Istoria postdecembristă – încă nescrisă – a conceptului de regionalizare, în versiune neaoşă românească, porneşte din anii ’90 avînd atunci coloratură fesenistă şi ulterior naţionalistă. Apare, cu mai mare frecvenţă şi cu ceva mai mult conţinut în ograda societăţii civile, după care ideea de regionalism devine un tabu al societăţii – deja „democratizate“ – româneşti. Din această situaţie este scos, din nou, de neobosita societate civilă – şi adus în piaţa publică, pus la zid de guvernanţi, repede vulgarizat şi maltratat de diverse cercuri de interese. Dincolo însă de ochii publicului, guvernarea CDR-istă scoate pe piaţă Legea dezvoltării regionale pe care însă omite să o mai umple de conţinut. La cîţiva ani de la scandalul în forţă legat – cum altfel?, de traficul cu pămînt sfînt ardelenesc – apar şi variantele partidelor politice. Varianta liberală prudentă, varianta transilvanistă şi social democrată pe deasupra a domnului Rus, încercările autonomiste ale reformiştilor UDMR şi proiectul de descentralizare şi regionalizare propus de eternul neînregistrat Partid al Ardelenilor (cu toate variantele intermediare). La acestea se adaugă şi Memorandumul Provincialilor care primesc totuşi bobîrnace, deşi „manifestul“ era doar o incursiune teoretică.
    Paralel cu aceste demersuri se dezvoltă o literatură regionalistă – de o parte şi de alta a baricadelor. Sînt recuperate din istorie toate încercările, discursurile aduse cînd ca exemple, cînd ca contraexemple. Se organizează seminarii, mese rotunde, talk-showuri televizate. În toţi aceşti ani – şi nu puţini la număr – însă diferenţele regionale se estompează cu fiecare zi, identitatea regională cîştigă teren,  dar îşi pierde din substanţă. Căci ce mai este astăzi un ardelean? Unul încet la minte şi la vorbă – ar defini locuitorii celorlalte provincii. Unul harnic, corect, punctual ar replica confraţii ardeleni iar trilingvismul ar rămîne, poate doar în amintirea bunicilor. Politica naţional-comunistă a acţionat ca radieră chinezească în ştergerea diferenţelor regionale. Azi Mănăşturul este un fel de Tudor al Clujului sau la fel de bine un alt cartier de blocuri din Craiova sau Iaşi. În octombrie 1998, un tînăr istoric venea din Bucureşti la Reghin în speranţa regăsirii Ardealului pe care-l cunoştea din cărţi. A venit într-o zi de sîmbătă cînd oraşul era împînzit de talciocul săptămînal. Şi mare i-a fost dezamăgirea. „Da rău v-aţi balcanizat“ ne-a spus şi s-a întors în cartierul lui din Bucureşti, trecînd pe lîngă aceleaşi tarabe cu marfă turcească ieftină şi proastă.
    Regiunile statistice, create artificial în 1998, nu se bucură de competenţe şi nici măcar de fonduri dar încep să se bucure – cam slab ce-i drept – de oarecare trecere în rîndul tinerilor. Aşa că de 14 ani sîntem în stadiu de discuţii şi izbucniri sporadice ale sentimentelor regionaliste – ba un pseudo- Partid al Moldovenilor, ba Republica Oltenia de trei zile – cu paşapoarte, bătăi cu praz. Dobrogenii se mîndresc, cînd intră în discuţie, cu Guvernatorul Deltei Dunării deşi luaţi la bani mărunţi se plîng că toate cherhanalele sînt controlate de la Bucureşti. Singurii care dau impresia că fac paşi în această direcţie, fruncea, au avut norocul ca decupajul artificial al Legii 151 să se suprapună destul de bine peste Banatul istoric (deşi am auzit şi aici nemulţumiri din partea arădeană).
    Ceea ce însă se aşteaptă este  cel puţin un proiect adevărat de regionalizare care să descrie paşii care trebuie parcurşi, să indice clar competenţele fiecărei noi entităţi administrativ-teritoriale, fondurile din care se vor alimenta, tipurile de organisme de conducere alese etc. Şi ar mai trebui ca acest adevărat proiect să ia în calcul şi efectele perverse ale unei regionalizări insuficient elaborate. Societatea civilă şi-a făcut datoria şi a încercat şi sînt convinsă că acţiunile de lobby şi pressing în favoarea umplerii conceptului de substanţă vor continua. Acum e însă rîndul forţelor politice — de la putere sau din opoziţie sau cele care sînt abia acum înţărcaţi în ale politicii — şi experţilor să acţioneze. Atunci poate şi discuţiile vor deveni mai pragmatice, mai apropiate de aşteptările celor care mai sînt regionalişti. Dar asta trebuie să se întîmple cît mai repede, căci altfel la întrebarea De ce nu avem regionalizare? răspunsul va suna ca cel pentru scoţianul ce dorea să cîştige la LOTO: Întîi joacă!!!!!

    Vitregă-i soarta artistului plastic. Dacă poezia sau muzica sînt reproductibile în nemumărate exemplare sau ocazii, produsul artistului plastic este unicat. Distrugerea acestuia înseamnă pierderea definitivă pentru omenire a unei opere artistice. Dacă artistul mai are şi ghinionul să fie pictor de icoane, portretist sau sculptor monumental, are toate şansele ca operele sale să fie cunoscute de posteritate doar din trimiteri bibliografice. Iconoclastia – religioasă sau politică – învingătorilor are grijă să nu rămînă piatră pe piatră din simbolurile celor învinşi. Vae victis.
    Există monumente care cinstesc memoria unor înaintaşi de seamă sau evenimente importante pentru o anumită comunitate, şi există „contra-monumente”, care sînt ridicate în mod ostentativ tocmai pentru a le reaminti localnicilor cine este stăpînul. Statuia lui Mihai Vitezul de la Craiova sau Bucureşti fac parte, fireşte, din prima categorie. Statuile lui Mihai Viteazul de la Sf.Gheorghe sau chiar de la Cluj, fac parte din cea de a doua. O statuie al lui Avram Iancu la Câmpeni face parte fireşte din prima categorie, statuia lui Avram Iancu de la Târgu-Mureş sau chiar cea de la Cluj, face parte, după cum bine ştie toată lumea, fie că recunoaşte, fie că nu, din cea de a doua.
    Statuia Libertăţii de la Arad (Aradi Szabadságszobor), ridicată în 1890 în Ungaria, într-un oraş în care comunitatea românească era doar a treia ca mărime după cea maghiară şi germană – şi oricum Statuia nu putea avea altă semnificaţie pentru ea decît pozitivă, odată ce era simbolul libertăţii – face parte în mod neîndoielnic din prima categorie. Refuzul reamplasării Statuii de către autorităţile bucureştene este sinonim cu noţiunea de„contra-monument”.

