Nu găsesc o mai flagrantă antiteză decît aceea din titlu, pentru a ilustra soarta societăţii civile româneşti în 2003. Anul a debutat sub auspicii nefaste, Guvernul Năstase remarcîndu-se prin modificările dramatice aduse Ordonanţei 26/2000, care abrogase orice formă de control guvernamental asupra societăţii civile. Prin adoptarea, în ianuarie 2003, a Ordonanţei 37, guvernul Năstase a reuşit să atingă culmile supreme ale controlului guvernametal asupra acesteia. Obsedat de unanimitate, premierul avea să promoveze, în regim de urgenţă, un act normativ căruia i se opuseseră, într-un glas, peste 160 de asociaţii şi fundaţii din întreaga ţară. Care erau, în esenţă, criticile la adresa Ordonanţei 37? Înainte de toate, introducerea obligativităţii avizului ministerului de resort, drept condiţie a priori a înregistrării de către judecătorii a unei asociaţii sau fundaţii. În dispreţul total al libertăţii de asociere, garantată de Constituţie... În dispreţul total al principiului separării puterilor... Dar, guvernul PSD nu s-a multumit cu atît, a impus, în aceeaşi ominosa Ordonanţă, criterii strict clientelare de acordare a statutului de utilitate publică. Pentru omul străzii, această sintagmă nu spune mai nimic, dar tradusă ea înseamnă acces direct la fondurile de la bugetul de stat, la facilităţi fiscale, chiar dreptul de a întemeia societăţi comerciale.
    La puţin timp după publicarea Ordonanţei 37/2003, o altă mizerie guvernamentală se profila la orizontul democraţiei noastre originale: asociaţiile şi fundaţiile – propunea PSD –,  să poată finanţa partide politice! Fondurile de la bugetul de stat, spălate în neprihănite ngo-uri pesediste, s-ar fi putut transforma, fără control public, în campanii electorale curate. În fine, spre toamna anului preelectoral 2003, înainte de a fi demisă pentru corupţie în utilizarea fondurilor europene, dna ministru al integrării europene, Hildegard Puwak, lansa un ultim atac abject asupra societăţii civile româneşti, prin promovarea unei „strategii de dezvoltare” a sectorului neguvernamental de către guvern! Un fel de şcoală de poeţi proletcultişti a mileniului III.
Nu ar fi corect să încheiem pomelnicul fărădelegilor (stricto sensu) PSD la adresa societăţii civile româneşti fără să amintim, măcar în trecăt, conivenţa unor înalţi delegaţi UE sau USAID cu programul PSD de asasinare a independenţei sectorului terţiar din România. Au devenit tot mai insistente zvonurile că finanţările ar fi destinate exclusiv ong-urilor cuminţi, inodore, incolore şi insipide, obediente, alcătuite din tehnocraţi civici neutri. Birocraţilor le repugnă radicalismul unor ong-uri muribunde, care contrazic rapoartele lor rozulii despre progresele României. Oricum, nu mai e mult de ras, au rămas doar 5-6 oengeuri de executat în toată ţara.
    Corolarul acestei opere de decimare rămîne ruşinoasa listă „Năstase-trei fundaţii” cuprinzînd asociaţiile şi fundaţiile care au obţinut statutul de utilitate publică sub guvernul PSD. 10 (zece) din 15 (cincisprezece) îi au ca preşedinţi fie pe... premierul Adrian Năstase, fie... alţi demnitari psd! Incredibil, dar adevărat. (Vezi lista în pagina 2)
    Ajuns la acest punct al descrierii agoniei sectorului neguvernamental, pe nedrept aruncat la groapa ecologică de un ilustru intelectual liberal, cititorului nostru ar putea să i se pară suspectă amnezia autorului şi să intervină, evocînd şi momentele de extaz, cum ar fi Gala Societăţii Civile, o superbă etalare de victorii, de la campania Roşia Montană, la campania SOS Vama Veche. Noi înşine campanagii învederaţi, prin graţia lui Dracula, admitem că 2003 a însemnat şi clipe de extaz, că există mii de voluntari care se dedică, fără fonduri europene, îngrijirii vîrstnicilor sau celor cu dezabilităţi, ecologizării rîurilor, salvării copiilor. Tocmai din respect pentru ei, rămîne durerea şi revolta absenţei lor de pe lista utilităţii publice.
    La 15 ianuarie 2004, guvernul Adrian Năstase a răsucit definitiv cuţitul într-o rană deschisă, acordînd acest statut de invidiat, menit să constituie confirmarea unei înalte valori morale, Uniunii Cadrelor Militare în Retragere şi Rezervă, a Gral Corp de Armată (r) Iulian Topliceanu. Chiar cel găsit nevinovat, în decembrie 2003, de moartea a 26 clujeni şi rănirea altor 101 în timpul reprimării de către Armata a IVa a Transilvaniei, aflată sub comanda sa, a Revoluţiei Române. Cu aceasta cercul s-a închis, ultima carte de vizită, pătată cu sînge tînăr, s-a înfipt şi ea în panoplia „România Curată” a PSD. Restul e tăcere.

