteriul etnic, în nici un caz de cel social-politic. Politia si armata româna au dat ajutor la ridicarea lor.

La sfîrsitul razboiului, în 1945, dupa ce multi germani din România au pierit în razboi si în deportare, au început si exproprierile economice ale minoritatii germane. Exproprierea totala a taranilor si izgonirea lor din casele si gospodariile lor a fost pecetluita de cea de-a doua reforma agrara româneasca. În orase a început evacuarea din locuinte si arestarea multor suspecti politic. Minoritatea germana si-a pierdut în România toate drepturile. Prin nationalizarea întreprinderilor, bancilor, caselor etc., orice nou început era exclus. În 1950 germanii din România au reprimit dreptul de vot, dar numai în 1956 si-au redobîndit casele si gospodariile de la sate. Astfel, germanii din tara au devenit egali cu românii si celelante nationalitati. Germanii din România, care înainte de cel de-al doilea razboi mondial erau economiceste mai bine situati, au aflat treptat ca rudele lor din Republica Federala Germana o duceau mai bine din punct de vedere economic. În urma unei întelegeri dintre România si Germania, în anii ’70 a început „exportul” masiv al etnicilor germani din România.

În pofida unor realizari sociale si în special culturale, pîna în 1989, populatia germana din România a scazut la aprox. 230.000 si s-a raspîndit o dispozitie defetista. Aproximativ trei sferturi din fosta minoritate germana din România traieste în prezent (1995) în Republica Federala Germana si în alte tari occidentale.

Reteaua scolara: În total 20.949 de elevi învata în 290 de unitati si sectii cu predare în limba germana (7248 în învatamîntul prescolar, 7442 în învatamîntul primar, 4113 în cel gimnazial, 2024 în învatamîntul liceal, 122 în cel profesional si postliceal). Ponderea elevilor este de 0,49% din totalitatea populatiei scolare. În învatamîntul cu predare în limba germana functioneaza 1204 cadre didactice (0,44% din totalul cadrelor didactice - 314 educatoare, 333 învatatori, 557 profesori). Pe baza acordului între Ministerul Învatamîntului din România si ministerul de resort din R. F. Germania, în România predau în scoli cu predarea în limba germana peste 50 de cadre didactice din R. F. Germania. Pregatirea educatoarelor si învatatorilor se realizeaza la Scoala Normala „A. Saguna” din Sibiu, precum si la Liceul Teoretic „N. Lenau” din Timisoara. Exista 82 de titluri de manuale.

 Referindu-se la drepturile si libertatile de baza ale omului, unanim recunoscute, la garantiile internationale asumate pentru protectia minoritatilor nationale, la Constitutia României si legislatia aferenta, precum si pe baza programului si scopurilor sale, FDGR:

 tine seama de solicitarile specifice ale membrilor sai, care decurg din apartenenta lor la minoritatea germana din România, pe care le apara si le promoveaza prin toate masurile politice, sociale, culturale, de refacere economica sau altele de care dispune si care servesc la pastrarea si dezvoltarea identitatii etno-culturale si la constiinta limbii materne a acestei minoritati;

 reprezinta solicitarile minoritatii germane din România în fata instantelor statului, a altor institutii (uniuni, partide, societati de ajutorare s.a.) din tara si din strainatate precum si a organizatiilor internationale, facînd cunoscute realizarile istorice si culturale ale acesteia;

 contribuie, împreuna cu alte forte politice, la construirea si pastrarea statului democratic si de drept în România;

 participa împreuna cu subdiviziunile sale la alegerile parlamentare si locale din România, în concordanta cu legislatia electorala;

 Organizatiile de baza sînt:

 forumul local (subdiviziune care include membrii din localitatea - satul, comuna, orasul - respectiva precum si membrii din apropiere care nu apartin de o alta organizatie proprie);

 forumul de centru (subdiviziune care include în afara membrilor din localitatea respectiva si din înprejurimi si forumuri locale mai slabe din punct de vedere al numarului membrilor sau organizatoric dintr-o regiune anumita);

 organizatii cu alte denumiri, care activeaza conform programului si a statului FDGR si s-au asociat cu acesta.

 Organizatiile de baza dintr-o regiune mai mare, care se considera legate prin pozitia lor geografica, traditia istorica, apartenenta la o biserica comuna, semanarea traditiilor locale s.a. se asociaza într-o organizatie nala (Transilvania - sasi transilvani; Transilvania de Nord - svabi satmareni, Banat - Svabi banateni; germani din zona de munte, Bucuresti - germani din Vechiul Regat).

 Afilierea la o anumita organizatie regionala este libera, dar subordonarea unei organizatii de baza direct la Forumul National nu este posibila.

 Forumul National constituie uniunea superioara a tuturor organizatiilor. Este condus de catre o adunare a reprezentantilor care se compune din:

 delegatii tuturor forumurilor locale si de centre, în masura în care acestea au mai mult de 500 de membri cotizanti si anume din (1 sau 2) conducatori ai acestora precum si de un reprezentant pentru ficare 1000 de membri în plus;

 presedintele si înlocuitorul acestuia, pentru organizatiile regionale;

 parlamentarii FDGR

 Presedintele Forumului national, presedintii organizatiilor regionale (care sînt totodata presedinti supleanti ai Forumului national) precum si presedintii forumurilor locale sau de centre cu mai mult de 3000 de membri precum si parlamentarii FDGR constituie conducerea nationala a FDGR.

 Presedintele Forumului national reprezinta FDGR în toate problemele fata de statul român, precum si fata de guverne, partide si organizatii din tara si strainatate. El este responsabil fata de conducerea nationala si adunarea reprezentantilor.