    Fetişizmul, ocupă un loc central în sistemul de valori ai popoarelor denumite „primitive”, fiind preluat şi  perpetuat, fără să fiim conştienţi poate de acest lucru, şi de către culturile creştine. Adularea moaştelor sfinte sau adularea sfinţilor înşişi nu este decît unul dintre exemplele relevante ale acestuia. Relaţia privilegiată dintre obiectul fetişizat şi credinţa în sensurile mistice atribuite acestuia apropie pînă la identificare religia de artă, în mod special de arta monumentală, care poartă semnificaţii speciale, ce depăşesc menirea produselor artistice cotidiene. „Statuia” este tocmai un astfel de obiect înzestrat cu semnificaţii, putere evocativă de o extraordinară capacitate mobilizatoare mistică, ocupînd un loc central în psihologia unei comunităţi. „Anti-statuia” – tendinţa de demolare a monumentelor simbolice ale altora – nefiind decît manifestarea aceluiaşi fetişism cu încărcături mistice, privită în oglindă. Valoarea metafizică a unui obiect cu încărcătură simbolică – a unui fetiş, pînă la urmă – este ritualizată prin „sfinţire” (banalizat în cultura noastră de după ’89 pînă la limita sacrilegiului), dezvelire festivă – un ritual menit să încarce obiectul amorf din piatră, lemn sau metal cu sensuri transcedentale. Forţa mistică a unor asemenea simbolistici cu valoare sacră este atît de puternică încît persistă în memoria colectivă a comunităţii chiar şi după dispariţia/distrugerea obiectului simbolic în cauză, fiind resimţit asemenea unui membru amputat. Dar nu toate obiectele sfinţite au şi „sacralitate”. Este nevoie de o identificare autentică şi benevolă cu simbolistica respectivă, de o credinţă edificată în timp, şi nu în ultimul rînd, de capacitatea artistică a obiectului de a exprima/reprezenta valorile imaginate ale unei comunităţi. Grupul statuar de la Arad – „Statuia Libertăţii”– este un astfel de obiect. Faptul că într-un anumit moment al istoriei fusese îngrădit, iar ulterior demontat şi ascuns vederii publice nu a reuşit să anuleze sau să diminueze forţa simbolică a Statuii, adăugîndu-i dimpotrivă o mistică pe care obiectul artistic expus vederii nu o avusese poate niciodată. Cei care prin îngrădire, demolare, ignorare sau negare contează pe extirparea unor evenimente istorice din memoria colectivă a unei naţiuni e bine să ştie că rezultatul este în general opus celui scontat. Să nu ştie academicianul-ministru Răzvan Teodorescu că Statuia Libertăţii de la Arad iradiază incomparabil mai multe pasiuni de-acolo unde este ascuns acum, decît dacă ar sta la locul care i se cuvine în mijlocul unei pieţe?
    Istoria Statuii Libertăţii de la Arad, asemenea multor altor monumente naţionale sau confesionale din spaţiul central-est-european este întortochetă. Nu ştiu cînd vom ajunge la acel nivel de maturitate ca să ne eliberăm de teama faţă de forţa mistică a unei statui. Un obiect laic, fără efecte miraculoase, bune sau rele. Ştiu însă că materialul monumentelor „altora” este material ideal pentru construirea monumentelor „noastre”. Spaţiul în care trăim a beneficiat din păcate din plin din această economie a reciclării monumentelor. Biserici creştine au fost ridicate pe ruinele unor temple păgîne, biserici catolice au devenit cu timpul biserici protestante, bisericile greco-catolice sînt înghiţite sub ochii noştri de biserici ortodoxe. Dar naivul din sufletele noastre speră mereu că această barbarie aparţine trecutului, istoriei confrontaţionale a veacurilor apuse, a cetăţilor asediate, a alterităţilor exterminate şi nu unei Europe consensuale, clădită tocmai pe ruinele unor astfel de istorii.
    Adversarii înverşunaţi ai Statuii Libertăţii îşi bazează argumentaţia pe o tradiţională „ostilitate româno-maghiară”, ca şi cum cei mai aprigi duşmani ai existenţei naţionale a românilor ar fi fost ungurii – un fals grosolan! vai, cîte exemple istorice contrare s-ar putea aduce cu o minimă bunăvoinţă! –, sau duşmanii tradiţionali ai ungurilor din istoria modernă ar fi fost românii. Aceşti preoţi ai urii suferă şi de complexe de superioritate, imaginîndu-se vrăjmaşi mai importanţi decît o dovedeşte istoria. Nu-i nimic dacă e rău, numai mare să fie!
    La numai 40 de ani de la Revoluţia maghiară de la 1848 împotriva stăpînirii austriece şi execuţia generalilor paşoptişti la Arad, în plină stăpînire habsburgică a unui Franz Josef care în 1848-49 luptase împotriva armatelor revoluţionare maghiare, putea fi ridicată Statuia Libertăţii (de sub stăpînirea habsburgică!) ca simbol al libertăţii şi reconcilierii austro-ungare.

    La 150 de ani de la nişte evenimente în care, în mod regretabil „maghiarii” şi „românii” fuseseră în tabere diferite, producîndu-şi astfel în mod inevitabil răni greu de ignorat, dar confruntarea lor nefiind nicidecum în centrul ostilităţilor vremii, reamplasarea Statuii Libertăţii la locul său de origine este în continuare împiedicată de rezistenţa încrîncenată a nucleului dur al naţionalismului românesc. Acesta să fie europenismul celor care se declară zgomotos pentru integrarea într-o Europă Unită, la temelia căreia stă tocmai un act de reconciliere istorică franco-germană – invocat mereu ca model de reconciliere pentru noi – între vecini cu state mult mai vechi în de-ale vrăjmăşiei decît românii şi ungurii?

Privite lucrurile prin ochelarii unui pragmatism minoritar putem cădea de acord că problema „statuii”nu este prioritară. Mesajul Puterii însă în această dispută este de primă importanţă. Pe de o parte fiind un mesaj de forţă care vrea să spună: „luaţi seama, aici noi dictăm condiţiile”! Pe de altă parte, un mesaj contraproductiv de şmecherie dîmboviţeană de genul „fiţi serioşi dom’le, doar n-aţi crezut că o s-o lăsăm, chiar dacă v-am promis?” Ambele îi discreditează pe aparenţii cîştigători ai disputei.
    Numele lui Erostrat a rămas în istoria Greciei antice datorită distrugerii unui monument arhitectonic. Oponenţii reamplasării Statuii Libertăţii – adepţi ai dezmembrării sale într-un „parc al reconcilierii” – candidează cumva la titlul de tîrzii epigoni ai acestuia?