    De cîteva zile asistăm la o nouă bulver­saţiune naţională. Presa umple aproape zilnic pagini întregi cu declaraţii belicoase sau picante. Motivul/pretextul de astă dată a fost furnizat de iniţiativa legislativă a Consiliului Naţional Secuiesc privind statutul de autonomie al Ţinutului. Dacă acum cîteva săptămîni, cu ocazia înfiinţării Consiliului, fusese contestată înşăşi existenţa secuilor (cine dracu mai sînt şi ăştia?) şi a Secuimii (care, asemenea pielii de şagri, nu e lesne de conturat), acum, mai îngăduitori, contestatarii „naţionale” s-au limitat la a pune la stîlpul infamiei doar iniţiativele autonomiste ale acestora. Reacţia cea mai reprezentativă a fost exprimată de „părintele” Constituţiei, senatorul  Antonie Iorgovan, care a reuşit să-şi exhibe toate frustrările acumulate se pare de-a lungul anilor de lider „neînţeles” al Legiuitorului român, concurat neloial, cum dăduse de înţeles, de însuşi liderul partidului din care face (deocamdată) parte, deşi poartă pe umeri (şi-n piept) toată responsabilitatea sacră a integrităţii neamului şi a glodului. Manifestările domniei sale publice mergînd de la insulte pînă la ameninţări şi violenţă fizică ilustrează şi paleta nuanţelor atitudinale ale diferiţilor lideri politici, de la reprezentantul celui mai obscur partiduleţ la preşedintele ţării. Acesta din urmă limitîndu-se, de la înălţimea responsabilităţii funcţiei sale, la nuanţe mai puţin expresioniste.
    Dar, despre ce este vorba, de fapt? De ce este atît de mare supărarea făcătorilor de legi în faţa unei iniţiative legislative de autonomie teritorială – fără şanse reale de izbîndă într-un viitor previzibil într-un Parlament dominat copios de o majoritate care are „pîinea şi cuţitul” legiferării în mînă, totalmente impermiabil la orice tentativă de a „aduce atingere caracterului naţional, unitar şi indivizibil” al statului român?
    (Să fie oare furia neputinţei de a recurge la mijloacele „tradiţionale” de intimidare şi represiune cu care, în spatele cortinei de fier puteau opera pînă de curînd în voie? Neputinţa bastonului de cauciuc în faţa privirilor – mai mult sau mai puţin – vigilente ale unei lumi a libertăţii şi a prosperităţii către care tînjim şi noi, nu-i aşa? Dar o lume care este a  prosperităţii tocmai pentru că este o lume a ...libertăţii?)
    Şi iată şi cuvîntul cheie: libertatea. (O noţiune nu tocmai comodă, nu numai pentru că ea trebuie recucerită zi de zi, ci pentru că ea înseamnă nu numai libertatea mea ci şi a celuilalt). Pentru că, dacă veni vorba de autonomie, ce concept este mai indestructibil legat de cel de libertate decît tocmai conceptul de autonomie. Ce altceva este autonomia decît o formă de expresie a libertăţii, o formă de organizare socială care se administrează liber. „Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi naţionale etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală. Situaţie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acţiunile sale.” (DEX). „Un teritoriu sau o comunitate care se administrează liber, se guvernează după propriile sale legi, în interiorul unei organizaţii mai vaste conduse de o putere centrală sau în conformitate cu nişte reglementări specifice.” (Dicţionarul Larousse).