    A treia ediţie a Şcolii Liderilor Romi s-a deosebit de cele anterioare atît prin conţinut cît şi prin formă. S-a axat pe dezvoltare comunitară, întrucît în momentul de faţă există o serie de oportunităţi în acest domeniu, şi participanţii (au fost selectaţi 19 de persoane), întruniţi în patru module, au provenit nu numai din zona judeţului Mureş, ci şi din Bucureşti, judeţele Buzău, Cluj, Galaţi, Ialomiţa, Iaşi, Mehedinţi, Olt, Satu Mare, Timiş.
    Primul modul, Societatea civilă, a fost organizat la Tîrgu-Mureş, în perioada 26-28 aprilie 2002, începînd cu vizitarea unei comunităţi de romi din oraş, după care au fost ţinute cursuri şi ateliere pe temele: Ce este societatea civilă?, Promovarea imaginii ONG, rolul societăţii civile în influenţarea politicilor publice, Legislaţia din România cu privire la asociaţii şi fundaţii, Posibilităţi de finanţare pentru sectorul neguvernamental, scrierea de proiecte, Priorităţi în elaborarea unui proiect. Necesităţile comunităţii şi sondarea lor, Modalităţi de creare a organizaţiilor neguvernamentale, Organizaţii de romi, modele de succes.
    Al doilea modul, intitulat Autorităţile publice, a avut loc la Buzău, în perioada 18-19 octombrie 2002, cu următoarele cursuri şi ateliere: Rolul autorităţilor publice, Posibilităţi de parteneriat cu autorităţile publice, Strategia Guvernului pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, Influenţarea politicilor, exerciţii de influenţare.
    Al treilea modul, Dezvoltare comunitară, organizat în perioada 28-30 martie 2003 la Cluj, a cuprins cursurile şi atelierele Ce este dezvoltarea comunitară?, Solidaritate comunitară şi regională, Ce este facilitarea comunitară şi cum se realizează?, Construirea unui proiect de dezvoltare comunitară.
    Ultimul modul, organizat la Bucureşti în perioada 4-6 iulie 2003, intitulat Instituţii şi fundaţii finanţatoare, s-a axat pe prezentarea activităţii ale United Nations Development Programme (Florin Bănăţeanu, PNUD), Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (Corina Gonţeanu, FSD), British Council (Ivan Gabriel, BC), Fundaţiei Principesa Margareta a României (Margareta Laura Băluţ, FPMR), Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (Maria Şandor, FDSC), oferind totodată şi prezentarea activităţii Ligii Pro Europa în domeniul drepturilor omului din ultima perioadă (cazul Hădăreni, studiul privind discriminarea rasială în judeţul Mureş). Cu această ocazie a fost  evaluat de către participanţi activitatea ediţiei a III-a a Şcolii Liderilor Romi. Programul a luat sfîrşit, în mod formal, prin înmînarea diplomelor, dar din discuţiile privind activităţile viitoare ale participanţilor a reieşit dorinţa lor de a continua menţinerea relaţiilor şi de a realiza o colaborare în viitor între organizaţiile pe care le reprezintă.
Programul, realizat cu sprijinul Fundaţiei Ch. St. Mott (SUA) şi Institute for Democracy in Eastern Europe (USA), s-a bucurat de aprecierea participanţilor, ei şi-au exprimat o puternică dorinţă de implicare în îmbunătăţirea situaţiei comunităţilor de unde provin.

Din evaluările participanţilor:
„Cursul a fost deosebit de util pentru activităţile mele viitoare, în cadrul organizaţiei. Am plecat de la curs cu gîndul că trebuie să fac mai mult şi că ştiu şi cum să o fac: ceea ce este esenţial pentru un cursant.
Singurul lucru de care am fost nemulţumită a fost că nu am participat la toate modulele acestei şcoli.
„Sper să existe cineva, poate Dvs., care să ducă mai departe aceasta idee, spre a fi multiplicată şi dezvoltată. În orice caz, v-aţi cîştigat în mine un susţinător şi un voluntar, aşa că, ori de cîte ori aveţi nevoie de ceva, sînt aici.”
Diana Năstase, Centrul Rromilor pentru Politici Publice AVEN AMENTZA, Bucureşti (participant la ultimul modul)
„Modulele au fost cam scurte şi cred că era mai multă nevoie de timp pentru a asimila mai bine informatia. Restul a fost O.K. Mi-a plăcut că organizatorii au avut grijă să aducă reprezentanţi ai organizaţiilor finanţatoare.”

Margareta Hochin, Romanitim, Iaşi

    În zilele de 19-20 septembrie a avut loc la Cluj Forumul Central-European pentru regionalizare şi integrare în Uniunea Europeană, finanţat de Parlamentul European şi Fundaţia Heinrich Böll la care au participat experţi din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România.
    Această temă se manifestă în spaţiul public în două expresii (concepte) diferite, ca regionalism şi regionalizare. Regionalismul este expresia, mişcarea civică sau politică întruchipată, uneori, într-un mesaj electoral, a unei nevoi sociale, puţin fundamentată raţional.
Regionalizarea este o tehnică de guvernare, elaborată teoretic, întruchipată într-un proiect fundamentat raţional şi privită ca o tehnică de guvernare complementară celei naţionale.
    Tema regionalizării sub cele două expresii ale ei are deja istoria ei în România. De la reacţiile viscerale ale unor politicieni şi partide politice, la anunţul temei chiar şi în 2003, faţă de cei care pun în discuţie această problemă, până la acceptarea ei ca o cerinţă a „planificării financiare” a Uniunii Europene, după expresia lui Claudiu Coşier directorul Agenţiei Regionale de Dezvoltare Nord-Vest, de către orice partid politic, sau coaliţie de partide care va guverna România de acum încolo şi care va dori ca aceasta să adere la Uniunea Europeană. Claudiu Coşier a stăruit asupra faptului că regionalizarea nu poate fi monopolul unui partid politic, ea este expresia unei nevoi de dezvoltare la a cărui proiect trebuie să lucreze experţi ai societăţii civile, oameni politici, mediul academic. Experţii care au conferenţiat au nuanţat această cerinţă şi au spus că modelul regionalizării nu este impus de Uniunea Europeană, regionalizarea fiind o “tehnică de guvernare” (Bakk Miklós) aleasă de statul care a luat, sau va lua această decizie politică.

    Tema regionalizării a fost anunţată în ianuarie 1990 de Liga Pro Europa în statutul acesteia, autorii statutului conciliind încă de atunci integrarea României în Uniunea Europeană cu cerinţa regionalizării. “A fost o intuiţie formidabilă”, a spus Gabriel Andreescu, născută, probabil, din nevoia de democraţie şi de respectare a drepturilor omului aflate la vremea aceea în mare criză. Deficitul de democraţie a sugerat celor care se preocupau de drepturile fundamentale soluţii intuitive, care s-au dovedit raţionale la o analiză teoretică ulterioară şi în acord cu evoluţiile filosofice ale noii construcţii europene. Începând din 1995 în revista Altera, publicaţie a Ligii Pro Europa, vor fi publicate studii şi analize dedicate acestei teme, continunând de-a lungul anilor. Din anul 2002 această organizaţie civică a reuşit să instituţionalizeze Universitate de vară de la Ilieni la care participă mai ales studenţi afiliaţi politic care discută cu experţi tema regionalizării. Această temă a fost preluată şi de grupul de intelectuali din jurul revistei Provincia fiind primii care au foarmult un „Memorandumul pentru construcţia regională a României” lansat în 8 decembrie 2001 Biroului Permanet al Parlamentului României, partidelor parlamentare şi neparlamentare, Parlamentului European şi Comitetului Regiunilor, care a stârnit dezbateri aprinse în spaţiul politic şi în presa românească. Această temă a fost preluată şi de Societatea Academică din România în diferite numere din „Early Warning Report”, în alte publicaţii ale sale şi în dezbateri publice organizate pe această temă. Vreau să fac o distincţie aici. SAR a abordat această temă căutând raţiunii în regionalizarea administrativ economică, justificând modelul centralizat. SAR abordează această temă doar ca descentralizare administrativă, ceea ce ar conduce la un model şi mai birocratic, îmulţind nivelele de decizie necontractuale, deci fără efecte juridice asupra unei decizii proaste. În locul celor două existente acum, nivelul central şi cel local, reprezentat de judeţ şi comunităţi locale, regiunea ar adăuga o inflaţie administrativă, complicând şi mai mult lanţul decizional administrativ, fără ca regiunii să-i fie transferate competenţe contractuale. În schimb intelectualii grupaţi în jurul Ligii Pro Europa şi a revistei Provincia adoptă modelul tehnicii de guvernare regională cu prerogative politice adică o regionalizare în profunzime, cu două nivele de competenţă politică, complementare, amândouă având prerogative contractuale, adică amândouă au competenţe legislative, sunt persoane juridice şi ordonatori direcţi de credite. Eu nu vreau să fac o ierarhizare a acestor modele, fiecare având suficiente raţiuni pentru a funcţiona bine, doar că modelul regionalizării administrativ-economice se opreşte la o reformă democratică parţială şi la un sistem de gestionare a resurselor mai greoi şi mai birocratic. Modelul centralizat poate construi o strategie de dezvoltare la nivelul statului naţional, din redistribuiri, mai coerentă şi mai omogenă, cu condiţia ca la nivelul statului naţional să existe o clasă politică altruistă şi dezinteresată şi un aparat administrativ, local, loial intereselor naţionale. Ori cum în sociologie se ştie că aceste criterii ţin de un romantism politic, sursa guvernării transparente şi eficiente trebuie căutată în acel model de guvernare capabil să gestioneze pe baze contractuale (Gustav Molnar) toate resursele, inclusiv cele culturale şi identitare. Acesta poate fi acela al unei regiuni, provincii istorice, sau a altei unităţi administrativ teritorială, definită organic, care îşi asumă sarcina unei guvernări autonome, dar tot odată complementară guvernării naţionale. În acest caz guvernarea naţională este degrevată de competenţele locale, greu de gestionat la distanţă şi prin interpuşi care nu răspund contractual pentru deciziile lor, ci doar prin mandat politic, fără efecte juridice în cazul unei proaste gestionări a resurselor. Guvernarea regiunii, provinciei răspunde direct de dezvoltarea regiunii, dar este complementară guvernării naţionale potrivit principiului solidarităţii şi coeziunii, prezent în toate legile sociale. Potrivit acestui principiu, prezent în legislaţia europeană, încă din premodernitate, Legea sănătăţii, implementată de curând în România, este preluată dintr-o lege a lui Bismark, adaptată, nu foarte bine la realităţile româneşti, prin care toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la Fondul de sănătate, din care se asigură un pachet de bază de servicii şi medicamente pentru toţi cei care au nevoie de asistenţă medicală chiar dacă unii dintre aceştia, cum ar fi persoane foarte sărace, copii, deţinuţi, pensionari, etc. nu contribuie, pe moment, la acest fond. Acest principiu funcţionează în toată lumea, să ne gândim la fondurile de preaderare ale Uniunii Europene, de care beneficiem în prezent şi la care nu avem nici o contribuţie. Principiul solidarităţii şi coeziunii are raţiuni pentru securitatea socială, să ne gândim la boli transmisibile sau cu risc major, la ordine publică, sau chiar la dezvoltarea economică sau asitarea unei elite care poate asigura pe termen lung o schimbare socială de proporţii.

    La Forum s-a discutat calm şi detaşat, chiar şi atunci când cei care interveneau nu stăpâneau limbajul minimal al temei despre regionalizare. Aş penaliza nu intervenţiile lui Sabin Gherman, preşedintele Ligii Transilvania-Banat, voit colorate şi ideologizate, ci faptul că acesta s-a lansat într-o competiţie de idei politice pe care nu le înţelege în profunzime şi nici nu face eforturi de fundamentare a temei de care se foloseşte. În acest fel tema regionalizării ca tehnică de guvernare mai eficientă, mai transparentă şi cu costuri mai mici decât guvernarea centralizată riscă să fie compromisă, trimisă în derizoriu sau exploatată negativ de către partidele naţionaliste sau de către beneficiarii guvernării centralizate. La forum s-au făcut distincţiile necesare între cele două concepte, numai că presa exploatează discursul lui Sabin Gherman fiindcă este mai colorat şi mai accesibil cititorilor, în acest fel ajungând la public ceea ce nu trebuie.
    Aici s-au formulat două nevoi stingente: Elaborarea unui document ca bază de discuţii privind un proiect de regionalizare şi o dezbatere publică privind tema regionalizării în care să fie formulate mesaje privind regionalizarea care pot fi înţelese de cetăţeanul obişnuit (Cristian Pârvulescu) şi care pot fi exploatate de către politicieni.

    Există câteva ipoteze care au generat nevoia guvernării regionale, mai ales în Transilvania. În regimul comunist drepturile omului au fost încălcate sistematic, a existat o politică neoficială, dar extrem de susţinută, de asimilare forţată a minorităţilor, regimul centralizat a devalizat comunităţile locale, mai ales periferia, de resurse, iar redistribuirea nu urmărea dezvoltarea acesteia ci doar supravieţuirea ei. Dezvoltarea a fost ţintită preponderent spre Moldova, cu efecte minore sau perverse pentru regiune. Regimul comunist a masat resursele şi puterea de decizie la centru şi a transformat decizia politică în monopol la dispoziţia unui număr foarte restrâns de decidenţi. Posibilităţile de cooperare cu centrul privind strategiile de dezvoltare ale comunităţilor locale erau extrem de reduse, acestea erau decise în capitală fără o fundamentare raţională a specificităţii locale. În Transilvania a existat o tradiţie a convieţuirii între comunităţi cu identităţi culturale şi naţionale diferite şi o tradiţie a contractului social venit din premodernitate, încălcat flagrant de regimul comunist. Acesta adoptă mai degrabă o formulă feudală de distribuire a puterii, aleatorie şi abuzivă, amplificată la Bucureşti de tradiţiile modelului fanariot de subordonare fără condiţii. Transilvania are ponderea cea mai mare a minorităţilor naţionale, minoritatea maghiară fiind cea mai numeroasă şi locuieşte preponderent în acest spaţiu. În unele localităţi din această provincie maghiarii sunt majoritari. Majoritatea intelectualilor din Transilvania consideră deficitul de democraţie ca o operă a comuniştilor de la centru şi ca reminiscenţă a modelului fanariot în care angajamentele contractuale nu sunt respectate şi nu au sens. Se mai ştie de asemenea că manipularea surselor de conflict era o strategie a puterii comuniste pentru a camunfla abuzurile totalitare şi a ţine sub control populaţia. Cei perindaţi la putere după 1990 s-au folosit de această strategie în scop electoral şi pentru aşi camunfla lipsa de eficienţă politică şi abuzurile.