    Nu trebuie să fii un geniu al logicii sau să cazi pradă jocului spiritual al raţionamentelor forţate ca să ajungi la concluzia că absenţa autonomiei – individuale sau comunitare – este sinonimă cu absenţa libertăţii. Ceea ce mă surprinde (?), mi se par a fi declaraţiile unor lideri liberali – pardon, naţional-liberali – care exprimă profunda lor îngrijorare faţă de tendinţele teritoriale autonomiste. Ale regiunilor în general, dar ale minorităţilor în special. Autonomia  – această valoare supremă a liberalismului – este contestată, iată, tocmai la ea acasă, dacă subiectul este la plural, dacă o comunitate de indivizi care se simt diferiţi – capetele rotunde spre exemplu, printre capetele ţuguiate sau invers – revendică părţii ceea ce se cuvine în mod automat şi „divin” întregului. Dar logica şi politica rar fac casă bună împreună.
    După ce şi-au dat seama că a tîrî iniţiativa secuiască în faţa Consiliului Superior de Apărare a Ţării este nu numai nedemocratic ci şi ilegal (dar ce ne pasă), preşedintele Statului şi al Consiliului amintit iese în public cu un verdict de nuanţă mai blîndă (arogîndu-şi în prealabil – tot ilegal, dar ce ne pasă – şi rolul Parlamentului): autonomia pe criteriul etnic „este nedemocratică şi în discordanţă cu prevederile europene”. Şi în sinceritatea sa, poate involuntară, mai adaugă: „Va judeca şi Parlamentul (corect! n.n.), vor judeca şi alţii (oare cine? n.n.). Noi am ţinut să dăm acest semnal pentru fondul chestiunii.”(Oare cui se adresează semnalul lansat de preşedintele tuturor cetăţenilor? n.n.).”
    Analizînd declaraţia prezidenţială să zăbovim mai întîi puţin asupra termenului „etnic” utilizat cu predilecţie. Oare despre „autonomie pe criteriul etnic” este vorba într-adevăr?
Nu putem să nu observăm că termenul „etnic” este folosit în mod abuziv în sens negativ, chiar peiorativ. (Deşi unii îl folosesc pentru a evita confuzia dintre cele două sensuri ale termenului de „naţional”, cel politic şi cel cultural). Asocierea termenului „etnic” cu cel „tribal”, făcîndu-se adesea în subliminal trimitere la era primitivismului social în care triburi sălbatice – citeşte: etnii – se războiau între ele consumîndu-şi în final adversarii în cadrul unui festin copios, le vine ca o mănuşă politicienilor „naţionali” (deci neetnici) gata oricînd să discrediteze orice concept asociat acestuia. Astfel autonomia catalogată „etnică” devine un fel de bau-bau, o etichetă sinonimă cu o condamnare fără judecată.
    Ce este de fapt acest „etnic” care în realitate nu are nimic de-a face cu sensul adevărat al termenului. În ce constă caracterul „etnic” al iniţiativelor autonomiste? O ştiu foarte bine şi utilizatorii obişnuiţi ai termenului: acest „etnic” atît de ameninţător nu este altceva decît caracterul cultural specific al unui individ sau al unei comunităţi, a cărei dimensiune determinantă, dar nu unică, este specificul lingvistic. Aşa zisa „autonomie pe criteriul etnic” – o ştiu bine şi utilizatorii preferaţi ai termenului – nu este altceva decît banala autonomie culturală, bine reprezentată în majoritatea tratatelor internaţionale la care şi România este parte.
    În altă ordine de idei, un aspect interesant asociat conceptului de autonomie este confuzia indusă cu bună ştiinţă în privinţa domeniului, a extinderii acesteia în spaţiu. Cum conceptul în sine nu poate fi totuşi contestat fiind unul dintre pilonii democraţiei însăşi, se încearcă limitarea acesteia exclusiv la nivel local, singurul termen utilizat chiar şi în legea care reglementează domeniul fiind cel de autonomie locală. Dar cum descentralizarea este una dintre criteriile democratizării şi, prin urmare, a integrării noastre europene, iar următorul nivel al împărţirii administrativ-teritoriale a ţării este judeţul, noţiunea de autonomie locală a fost extinsă printr-o logică sui generis şi la autonomia  judeţeană, botezată tot locală. (Cum de şi-a permis dl Iliescu să vorbească despre „autonomie teritorială” în declaraţia amintită atîta timp cît noţiunea este „neconsti­tuţională”?) Mă rog, omul sfinţeşte autonomia. Dacă însă conceptul de autonomie este extins – în cadrul aceleiaşi logici – la nivelul regional (NUTS 2, nu-i aşa), tot mai dificil de botezat „locală”, încercîndu-se să i se dea o configuraţie cît de cît raţională şi obiectivă (nu neapărat ca în cazul „regiunilor de dezvoltare”), demersul este respins cu vehemenţă făcîndu-se apel la Codul penal (art.1661, unic în sistemul juridic european, strecurat pe şest în mapele unui Parlament adormit în ultimul moment al domniei patrulaterului roşu în noiembrie 1996, un subiect care merită dezvoltat). Astfel schizofrenia legiuitorilor noştri în materie de autonomie „locală” nu este depăşit decît de dublul limbaj şi de reflexele sale autoritariste în cazul lezării idolilor. Asta pe de o parte.
    Pe de altă parte, referitor la aceeaşi noţiune – autonomia – , s-ar cuveni totuşi ca cei care se îndoiesc de legitimitatea acesteia să-şi pună întrebarea: care este raţiunea şi legitimitatea oricărei autonomii? Ce anume justifică acordarea unui statut autonom unei unităţi teritoriale faţă de altă unitate teritorială? Răspunsul nu poate fi decît unul de bun simţ: specificitatea, particularitatea. Specificitatea caracteristicii de a fi altfel decît cel de alături: individ, localitate sau regiune. Dacă totul e o apă şi-un pămînt, dacă toţi indivizii sînt aidoma capetelor ţuguiate, dacă toate regiunile sînt doar „statistice”, configurarea lor putînd fi aleatorie sau la cheremul mai marilor zilei, autonomia devine una dintre multiplele „forme fără fond”, golită de conţinut şi sens, o găselniţă la modă sau praf în ochii comisarilor de la Bruxelles.
    Este evident că majoritatea zdrobitoare a autonomiilor „neeuropene” ale Europei sînt autonomii teritoriale cu caracter specific: cultural, lingvistic, naţional dacă vreţi, fireşte în sens cultural –, „etnic” dacă vreţi, după terminologia preferată de liderii politici de la Bucureşti. Tocmai acest specific le atribuie legitimitate şi raţiune. Aşa este Catalonia locuită de catalani, Ţara Bascilor de basci, Galicia de galicieni, Asturia de vorbitori de limba asturiană în Spania, Tirolul de Sud de tirolezi de limbă germană, Vallée d’Aost de francezi, Sardinia de sarzi în Italia, Insulele Aland de suedofoni în Finlanda, zona Flensburg din Schleswig-Holstein de danezi, Insulele Feroe de feroezi în Danemarca, Frizland de frizi în Olanda etc., ca să nu vorbim decît de state mai mult sau mai puţin „unitare”, care au ştiut să trateze chestiunea autonomiei cu seninătatea conştiinţei legitimităţii stăpînului pe situaţie. Mă tem că dl Iliescu s-a referit la o altă Europă atunci cînd a catalogat proiectul de autonomie a secuilor drept „neeuropean”, o Europă aflată mai de grabă la răsărit decît la apus. Dar fiecare cu obişnuinţele sale orientative. Teama domniilor lor faţă de orice fel de autonomie (şi descentralizare!) este cu atît mai accentuată, se pare, cu cît trendul european (în ciuda opoziţiei, a conservatorismului reacţionar al unor state naţionale din UE) este tocmai autonomia, regionalismul şi, horribile dictu, federalismul.
    Ieşirile isterice ale „părintelui” Constituţiei împotriva unui demnitar al statului (de drept?) român de acelaşi rang (chiar dacă minoritar) în afara tribunei Parlamentului, trădează multe despre filozofia politică a acestor personaje care conduc şi astăzi România. Atunci cînd cineva ajunge iar şi iar la uzatele stereotipuri şovine de genul „mănînci pîine românească”, strigat în gura mare la un post public de televiziune, sînt date în vileag gîndurile profunde ale celor care au ticluit Legea fundamentală şi penală a României în felul în care ea există, mai de grabă ca instrument de constrîngere şi intimidare decît de organizare raţională a libertăţii. Demonstrează că aceşti domni contestă de fapt în continuare statutul de cetăţeni cu drepturi egale al „alogenilor”, li se contestă drepturile derivate din statutul lor de contribuabili punîndu-se la îndoială pînă şi capacitatea lor de a produce pîinea pe care o mănîncă. Nemăsurata agresivitate ale acestor personaje politice poate fi explicată poate tocmai prin sentimentul de frustrare în faţa unor evoluţii inevitabile. Paradoxal, în ciuda evidentei lipse de şanse pe termen scurt a iniţiativei legislative secuieşti, seninătatea certitudinii pe termen lung le aparţine. Dacă supravieţuiesc, s-ar putea că de astă dată istoria să lucreze pentru ei. Ar fi frumos ca dreptul revendicat să le fie acordat tocmai de statul al cărui cetăţeni sînt, prin decizia majorităţii constitutive al acestuia, ca în cazul ţărilor civilizate enumerate.
    Celor, care intimidaţi de isteria „separatistă” continuă să stea cu frica-n sîn că autonomia „etnică” duce în mod inevitabil la separarea (?) unei etnii, a unei comunităţi naţionale dintr-un teritoriu (fie el chiar şi Ţinutul Secuiesc) căruia i se acordă statutul de „autonomie teritorială pe criteriu etnic”, cei „neseparaţi” pierzîndu-şi astfel drepturile (ori poate privilegiile?), ar trebui să li se spună cu acelaşi entuziasm şi fermitate că tocmai proiectul statutului de autonomie al Ţinutului Secuiesc ca şi Rezoluţia 1334 a Consiliului Europei bazat pe Raportul Gross sînt acele documente (oare cîţi le-au citit?) care oferă protecţie „«minorităţii în cadrul minorităţii», astfel încît membrii componentei majoritare a statului sau alte minorităţi să nu se simtă ameninţate de puterile conferite entităţii autonome” (Rezoluţia 1334, pct.21), în cadrul unor reglementări în care dispare deosebirea discriminativă (şi nedreaptă) dintre majoritar şi minoritar, autonomia teritorială „etnică” oferind egalitate deplină tocmai „etniilor” care locuiesc în regiunea respectivă. Ce este diabolic în asta? Dacă nu cumva faptul că nu concordă cu „proiectul naţional” al naţionalismului interbelic, care-şi propusese – asemenea multor ţări învecinate – idealul „un stat-o naţiune”?
    Poţi fi secui sau nu. Eu întîmplător nu sînt, deşi trăiesc de aproape jumătate de secol în capitala neoficială a Secuimii. Poate să-ţi placă proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc sau nu. Mie întîmplător nu-mi place pentru că crează iluzia – ca şi pe vremea Regiunii Autonome Maghiare – că problemele comunităţii maghiare din România sînt astfel rezolvate integral, deşi 2/3 din locuitorii maghiari rămîn în afara acestei autonomii. Dar a contesta dreptul secuilor (sau a moţilor, a oltenilor, a bucovinenilor etc.) de a-şi revendica autonomia cultural-teritorială în zonele în care trăiesc „în număr semnificativ” – adică autoadministrarea treburilor care îi privesc direct şi personal – în numele unei unităţi naţionale confuze şi abstracte este sinonim cu negarea unei „ordini constituţionale” democratice, a statului de drept şi a valorilor europene la care se apelează mereu la fel ca pînă nu de mult la tezele congreselor PCR.
    Nu sînt secui şi nu fac parte din Consiliul Naţional Secuiesc. După cum am spus, nici nu le împărtăşesc întocmai ideile. Un regionalism „transetnic” care să sublinieze identitatea noastră regională comună dar şi cea culturală specifică a comunităţilor care o compun, în care să-şi găsească locul şi autonomia secuiască, îmi stă mai aproape de inimă. Consider însă că manipularea noţiunilor politice şi negarea experienţelor europene în domeniu este o acţiune perversă, antidemocratică şi antieuropeană. Îmi vine greu să cred că jurişti de nivelul celor care s-au expus cu ocazia recentelor dezbateri să ignore practica şi legislaţia europeană în domeniu. Dacă le ignoră, este un vot de blam la adresa nivelului lor profesional. Dacă nu le ignoră, tăcerea lor indică nivelul lor moral.  
    Rezoluţia 1334 a Consiliului Europei nu întîmplător se intitulează „experienţe pozitive ale regiunilor autonome ca sursă de inspiraţie pentru soluţionarea conflictelor în Europa”. Întrebarea este dacă elita politică românească doreşte să se inspire din experienţele pozitive ale unui document european din 2003, ca acesta, sau din ideologia secolului al 19-lea a „conceptului de stat-naţiune, care consideră suveranitatea naţională şi omogenitatea culturală ca primordiale” (Rezoluţia 1334, pct.3)? Doreşte ca România să se integreze într-o Europă a secolului 21 sau 19?
    Dilema – ca şi responsabilitatea faţă de viitorul propriei naţiuni – le aparţine.