    Toate aceste disfuncţionalităţi, surse de conflict şi de subdezvoltare par să-şi găsească expresia într-o aşteptare a descentralizării, într-o recuperare a democraţiei şi în respectarea drepturilor fundamentale de către cei care au preluat puterea în decembrie 1989. În primele luni ale lui 1990 la Cluj, Adrian Moţiu a fost proclamat guvernator al Transilvaniei. Astfel regionalismul ca expresie politică a procesului de regionalizare apare la intelectuali care meditaseră decenii de-a rândul la formule de armonizare a intereselor locale cu cele centrale, ale majorităţii cu cele ale minorităţilor. Liga Pro Europa, asociaţie civică, a apărut în Târgu-Mureş, tocmai pentru a găsi soluţii la conflictele etnice, manipulate de FSN-ul care prelua puterea în 1990. Oamenii care activează în această asociaţie civică şi intelectuali adunaţi în jurul organizaţiei intuiesc că soluţia la problemele puse de comunism stă tocmai într-o descentralizare a puterii, în preluarea unor competenţe de către comunitatea locale, capabilă să gestioneze mai bine şi mai ieftin conflictele şi sărăcia. Tema regionalizării pare scandaloasă nu numai la începutul anului 1990 dar chiar în urmă cu doi ani când Memorandumul pentru regionalizarea României din 2001 iniţiat de un grup de intelectuali din jurul revistei Provincia declanşează declaraţii viscerale ale clasei politice şi ale premierului Adrian Năstase care îi cataloghează pe autorii memorandumului ca trădători. După doar câteva luni guvernul este constrâns să accepte un proiect de regionalizare şi chiar să-l negocieze cu autorităţile europene pentru accesarea fondurile de preaderare. Proiectul regionalizării se transformă într-un cartel de organizaţii neguvernamentale, numite Agenţii de Dezvoltare Regională, fără putere de decizie asupra fondurilor care le gestionează. Consiliile judeţene preiau preşedinţia Agenţiilor prin rotaţie, distribuind fondurile structurale, după un algoritm politic şi nu conform unor strategii de dezvoltare. Formula este consacrată: “Acum iei tu fonduri, după aceea voi lua eu”. S-a afirmat la Forum că România este obligată să modifice Legea dezvoltării regionale până la sfârşitul acestui an dar că aceasta nu va avea efecte decât după 2007. Regionalizarea României în 8 regiuni de dezvoltare poate fi asimilată cu cea din Ungaria, numai că acolo regionalizarea “a fost umplută cu un conţinut, legea regionalizării a fost însoţită de alte legi complementare care o fac funcţională, legea zonelor speciale, legea IMM-urilor. Deasemenea Bugetul Ungariei a fost formulat pentru o strategie de dezvoltare a regiunilor, alocându-se fonduri corespunzătoare, pe când strategia de dezvoltare regională a României este o strategie de supravieţuire” (Claudiu Coşier).

1. Regionalizarea este un proces ireversibil în tot spaţiul european, el este impus de structurarea continentului ca actor credibil în negocierile globale, ca tehnică de guvernare transparentă, eficientă şi legală a resurselor continentale şi naţionale, dar şi ca “spaţiu strategic, local şi global în acelaşi timp” (Kolumban Gabor), pentru formularea unor strategii de dezvoltare adecvate spaţiului cărora li se adresează.

2. Definirea regională poate corecta decupajele istorice trasate de-a lungul istoriei şi în care nu s-a ţinut cont de comunităţi care şi-au integrat organic spaţiul geografic, tradiţiile culturale, specificităţile etnice sau confesionale, modelele de administrare, chiar şi căile de comunicare cu spaţiul dinafara acestor comunităţi. Tensiunile şi conflictele etnice din spaţiul european, generatoarele primului şi celui de-al doilea război mondial, al crizelor şi războielor balcanice, sunt cele mai vizibile şi mai costisitoare efecte perverse ale acestor decupaje.

3. Tehnica guvernării centralizate lasă de cele mai multe ori provinciile şi periferiile în sărăcie, chiar dacă acestea contribuie substanţial la Bugetul Central, sau administrează abuziv, neadecvat şi cu costuri foarte ridicate strategiile de dezvoltare ale acestora, neţinând cont de specificităţi locale, de tradiţii şi de un spaţiu definit organic.

4. Tehnica guvernării regionale este un model direct de administrare a resurselor, nu prin interpuşi, mai transparent, mai eficient si cu costuri mult mai reduse decât cel centralizat. Acest nivel de guvernare simplifică şi uşurează guvernarea naţională prin transferarea competenţelor acolo unde sunt resursele şi problemele. Politicile de dezvoltare regională pot fi definite prin cooperare cu nivelul de guvernare naţional, pe proiecte exact definite, a căror surse de finaţare pot fi multiple: cele regionale, naţionale, externe, sau cele de la nivelul localităţii/comunităţii căreia i se adresează dezvoltarea.

5. Redistribuirile şi fondurile de dezvoltare naţionale vor fi negociate contractual cu regiunile, de această dată negocierile se vor purta între persoane juridice cu răspundere contractuală.

6. Omogenizarea legislativă europeană nu poate fi obţinută decât pe temeiuri contractuale, orice alt raport putând fi viciat de lipsa răspunderii personale, deci de generarea corupţiei.

7. Proiectul regionalizării pentru România pare a căpăta o formulă mixtă, fiind preponderent cel economico-administrativ, dar vor fi regiuni unde modelul va căpăta un pronunţat caracter identitar, acolo unde minorităţile etnice sunt majoritare (Bakk Miklós). În acest fel se speră la o calmare a conflictelor etnice şi culturale şi în acelaşi timp la o creştere vizibilă a eficienţei guvernării şi o configurare mai bună a strategiilor de dezvoltare.

    Între 28 iulie şi 2 august la Centrul Ecumenic de Tineret de la Ilieni, Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA a organizat cea de-a doua ediţie a Universităţii de Vară Transsylvania. Încurajaţi de succesul primei ediţii, organizatorii au deschis porţile Universităţii unui număr de peste 40 de participanţi şi 22 de lectori. Programul a cuprins atît patru sesiuni de discuţii – pe teme de mare actualitate (integrare şi democratizare, regionalizare, prelucrarea trecutului comunist şi identităţi transilvane) cît şi excursii, seri de poezie, muzică şi dans.

    La această ediţie au aplicat 207 persoane iar peste 30 de formulare au sosit după expirarea datei limită. Din multitudinea de candidaţi au fost selectaţi 50 de participanţi care au reprezentat următoarele oraşe: Cluj, Târgu Mureş, Timişoara, Arad, Rupea, Slobozia, Bucureşti, Bistriţa, Iaşi, Drobeta Turnu Severin, Tulcea, Gherla, Zalău, Alba Iulia, Târgovişte, Rădăuţi, Bârlad, Bacău, Balş etc.  În ce priveşte identitatea regională asumată, 50% dintre participanţi au fost ardeleni (incluzînd aici toate formele declarate: Regiunea 7 Centru, Regiunea 6 Centru Vest, Ardeal, Transilvania, etc), 10% bănăţeni, 18% provenind din Moldova şi Republica Moldova, 18% din Oltenia şi Muntenia şi 4% Dobrogea. Diversitatea s-a menţinut şi în ce priveşte sfera de activitate: 42% activau în partide politice (20% PNL, 20% PNŢCD, 15% PSD, 20% PD, 20% UDMR şi 5% AP), 14% în instituţii publice, 18% în organizaţii neguvernamentale, 16% durse media şi 10% studenţi. În ceea ce priveşte backroundul educaţional ne-am bucurat să avem printer noi studenţi sau absolvenţi ai facultăţilor de relaţii internaţionale şi studii europene – 8%, ştiinţe politice – 22%, ştiinţe economice – 10%, ştiinţe şi litere – 8%, drept – 12%, ingineria mediului – 2%, istorie – 18%, chimie alimentară – 4%, sociologie – 6%, jurnalistică – 8% şi arte 2%.

    Cele patru teme – care au suscitat discuţii îndelungate – au fost: Integrarea europeană între retorică şi deficit democratic; Prelucrarea critică a trecutului – o condiţie a viitorului; Transilvania identităţi multiple – complementaritate sau concurenţă şi Regionalizarea României în context European. Pe lîngă aceste sesiuni de dezbateri vii, participanţi au putut aprecia frumuseţea Hărmanului şi a oraşului Sfântu Gheorghe într-o excursie de o jumătate de zi, să se bucure de o seară de poezie Nichita Stănescu în regia lui Zákárias Zolan, să asculte şi să danseze pe muzică medievală în compania formaţiei lui Filip Ignác sau să trăiască o seară de jazz în aer liber.

    Un proces al comunismului, deşi nepromis de nici un partid aflat la putere după 89, a fost o cerinţă continuă a societăţii civile şi a mediilor universitare. Mai este necesară realizarea acestuia după 14 ani? La această întrebare  au încercat să răspundă atât referenţii invitaţi cît şi participanţii iar concluzia este una categorică: da, au răspuns 79% dintre participanţi iar motivaţia acestui răspuns a venit promt: pentru că sechelele comunismului sînt încă foarte prezente, pentru că este nevoie de însănătoşirea morală a societăţii, pentru că dacă nu se pedepseşte orice infracţiune societatea va intra în disoluţie, pentru ca cei vinovaţi să nu mai aibă şansa accesului la putere, pentru asanarea societăţii româneşti şi nu în ultimul rind pentru că generaţia celor de 20 de ani nu cunosc nimic despre asta.
    Bineînţeles că tema regionalizării a fost repusă în discuţia participanţilor atît în cadrul dezbaterii despre Transilvania: identităţi multiple — complementaritate sau concurenţă cît şi în cadrul discuţiei cu tema: Regionalizarea României în context european. Dincolo de argumentarea necesităţii realizării unei regionalizări în România contemporană, discuţia s-a centrat şi pe existenţa unor diferenţe caracteriale între locuitorii diferitelor regiuni din România. Aceste diferenţe există între toate regiunile din România (55% dintre participanţi), există între Transilvania şi Banat şi restul regiunilor (8%), între Transilvania şi restul regiunilor (26%). Natura acestor diferenţe este dată de: mentalitate, seriozitate, mixtura religioasă, experienţă de viaţă, de identităţi culturale net separate, economie, cultură, diferenţe educaţionale, grad de informare diferit, grad de europenizare diferit (sîc!), calitatea elitelor, gradul de civilizaţie, diferenţe de istorice dar şi de unele aplecări spre chiverniseală din partea ardelenilor şi bănăţenilor.
    În ceea ce priveşte politicile prin care regiunile îşi pot promova interesele şi imaginea, participanţii au sugerat: crearea unei media cu specific regional, reţele de turism regional, politici susţinute de marketing axat pe diferenţe regionale, legături mai strînse cu regiuni similare din Europa, crearea de regiuni autonome, educarea cetăţenilor, atragerea de profesionişti în imagine. Au existat chiar şi recomandări de mare concreteţe şi adresate exculsiv aredelenilor ca de exemplu:scoaterea pe linie moartă a lui Funar sau promovarea în Divizia A de fotbal  a echipei Univesitatea Cluj.

    Universitatea de Vară Transsylvania s-a bucurat de o amplă mediatizare chiar dacă corectitudinea şi obiectivitatea cu care au fost redate informaţiile au lăsat de cele mai multe ori de dorit. Regionalizarea, în ciuda eforturilor făcute de societatea civilă, de Liga PRO EUROPA rămîne un subiect sensibil, iar distanţarea faţă de subiect şi condamnarea celor care propun astfel de teme de dezbatere rămîne, din păcate o practică. Pentru o corectă informare şi pentru a oferi tuturor celor interesaţi posibilitatea de a-şi face propria judecată de valoare referitor la discuţiile purtate la Ilieni, Liga PRO EUROPA va publica în Altera dezbaterile ediţiei a II-a a Universităţii de Vară Transsylvania.

La invitaţia Institute for Democracy in Eastern Europe (IDEE, Washington), Liga PRO EUROPA a participat cu 12 observatori la alegerile prezidenţiale din Azerbaidjan, ce au avut loc la data de 15 octombrie 2003.

    Tata Aliev a fost ales ca preşedinte al Azerbaidjanului în 1993 şi în 1998. În ultima perioadă a preşedinţiei, fiul lui a îndeplinit funcţia de prim-ministru. Odată cu apropierea alegerilor prezidenţiale din octombrie 2003, au candidat atît Tatăl Aliev, cît şi Fiul Aliev. Pentru primul a fost nevoie de modificarea constituţiei, întrucît cel anterior prevedea un maxim de două mandate. Această modificare a fost însă în zadar: înainte de alegeri Tatăl Aliev s-a îmbolnăvit şi a dispărut din faţa opiniei publice. Conform unor zvonuri, se află într-un spital din Turcia. Sau SUA. Alţii afirmă că nu mai este în viaţă, dar decesul lui nu se va anunţa decît după desfăşurarea alegerilor.

    Străzile, clădirile mai importante din Azerbaidjan sînt împodibite cu înţeleptepciunile lui Tata Aliev. Normal, cum se cuvine, pe fond roşu şi cu litere albe.
    Cu ocazia alegerilor, apar şi afişe electorale. Tata Aliev dînd indicaţii preţioase Fiului Aliev. Fiul Aliev în mijlocul soldaţilor. Fiul Aliev cu rachete în fundal. Fiul Aliev în mijlocul văduvelor războiului cu armenii din Nagorno Karabah. Fiul Aliev citeşte. Fiul Aliev scrie. Fiul Aliev în mijlocul inginerilor. Fiul Aliev cu o sondă de ţiţei în fundal. Fiul Aliev care arată cu mîna direcţia cea bună. Fiul Aliev îngîndurat.
    Ştiri la toate posturile de televiziune din ţară. Fiul Aliev taie panglica şi deschide o nouă fabrică. Arată oamenilor muncii cum trebuie turnat oţelul. Fiul Aliev deschide un nou centru olimpic şi participă la un meci de polo pe apă. Fiul Aliev explică naţionalei de volei cum se joacă acest sport. Fiul Aliev mai taie trei panglici, inaugurează diferite construcţii, promite împrumuturi cu dobîndă mică agricultorilor. Sau doar merge pe stradă, unde copiii îmbrăcaţi parcă în uniformă (pioneri şi şoimi ai patriei?) îl întîmpină cu flori.
Emisiune de divertisment. Se cîntă despre Aliev şi marile realizări din ultimele zece ani. Fiul Aliev aplaudă. Se dansează pentru Fiul Aliev. Patru dansatori, îmbrăcaţi în oaie, pornesc spre diferite direcţii, dar Dansatorul cel Bun le aduce la loc. Apar alţi trei dansatori, care încearcă să fure  oile. Dansatorul cel Bun dă cu ei de podea. Fiul Aliev aplaudă. Pe un alt post de televiziune, în acelaşi timp, se cîntă în blugi (pe celălalt post în port popular sau la cravată). Dar tot despre Aliev. Aliev aplaudă şi acolo. El este peste tot.
La secţiile de votare, poze cu fiul Aliev. Cu soldaţi, rachete, văduve, carte sau stilou în mînă, cu ingineri, sonde sau cu direcţia cea bună. Cer să fie îndepărtate conform legii. Sînt întrebat: „de ce?”. Pentru că legea electorală interzice afişele electorale la secţiile de votare. Aflu că acele afişe nu sînt electorale. Îl reprezintă, pur şi simplu, pe primul ministru al ţării. Un alt coleg primeşte un alt răspuns: spaţiul secţiei de votare se termină, undeva în aer, înainte de afişele electorale. Astfel nu se încalcă legea. Afişele sînt „dincolo”, alegerea este „dincoace”.
Discut cu preşedintele Biroului Electoral Judeţean din Qabala.
— Am văzut afişe elecorale în secţiile de votare.
— Nu se poate.
— Am văzut cu ochii mei.
— Nu se poate.
La televizor exact în acest moment se arată o secţie. În spatele reporterei un afiş cu cei doi Aliev, Fiul primind sfaturile Tatălui.
— Uitaţi-vă, un afiş electoral!
Răspunsul este însoţit de un zîmbet îngăduitor:
— Nu, afişul îl reprezintă pe preşedintele ţării şi pe primul ministru!