   Între 4-6 decembrie 2003 s-a desfăşurat la Sinaia cea de-a XI-a ediţie a Forumului Intercultural al Ligii Pro Europa. Participanţii, reprezentanţi ai uniunilor minorităţilor naţionale, ai studiourilor teritoriale şi centrale ale posturilor de radio şi televiziune publică, ai unor posturi private de radio, ai Direcţiei de Relaţii Interetnice, ai Avocatului Poporului precum şi ai unor organizaţii neguvernamentale active in domeniul dialogului interetnic şi intercultural, luînd în discuţie Recomandările Înaltului Comisar pentru Minorităţi şi ale Reprezentantului Libertăţii Presei al OSCE — prezentate la Conferinţa „Use of Minority Language in Broadcast Media“ desfăşurată între 24 şi 26 Octombrie 2003 la Viena, au elaborat următoarele:

    * - Statul trebuie să ia în considerare înfiinţarea de instituţii audio-vizuale în limbi minoritare.
    * - Statul trebuie să ia în considerare, de asemenea, crearea de condiţii favorabile (financiare sau de altă natură) pentru a încuraja posturile private în limbile minorităţilor. Acest lucru poate fi realizat prin alocarea de licenţe, prin licitaţie de oferte sau ca răspuns la propunerea unui candidat. Statul poate, de asemenea, alege să scutească posturile de radio şi televiziune în limbile minorităţilor naţionale de la legislaţia competitivităţii sau să creeze regimuri speciale pentru a le uşura de anumite poveri administrative.

    Participanţii la Forum au subliniat faptul că statul ar trebui să întărească şi să dezvolte studiourile regionale care sînt cele mai în măsură să promoveze emisiuni de radio şi televiziune în limbile minoritare, date fiind diferenţele semnifivative de proporţionalitate între cele două nivele. În plus, în cazul unor comunităţi minoritare (de exemplu, cazul comunităţilor romilor, comunităţii armenilor şi comunităţii evreilor, ceangăilor) nevoile comunităţilor sînt diferite la nivel local-regional de cele la nivel naţional. Participanţii au arătat că numai la nivel regional se pot găsi formulele cele mai adecvate de a răspunde nevoilor comunităţilor minoritare. La acest nivel, şi în conformitate cu necesităţile comunităţilor minoritare, ar trebui stabilită şi limba de realizare şi difuzare a acestor emisiuni.

    Statul trebuie să se asigure că timpul alocat şi programarea emisiunilor în limbile minoritare reflectă numărul şi concentrarea minorităţilor naţionale şi corespunde nevoilor şi intereselor acestora. Trebuie, de asemenea, acordată atenţie asigurării minimului de timp necesar minorităţilor mici pentru a avea acces semnificativ la radio şi televiziune în limba proprie. Aceste obiective pot fi atinse prin acordarea licenţelor, inclusiv prin stipularea lungimii şi programării emisiunilor în limba minoritară.
    Participanţii la Forum au subliniat faptul că emisiunile pentru minorităţi  trebuie difuzate la ore de audienţă maximă (prime time) sau la ore la care persoanele aparţinînd acestor comunităţi pot urmări aceste emisiuni.
3. Finanţarea publică
    Statul trebuie să ia în considerare asigurarea de sprijin financiar pentru emisiunile în limbile minoritare. Acest lucru se poate realiza prin finanţare directă, regimuri de finanţare/impozitare favorabile şi scutirea de la anumite taxe care se plătesc la acordarea licenţei sau la modificarea ei. Pentru a asigura o egalitate efectivă, posturile în limbi minoritare ale comunităţilor reduse numeric pot necesita din totalul resurselor disponibile fonduri sau facilităţi disproporţionate faţă de mărimea lor procentuală. Statul trebuie să încurajeze şi să faciliteze, inclusiv prin asigurarea de asistenţă financiară, producţia şi distribuţia de emisiuni în limbile minoritare.
    Participanţii la Forum au arătat că statul trebuie să asigure fonduri separate din care să fie retribuită munca redactorilor şi colaboratorilor care provin din rîndul comunităţilor minoritare.
4. Dezvoltarea capacităţilor
    Statul  trebuie să contribuie la dezvoltarea capacităţiilor de producţie media în limbi minoritare. Aceasta se poate realiza prin sprijin tehnic în distribuirea producţiilor în limba minoritară atît pe plan intern cît şi extern şi prin facilitarea difuzării transfrontaliere a programelor în limbile minoritare. În plus, Statul ar trebui să ia în considerare sprijinirea educaţiei şi pregătirii de personal  pentru producţia media în limbi minoritare.
    Participanţii la Forum au subliniat faptul că statul ar trebui să organizeze cursuri de formare de personal specializat – provenit din rîndul comunităţilor minoritare – personal care să servească exclusiv emisiunile pentru minorităţi.

    La 18 decembrie 1992, Adunarea generală a ONU a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice. Recunoscînd importanţa acestui document, primul care oferă o garanţie a drepturilor minorităţilor în general, mai multe state au declarat ziua de 18 decembrie ca Zi a drepturilor minorităţilor naţionale.
    Între 28-29 noiembrie 1997, la Tîrgu Mureş, avea loc a V-a ediţie a Forumului Intercultural, manifestare organizată de Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA. Cu acest prilej, Smaranda Enache, copreşe­dintă a Ligii, a avansat propunerea ca ziua de 18 decembrie să fie desemnată ca Zi a Minorităţilor Naţionale din România, propunere acceptată şi susţinută de participanţi, printre care şi ministrul de atunci al minorităţilor naţionale Tokay György.
    În anul 1998, ca urmare a rezoluţiei Forumului din noiembrie 1997 şi a strădaniilor Departa­mentului pentru Protecţia Minori­tăţilor Naţionale, prin Hotărîrea Guvernului nr. 881, semnat de primul ministru Radu Vasile, 18 decembrie devine, în mod oficial, ZIUA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA.

    Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a ONU la 10 decembrie 1948 (10 decembrie fiind Ziua internaţională a drepturilor omului), a fost primul document care a ridicat drepturile omului la nivel internaţional. Anterior, drepturile erau prevăzute de doar de constituţiile statelor democratice. În urma ororilor comise de regimul nazist, statele membre ONU au simţit nevoia garantării internaţionale a drepturilor omului, considerînd că respectarea acestor drepturi nu pot fi considerate probleme interne ale statelor.
    O declaraţie universală, un tratat sau o convenţie generală în domeniul drepturilor omului nu soluţionează însă toate aspectele legate de libertăţile fundamentale. Există anumite grupuri care necesită un sprijin, o atenţie specială, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu dizabilităţi. Din această categorie fac parte şi minorităţile naţionale. Motivul: în statele democratice legislaţia este votată, respectînd principiul votului majoritar, de parlament. Datorită statutului de minoritar, în lipsa unor tratate internaţionale nu ar exista garanţii pentru protejarea intereselor legale ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Prin urmare, instituţiile internaţionale cum ar fi ONU, OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană au adoptat o serie de declaraţii, recomandări, convenţii, tratate pentru garantarea standardelor minime în domeniul drepturilor minorităţilor naţionale.

    Iniţial documentele interna­ţionale în domeniul minorităţilor naţionale s-au referit la interzicerea discriminării, acest fenomen fiind considerat cel mai periculos. În special în anii 1990 au apărut documentele care garantează nu numai egalitatea cetăţenilor dar şi dreptul de a-şi păstra cultura proprie.
    Spre exemplu Convenţia-cadru pentru protecţia minorită­ţilor naţionale, adoptată de Consi­liul Europei, garantează:

    Faptul că există o zi a minorităţilor naţionale dă un prilej de a aduce, în mod periodic, în atenţia opiniei publice problematicile legate de respectarea drepturilor minorităţilor naţionale. Cu această ocazie se organizează conferinţe de presă, dezbateri publice şi alte evenimente similare. Totodată ziua are şi un caracter festiv. Ziua minorităţilor naţionale din România arată respectul populaţiei majoritare faţă de minorităţi, aşa cum ziua de 8 Martie este o ocazie pentru bărbaţi de a-şi arăta respectul faţă de femei. Este nevoie de astfel de zile festive pînă cînd acest respect nu devine un lucru cotidian.

    România este o ţară multietnică, în care trăiesc 20 de comunităţi etnice care au un număr suficient pentru a fi reprezentaţi în parlament. În ordine alfabetică, minorităţile reprezentate sînt: albanezii, armenii, bulgarii, cehii, croaţii, evreii, germanii, grecii, italienii, maghiarii, macedonenii slavi, polonezii, romii, ruşii-lipoveni, rutenii, sîrbii, slovacii, tătarii, turcii, ucrainenii.

    Totodată au fost încheiate tratate bilaterale între România şi ţările vecine prin care se garantează respectarea drepturilor minorităţilor din România şi ale românilor din aceste ţări.
    Există însă în continuare tratate semnate dar neratificate de România. Cele mai importante sînt: Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (Consiliul Europei, 1992, care are prevederi exacte privind sfera utilizării limbilor minoritare) şi Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Consiliul Europei, 2000, care deschide accesul victimelor discriminării la Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

    Începînd 1990, dar mai ales după 1997 au apărut o serie de iniţiative legislative în domeniul drepturilor minorităţilor naţionale, cum au fost asigurarea

    Nu există încă o lege a minorităţilor naţionale, care ar însuma prevederile dispersate în diferite norme legislative. O astfel de lege ar avea menirea de a sistematiza prevederile legale privind minorităţile naţionale, şi de a umple golurile încă exisente (spre exemplu de a oferi o definiţie a minorităţilor, măcar prin înşirarea celor recunoscute de lege pentru a nu crea confuzie între acestea şi alte comunităţi etnice, cum ar fi grupurile de emigranţi).
    Problema majoră este aplicarea în practică a legislaţiei existente. Studiile arată că există deficienţe serioase în implementarea legilor. Exemplele sînt foarte multe, de la îngrădirea învăţării limbii maghiare în comunităţile de ceangăi pînă la abuzurile funcţionarilor publici prin care se obstrucţionează afişarea multilingvă a anunţurilor de interes public. În timp ce organizaţiile extremiste îşi diseminează în mod liber, în instituţii publice (şcoli şi universităţi) publicaţiile rasiste care îndeamnă la purificări etnice, poliţia vînează manuale maghiare în genţile elevilor sau afişe care anunţă dezbateri pe tema regionalizării României.