    Totul sub observare, dar nimic nu se poate observa

    La fiecare secţie de votare, votanţii au fost întîmpinaţi de persoane cu camere de luat vederi pe umeri. 5000 de secţii de votare, 5000 de camere. Membrii opoziţiei au considerat că astfel votanţii sînt intimidaţi, le e frică să-şi exprime votul în mod liber, ştiind că sînt urmăriţi.
    Pe de altă parte, la multe secţii, urnele sau chiar şi cabinele de vot erau pe coridor, fără vizibilitate pentru observatori, sau chiar în altă sală.
    La întrebarea: „de ce?”, mi s-a spus că nu există săli destul de mari pentru a desfăşura în mod corect alegerile. Este ilegal? Nu contează. Legea nu se poate respecta, şi punct. „Legea trebuie adaptată realităţilor.”
    Cu naivitate întreb: „cine sînt observatorii independenţi?” Cu aceeaşi naivitate mi se răspunde: patru persoane de la partidul de guvernămînt, o persoană de la opoziţie.
    Observatorii sînt aşezaţi pe scaune, ce nu pot fi părăsite, sub sancţiunea intervenţiei poliţiei (observatorii au raportat o serie de cazuri în care membrii comisiilor din partea opoziţiei au fost amendaţi, înlăturaţi sau chiar loviţi). Cu mici excepţii: observatorii partidului de guvernămînt nu sînt legaţi de scaun.

    La opt dimineaţa, ora deschiderii secţiilor de votare, mă prezint la preşedintele Biroului Electoral Judeţean din Qabala. Îi arăt paşaportul, acreditarea. Mă întreabă:
— De ce şoferul dumneavoastră este membru al opoziţiei?
    Sînt surprins. Cum a aflat cine este şoferul meu? Am pornit pe drum cam de 20 de minute, nu ne-am oprit, el a rămas în maşină, am urcat doar cu translatorul la preşedinte. Cum a aflat din ce partid face parte?
— Nu am verificat din ce partid politic face parte. Este vreo problemă?
— Nu puteţi merge la secţiile de votare cu un şofer care este membru al opoziţiei!
— Nu înţeleg, de ce, întrucît eu sînt observatorul, iar el un simplu şofer, dar dacă credeţi că nu e corect ca şoferul să fie de la opoziţie, să-mi daţi un şofer de la partidul de guvernămînt. Pe mine nu mă interesează cine conduce maşina.
— Dar de ce aveţi un şofer de la partidul de opoziţie?
    Deşi spun de mii de ori că nu mă interesează, el îmi repetă de mii de ori întrebarea. Timp de o oră preşedintele Biroului Electoral Judeţean din Qabala nu are nici o altă urgenţă, decît discuţia sterilă privind şoferul meu. În cele din urmă ajungem la un compromis: primesc în maşină un membru al Comisiei Electorale Judeţene, membru al partidului de guvernămînt. Accept, întrucît nu am de ce nu accepta. Dar îmi pun întrebarea: membrul Comisiei Electorale nu are nici o altă îndeletnicire mai utilă? Se pare că nu.

    Personal nu am participat la numărarea voturilor. Am aflat doar de la colegi evenimentele ce au avut loc în timpul numărării voturilor. Spre exemplu, membrii comisiilor secţiilor de votare care erau din partea opoziţiei nu erau lăsaţi să participe la numărare. Mai intersant: spre stupefacţia observatorilor internaţionali, membrii din partea partidului de guvernămînt au scos buletine de vot din buzunar, le-au amestecat, ca într-un joc remi, între cele scoase din urne, după care începeau să le numere. Dacă observatorul ameninţa că va sesiza OSCE, venea un răspuns cît se poate de clar: „şi ce dacă?”.

    Regula: După numărarea voturilor, la secţiile de votare se completează un proces verbal în care se consemnează rezultatele alegerilor din secţie. Procesul verbal se semnează de cei 6 (sau cel puţin 4) membrii ai comisiei locale, după care trei dintre ei (unul din partea partidului de opoziţie) se prezintă cu procesul verbal la Biroul Electoral Judeţean, unde conţinutul procesului verbal se citeşte cu voce tare. Dacă se constată inconsecvenţe, ele se discută de membrii comisiei şi se iau decizii cu majoritate de 2/3. După care datele se introduc în calculator şi se trimit la Biroul Electoral Central. Observatorul internaţional poate urmări introducerea datelor în calculator, primeşte copiile proceselor verbale sosite de la secţiile de vot, cele printate din calculator şi tabelele totalizatoare.
    Excepţia de la regulă: La secţiile de votare se numără voturile, dar se trec doar într-o ciornă. Procesele verbale originale se semnează în gol de cel puţin 4 membrii ai comisiilor locale (conform regulilor stabilite de legea electorală, doar 2 din 6 pot fi din partea opoziţiei) iar în unele locuri procesele verbale se semnează şi de membrii partidului de opoziţie. Pentru obţinerea acestor semnături, se aplică ameninţări fizice sau ameninţări privind pierderea locului de muncă. Un grupul de trei persoane (fără opoziţie) se deplasează la Biroul Electoral Judeţean cu ciornele şi procesele verbale incomplete. Membrii guvernamentali ai Comisiei Electorale Judeţeane modifică, cu calculatorul de buzunar în mînă, ciornele. Datele astfel obţinute se întroduc în calculator, se printează, după care se trec în procesele verbale.
    În nici un caz nu am putut observa respectarea regulii. Toate procedurile erau de domeniul excepţiei. Excepţie care este interzisă de lege, ba chiar se pedepseşte: cu închisoare şi cu anularea rezultatelor alegerilor.

    Ora 7 seara. Urnele se închid, iar eu mă prezint, din nou, la preşedintele Biroului Electoral Judeţean din Qabala. Mi se comunică că nu pot urmări cum se întroduc datele în calculator. Pentru că „nu este interesant”. Şi de ce să mă plictisesc.
Prin urmare, iau loc între membrii comisiei. Răspund unor întrebări referitoare la România, democraţie, salariul şi familia mea. Încerc să fiu amabil.
    Ora 9. Preşedintele comisiei mă aşează într-un colţ al camerei, împreună cu membrii partidului de opoziţie. În celălalt colţ, membrii partidului de guvernămînt. Ei au şi o masă la dipoziţie. Între noi: 5 m. Şi mi se atrage atenţia că în situaţia în care mă ridic de pe scaun, voi fi îndepărtat de poliţie din clădire. Întrucît la instructaj ni s-a spus să nu ne împotrivim, să nu intervenim, orice se întîmplă, doar să raportăm, raportez prin telefon mobil, „şefului” meu de la OSCE. Este un funcţionar OSCE, foarte amabil.
    Ora 9.30. Soseşte primul grup cu ciorne şi cu procesul verbal necompletat. Văd cu ochii mei  cum se modifică datele din ciornă, după bunul plac. Îl întreb pe preşedinte, dacă pot să mă uit de la o distanţă mai mică. Aflu că nu. Pentru că nu este interesant. Şi de ce să mă plictisesc. Se operează doar mici „corecturi”. Prin urmare, din nou raportez. Mi se comunică că e ţipător la cer ce se întîmplă.
    Ora 10. Preşedintele, îngăduitor, îmi permite să mă duc în sala unde se introduc datele în calculator. Probabil speră că astfel nu le voi sta în cale. La calculator se introduc datele după ciorna „corectată”. Mi se printează un exemplar. Avînd nevoie de semnătura operatorului şi preşedintelui, întreb de preşedinte. Operatorul, foarte amabil, mă conduce într-o cameră în care pînă acum nu am avut acces. Cameră în care cinci persoane completează, după variantele printate, procesele verbale antesemnate la secţiile de votare. Spre noroc, preşedintele nu este în camera respectivă, astfel nu ştie că am făcut o mică decoperire. Cum pe coridor e întuneric beznă, cînd ies din cameră, din nou nu sînt observat. Raportez telefonic.