    Intoleranţa faţă de necunoscut, faţă de neobişnuit este un sentiment firesc într-o lume dominată nu de raţiune ci de instincte. În situaţii de criză, fenomenul este mult accentuat, mai ales dacă politicul, pentru a nu răspunde pentru eşec, utilizează învinovăţirea colectivă a minorităţilor. Rezultatele acestei intoleranţe sînt discriminările, excluderile, epurările etnice.
    Conform ultimelor sondaje de opinie în domeniu (Intoleranţă, discriminare, autoritarism în opinia publică, realizat de Gallup pentru Institutul pentru Politici Publice în septembrie 2003), 13% din populaţia României ar dori expulzarea romilor din ţară, iar 36% ar fi de acord cu ghettoizarea lor; 26% ar trimite maghiarii din ţară în Ungaria, 81% ar interzice utilizarea limbii maghiare în faţa autorităţilor, 46% ar interzice educaţia în limba maghiară; 29% consideră că crucificarea lui Isus este un păcat pentru care evreii nu pot fi iertaţi, 18% ar încuraja emigrarea evreilor.
    Întrucît la baza intoleranţei se află ignoranţa, o soluţie împotriva fenomenului o poate reprezenta educaţia în spiritul toleranţei, educaţia privind minorităţile, tradiţiile şi cultura lor. Din păcate şcoala nu face prea mult pentru ameliorarea situaţiei. Manualele de istorie (şi nu numai) sînt dominate de stereotipii antiminoritare, cele de educaţie civică nu se preocupă, la nivelul dorit, de problematică.
    În aceste circumstanţe, un rol crucial revine organizaţiilor neguvernamentale pentru realizarea unor programe educaţionale alternative pentru tineri, dar şi pentru adulţi (cum ar fi funcţionarii publici, oameni de presă, lideri politici). Are o importanţă specială şi promovarea ratificării tratatelor internaţionale în domeniu, adoptării unei legi a minorităţilor. Şi nu în ultimul rînd, societatea civilă are menirea de a monitoriza, permanent, respectarea drepturilor omului, între care şi cele ale minorităţilor naţionale.

Hotărîrea Guvernului nr. 881/1998 pentru declararea zilei de 18 decembrie Ziua Minorităţilor Naţionale din România
Publicată în Monitorul Oficial nr. 478 din 14 decembrie 1998
GUVERNUL ROMÂNIEI
HOTĂRÂRE
pentru declararea zilei de 18 decembrie Ziua Minorităţilor Naţionale din România
Guvernul României hotărăşte:

    Liga PRO EUROPA şi Fundaţia Alpha Transilvană au organizat, cu ocazia zilei de 10 decembrie, Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, dezbaterea Libertatea de asociere în România, la care au participat reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, ai autorităţilor şi presei din Tîrgu-Mureş.

   În cursul anului 2003 au fost adoptate o serie de măsuri legislative prin care s-a limitat semnificativ libertatea de asociere în România. Din acest motiv, tradiţionala aniversare a Zilei Internaţionale a Drepturilor Omului s-a axat pe această problematică, abordînd temele: restricţii privind libertatea de asociere în legislaţia românească (cu o introducere în temă prezentată de Haller István din partea LPE); efectul noii legislaţii din domeniul socio-medical asupra organizaţiilor neguvernamentale (cu o introducere prezentată de Andreia Moraru din partea Fundaţiei Alpha Transilvană); dificultăţi privind sponsorizarea, restituirea TVA; implicaţiile Codului fiscal pentru asociaţii şi fundaţii.

    Legea partidelor politice nr. 14/2003 condiţionează posibilitatea creării unui partid politic de un număr de 25.000 membri fondatori. În argumentările parlamentarilor, era nevoie de această limită, întrucît nu e oportun să participe la alegeri partide cu trei membri, nici să fie finanţate din bani publici partide de buzunar. Aceste argumentări arată că cei care votat legea nu au înţeles existenţa a trei drepturi diferite:

    - libertatea de asociere care nu poate fi limitată (nici conform Constituţiei, nici conform Convenţiei europene a drepturilor omului) de numărul persoanelor care doresc asocierea, în ţările democratice numărul persoanelor care pot forma un partid politic fiind, în general, pînă la 3;
    - dreptul de a participa la alegeri, care, în ţările democratice, este limitat de regulă de numărul susţinătorilor, cifra variind în funcţie de tipul alegerii (număr mai mic la alegeri locale, număr mai mare la alegeri parlamentare);
    - dreptul de a primi finanţare din bani publici, care, în ţările democratice, depinde de rezultatele obţinute în alegeri.
    Ordonanţa 37/2003 care a modificat Ordonanţa 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile
    - a reintrodus obligativitatea de a cere pentru înfiinţare avizul ministerelor de resort;
    - nu elaborează criteriile pentru a dobîndi statutul de utilitate publică, astfel a devenit posibil ca asociaţia de vînători în care primul ministru este preşedinte să primească statut de utilitate publică, iar organizaţii de renume, cum este Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, nu;
    - modifică prevederea privind accesul organizaţiilor la fonduri publice, care pînă atunci era univocă, cu o formulare care, printr-o interpretare restrictivă, ar permite doar organizaţiilor de utilitate publică să primească finanţare publică.

    La Camera Deputaţilor s-a depus o propunere de modificare a Ordonanţei 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile care ar limita dreptul minorităţilor naţionale de a forma organizaţii reprezentative, practic pentru fiecare minoritate ar putea exista doar o singură organizaţie.
    În domeniul organizaţiilor cu profil socio-medical au apărut noi reglementări spre sfîrşitul anului care, acoperite cu intenţia de a introduce norme de calitate, întroduc practic o birocraţie de coşmar. Organizaţiile care oferă în mod gratuit servicii medicale (cu personal calificat şi autorizat) sau aduc ajutoare celor nevoiaşi, sînt supuse unor proceduri de autorizări fără sfîrşit (şi paralele, la diferite instituţii, care nu ţin cont de autorizările deja obţinute sau condiţionînd obţinerea lor de existenţa altora), ce necesită kilograme de documente (din cele mai diverse şi multe fără nici o tangenţă cu valoarea calităţii serviciilor). Astfel organizaţiile neguvernamentale care lucrează cu un personal redus şi fără cunoştinţe în ale birocraţiei sînt practic obligate să renunţe la activitatea lor de caritate pentru a se profila în hîrţogărie. Vor fi în avantaj organizaţiile care cunosc portiţele ministerelor...
    La dezbaterile privind restituirea taxei pe valoare adăugată unele organizaţii au fost foarte satisfăcute de modul în care această procedură se desfăşoară în judeţul Mureş, altele au ridicat problema unui tratament diferenţiat. Reprezentanta Direcţiei Finanţelor Publice, doamna Marta Ruja a garantat organizaţiile că instituţia doreşte să sprijine activitatea lor şi nu să creeze impedimente prin nerestituirea TVA-ului, în condiţiile legii. Dacă au fost unele probleme, ele vor fi soluţionate.
    Proiectul Codului fiscal, prin introducerea posibilităţii de a vira 1% din impozit organizaţiilor neguvernamentale, a fost perceput foarte pozitiv de societatea civilă. De 6-7, ani cu ocazia forumurilor naţionale, se dezbate această problemă, repetatele propuneri, cereri în acest sens neîntîlnind, pînă acum, înţelegere nici din partea guvernanţilor, nici din partea parlamentarilor. De modul în care această lege va fi aplicată depinde, în mare măsură, viitorul societăţii civile din România.

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 11 adoptată la Roma, 4 noiembrie 1950

    Ce e viaţa? O luptă continuă pentru afirmare şi recunoaştere condusă de ambiţie sau doar o trecere în aşteptarea a ceva mai bun.
    O mînă de 25 de tineri am ales, ca şi alţii dar în alte ipostaze, prima variantă. Noi, interesaţi fiind de politică, diplomaţie, de societatea în care trăim, am ales cursurile Colegiului Democraţiei. Sîntem mîndri pentru că noi sîntem a X-a generaţie care urmăm aceste cursuri. „Întîi a fost cuvîntul” – de fapt a fost cuvîntul scris. În data de 4 octombrie am avut examenul scris. Eu m-am dus fără emoţii, cu inima uşoară. Apoi a urmat interviul. Norocul nu a fost de partea mea, deoarece am intrat penultima. Aşteptînd cîteva ore am intrat hotărîtă şi, se pare, am reuşit să mulţumesc juriul, cum au reuşit şi alţi 24 de noi colegişti.
    Prima întîlnire a fost plină de emoţii, iar noi, necunoscîndu-ne încă, nu ştiam parcă ce să facem. Lucrurile s-au schimbat însă cînd Kovács Gyöngyvér, coordonatoarea programului, ne-a pus înainte un reportofon cu rugămintea de a ne prezenta. Am trecut apoi şi peste inaugurarea oficială, ţinută la Sala Oglinzilor unde au binevoit a veni numeroase personalităţi, dovadă a prestigiului de care se bucură Colegiul Democraţiei.
    În 10 noiembrie am participat cu toţii la comemorarea evenimentelor Kristallnacht. Mărturia domnului Ladislau Grün, supravieţuitor al ororilor lagărelor naziste, m-a făcut să încleştez pumnul şi m-a ambiţionat în dorinţa de a lupta pentru democraţie, egalitate şi împotriva celor care nu au, încă, o conştiinţă a egalităţii.
    Într-un cadru mult mai relaxat, la Sovata, am învăţat de la domnul Mircea Suhăreanu lucruri interesante despre societatea civilă şi organizaţiile neguvernamentale. În cadrul unui atelier de lucru spiritele „s-au încins” în momentul în care grupurile şi-au prezentat cererile de finanţare. Seriozitatea unora s-a îmbinat cu joaca altora, apropiindu-ne. Ziua următoare doamna Smaranda Enache ne-a prezentat istoria Ligii Pro Europa, precum şi activităţile cele mai importante ale organizaţiei.

    În luna decembrie cu ocazia zilei Drepturilor Omului am avut un curs la care domnul Haller István ne-a prezentat aspecte generale referitoare la aceste drepturi. În data de 13 decembrie domnul Cristian Pîrvulescu, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia, ne-a vorbit despre statul de drept şi instituţiile lui.
    Cam acesta ar fi începutul. Fiecare curs ne-a lăsat ceva pentru că referenţii au ştiut să facă întîlnirile cît mai interesante şi mai atractive pentru nişte tineri neastîmpăraţi. Aştept cu nerăbdare surprizele următoare şi sper că la sfîrşit – pentru că, nu-i aşa? totul are un sfîrşit – vom rămîne prieteni şi nu vom regreta nici o clipă din cele petrecute la Colegiu.
Niciodată nu şti ce îţi rezervă viitorul, de aceea dacă ţi se oferă o şansă (eu consider acest „Colegiu al Democraţiei”, o şansă) îmbrăţişeaz-o şi profită de ea din plin.

 În procesul integrării europene ale României, societatea civilă are sarcini tot mai mari.
    Prin O.N.G.-uri veghează aplicarea şi respectarea criteriilor de aderare care privesc drepturile egale ale minorităţilor de diferite categorii.
    Filiala Satu Mare a Ligii Pro Europa, alături de Fundaţia Identitás, Colegiul Universitar „Babeş Bolyai” şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Satu Mare în 3-4 octombrie 2003 a organizat o conferinţă internaţională cu tema „Alternativele educaţionale în sprijinul asigurării şanselor egale”.
    Peste 300 de cadre didactice maghiare şi 100 români, germani, rromi cunoscători ai limbii maghiare au umplut frumoasa sală a Teatrului de Nord şi au participat activ la dezbaterile temelor prezentate de invitaţi.
    Atît dr. László Murvai, director general în M.E.C.T. şi Iudith Dan, conducătorul Şcolii Waldorf din Cluj Napoca, cît şi profesorii universitari invitaţi din Ungaria au accentuat necesitatea cunoaşterii psihice ale copiilor şi adaptării stilurilor de muncă la aceste caracteristici care se leagă nu numai de vîrsta celor educaţi ci şi de bagajul lor de aptitudini aduse din familie, care de multe ori depind de mediul socio-economic şi uman al familiei, de limba maternă a copilului.
    Evaluările permanente din clasă şi cele naţionale, anuale dovedesc că un număr tot mai mare de elevi nu se ridică la cerinţele programelor, cauza fiind accentul prea mare pus pe acumulări ştiinţifice, cantitative, în detrimentul dezvoltării aptitudinilor practice. Dr. Tamás Vekerdy, profesor universitar din Ungaria accentua că, asigurarea şanselor egale de dezvoltare a tinerei generaţii se poate realiza numai printr-o educaţie în centrul căreia stă copilul.
    Alternativele educaţionale aduc în sprijinul educaţiei toate acumulările culturale, artistice, economice, psihologice, căutînd calea prin care să dezvolte aptitudinile practice ale elevilor.
    De ziua internaţională a minorităţilor, în 18 decembrie 2003, Filiala Satu Mare a Ligii Pro Europa, a mobilizat peste trei sute de elevi şi cadre didacticede la toate liceele din Satu Mare pentru a căuta punctele de legătură economice, sociale, culturale dintre majoritate şi minoritate.
    Tinerii adunaţi în sala festivă a Colegiului Naţional „Ioan Slavici” din Satu Mare au audiat şi urmărit prin videoproiector o prezentare ştiinţifică cu tema „Minorităţile şi drepturile lor în România”, lucrare prezentată simultan la Satu Mare de către profesorii Cherecheş Nicoleta, Gál Gyöngyi, Havrincea Adrian şi în Israel la un simpozion internaţional de către prof. Ioan Viman, inspector şcolar general al judeţului Satu Mare.

    Ziua Internaţională a Minorităţilor a fost marcată şi printr-un program artistic deosebit, prezentat de corurile româneşti şi maghiare ale Liceului pedagogic, dirijate de domnul prof. Petrovici şi doamna profesor Maria Szabó.
    Membrii şi simpatizanţii Ligii Pro Europa din Satu Mare au încheiat anul 2003 cu speranţa ca în 2004 să contribuie şi mai mult la asigurarea şanselor egale de afirmare pentru tînăra generaţie.

    La 13 noiembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a dat o decizie  de admisibilitate în cazul N.G. împotriva României.
    N.G. (minor la data faptelor), acuzat de tîlhărie, a fost arestat la 7 iulie 1996 de poliţişti din cadrul Poliţiei Municipiului Tîrgu-Mureş, şi reţinut, fără mandat de arestare, la Centrul de Ocrotire al Minorilor. Anchetat în lipsa unui avocat sau a unui părinte, minorul N.G. s-a plîns de rele tratamente (bătăi cu pumnii şi picioarele, duşuri reci, ras în cap, etc) aplicate de persoane din cadrul poliţiei şi de gardienii publici din Centrul de Ocrotire. În această perioadă de timp N.G. a fost filmat şi prezentat pe un post de televiziune local ca fiind tîlhar. La insistenţele coordonatorului Biroului pentru Drepturile Omului al Ligii PRO EUROPA, N.G. a fost eliberat la data de 12 iulie 1996.
    La trei zile, Liga PRO EUROPA a depus o sesizare la Parchetul Militar Mureş, iar părinţii minorului au formulat şi ei plîngeri penale. Parchetul Militar Mureş şi Parchetul Teritorial Militar Bucureşti — prin dl. procuror militar Sandu Marin — au dat soluţii de neîncepere a urmăririi penale, atît sub aspectul arestării ilegale, cît şi al tratamentelor inumane şi degradante aplicate minorului, astfel încît nimeni nu a fost tras la răspundere.
    La 30 martie 1998, cu sprijinul avocaţilor APADOR-CH, N.G.a formulat o plîngere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, unde a invocat următoarele încălcări: a fost supus unui tratament inuman şi degradant (articolul 3); ancheta efectuată de procurorii militari nu a fost efectivă, promptă şi nici imparţiala (articolul 3); a fost arestat ilegal (articolul 5.1); nu a fost informat prompt despre învinuire (articolul 5.2); nu a fost dus prompt în faţa unui judecător (articolul 5.3); nu a avut posibilitatea să atace în justiţie măsura arestării şi detenţia (articolul 5.4); nu are remedii efective pentru compensarea arestării ilegale (articolul 5.5);  soluţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată de Parchetul Militar l-a lipsit de acces în justiţie (articolul 6.1); procurorul militar Sandu Marin şi poliţiştii de la Poliţia Tîrgu-Mureş i-au încălcat prezumţia de nevinovăţie (articolul 6.2); nu are remedii efective pentru repararea acestor încălcări la nivel naţional (articolul 13). Cu excepţia susţinerii reclamantului N.G., în sensul că aceste încălcări au fost motivate de apartenenţa sa la minoritatea romă, Curtea a declarat admisibilă plîngerea pentru toate încălcările enumerate mai sus.    
    În acţiunile sale împotriva încălcării unor drepturi fundamentale, minorul N.G. a primit sprijin din partea Ligii PRO EUROPA, Comitetului Helsinki Român APADOR-CH, Amnesty International şi European Roma Rights Centre.
Biroul pentru Drepturile Omului
25 noiembrie 2003

Membrii şi membrele Ligii Pro Europa sînt invitaţi să participe la Adunarea Generală Anuală, care va avea loc sîmbătă, 28 februarie 2004, începînd cu  orele 10,00, la Centrul Diaconic Reformat, str. Mihai Eminescu nr. 28,Tîrgu-Mureş.
Ordinea de zi va cuprinde:

Membrii Ligii care nu au reuşit să-şi achite cotizaţia anuală pînă la 31 decembrie 2003, o vor putea face pînă la data Adunării Generale la secretariatul Ligii sau la faţa locului în ziua Adunării.
În conformitate cu art. 8 al Statutlui Ligii „Valoarea cotizaţiei lunare se stabileşte la 0,5 euro/lună pentru membrii activi. Şomerii, pensionarii, elevii, studenţii şi militarii în termen vor plăti o cotizaţie simbolică al cărui cuantum este la latitudinea lor.”
Pentru anul 2003 valoarea cotizaţiei este de 230.000 lei pentru membrii activi.
Consiliul de Coordonare al LPE
Tîrgu-Mureş, la 13 februarie 2003
    Tisztelettel meghívjuk a PRO EUROPA Liga tagjait szombaton, 2004 február 28-án, d.e. 10 órai kezdettel, a marosvásárhelyi Református Diakóniai Központban (Mihai Eminescu utca 28 szám) a következő napirenddel megtartandó évi Közgyűlésünkre.