    Revenind în camera comisiei, membrii opoziţiei îmi relatează neregulile constatate de ei. Un membru al partidului de guvernămînt (de 2x2 m) îl ameninţă pe translatorul meu că va avea de suferit dacă mai traduce cele relatate de opoziţie. Această ameninţare care se apleacă asupra mea mă face să mă ridic în picioare. Îmi displace situaţia în care sînt privit de sus, prea de sus. Egalînd condiţiile de gabarit, schimbăm cîteva vorbe amabile. Eu repet în engleză de cîteva or: „traducătorul este obligat să traducă” (încercînd să arunc vinovăţia asupra mea şi nu asupra tînărului student, care va rămîne în Azerbaidjan şi după revenirea mea în ţară), el îmi răspunde în azeră: „interzic translatorului să traducă ce spune opoziţia”. Îi întreb numele. Îmi spune. Îl întreb de ocupaţie. Aflu că este şomer. Atunci e bine. Dacă ar fi fost poliţist, de la serviciile secrete sau de la armată, nu avea ce căuta în comisie. Dacă e şomer (oare să fi fost?), totul e în regulă. Raportez din nou telefonic. Pronunţ, cît se poate de clar şi cu voce tare, numele celui care mi-a ameninţat traducătorul. Mi se promit „forţe noi”.

    După o jumătate de oră de la ultimul meu raport, sînt chemat jos, la intrare. Doi observatori OSCE (funcţionari OSCE), unul german şi celălalt american, doresc să vadă cu ochii lor ce se întîmplă. Iniţial preşedintele nu le permite accesul în clădire. Cel german îmi spune că a observat alegerile din Kosovo şi Cambogea, dar ce a văzut aici este ieşit chiar şi din tiparele falsurilor din ţările respective. Îmi spun că le vine să urle. Le spun că îmi vine să plîng, dar nu pot. Şi dacă nu pot plînge, zîmbesc. Plînsul mă face slab, zîmbetul îmi dă putere. În fine, putem urca.
    Le arăt ce se întîmplă. Nu le vine să creadă. După o mică luptă corp la corp, iau din mîna unui membru al comisiei un proces verbal original. Arăt celor doi observatori: semnat dar necompletat. Le duc la ultima uşă de pe coridor, arătînd unde se completează procesele verbale. Deloc la secţiile de votare. Se conving cu ochii lor. Ne aşezăm, discutăm. Ei au văzut totul, doresc să meargă să doarmă, dar trimit alţi doi observatori.
    Ajung următorii doi observatori OSCE. Unul vorbitor de limbă azeră (care este foarte apropiată de limba turcă). Le spun ce se întîmplă. Se conving. Din nou reuşesc să pun mîna, cu puţină forţă, pe un proces verbal semnat şi necompletat. De această dată micul secret este dezvăluit şi preşedintelui Biroului Electoral Judeţean. După întrebarea „de ce este procesul verbal semnat şi necompletat?”, el dispare, fără răspuns. Întrebarea se pune şi celui care a adus documentul. El se miră, dar nu răspunde. Prin urmare, repet întrebarea. Ochii lui arată că nu mă înţelege, de ce sînt revoltat. Lent, spune ceva, şi dispare. Translatorul meu traduce: „fata a pornit spre rîu”.
    Apar următorii doi observatori OSCE. Unul american, celălalt vorbitor de rusă. Sînt veseli, zîmbesc. Au auzit de mine. Sînt foarte amabili. Îmi pun întrebări. Lucrez la un ONG? Şi am curajul să observ alegerile din Azerbaidjan? Îi duc în camera unde se completează procesele verbale. De această dată ne observă şi preşedintele biroului. Foarte supărat, refuză orice explicaţii.
    Pe la ora 3 rămîn singurul observator. Au plecat şi cei de la opoziţie, văzînd că nu au ce face. Îmi lasă, în scris, protestul lor. Din nou raportez. Mi se comunică prin telefon că se va solicita anularea alegerilor în regiunea Qabala. Fraudele sînt foarte evidente şi deosebit de grave.

    Pe la ora 4 dimineaţa mi se sugerează că ar fi mai bine dacă m-aş duce acasă. Nu au venit rezultatele de la trei secţii, şi nici nu o să vină. Poate pe la şapte seara. Le spun că sînt rezistent, dacă ei rămîn, rămîn şi eu.
    Din întîmplare găsesc un proces verbal semnat şi necompletat. Îl arăt unui membru. „A, nu e nici o problemă”, îmi spune, îl rupe în patru şi îl aruncă la gunoi. Membrii guvernamentali ai comisiei doresc să sărbătorească alegerile. Pun muzică. În mod evident, deranjez. Într-o clipă de neatenţie, scot „dovada cheie” din gunoi. Dar, decît să fiu prins cu proba în geantă, mai bine decid să părăsesc locul faptei.
    Discut cu preşedintele Biroului Electoral Judeţean, cer copii după procesele verbale. Nu le poate da. Eventual să revin diminaţa la ora 10.

    După un somn de trei ore mă prezint diminaţa la ora 10 la preşedinte. Îmi spune că nu-mi dă nici procesele verbale, nici rezultatele totalizate. Pentru că lucrez pentru opoziţie. Şi opoziţia nu poate primi rezultatele alegerilor? Se pare că nu.

Cînd mă întorc la locul de cazare, ceilalţi observatori OSCE, care m-au vizitat noaptea, se pregătesc de plecare. Mă felicită, îmi strîng mîna, chiar fac şi poze cu mine. Împart cărţi de vizită. Unul dintre ei îmi spune că se bucură foarte mult că a ajuns omul potrivit la locul potrivit.
Peste trei ore pornesc şi eu spre Baku, cu un microbuz în care sînt „de-ai noştri”, observatori neguvernamentali, din partea IDEE.
— Uitaţi, ce a fost la mine la vot!
Răspunsul vine în cor:
— Şi la noi!
— Dar la mine s-a...
— Şi la noi!
După două zile nedormite, mă trezesc la realitate: la Qabala nu s-a întîmplat nimic neobişnuit. Peste tot au fost fraudate, în mod similar, alegerile.

Conform datelor Confederaţiei Jurnaliştilor din Azerbaidjan, peste 70 de jurnalişti au devenit victime ale arestărilor, amenzilor sau chiar violenţelor; Human Rights Watch a raportat că un număr considerabil (peste o sută) de persoane din opoziţie au fost arestate, bătute, amendate.
La 16 octombrie, opoziţia a organizat o demonstraţie cerînd anularea rezultatelor alegerilor. Poliţia a tras în mulţime, omorînd, conform ştirilor prezentate în ziarul opoziţiei, patru persoane (conform raportului Consiliului Europei, cel puţin o persoană a decedat), rănind alte sute de demonstranţi.

    Tot la 16 octombrie, orele 13, OSCE a prezentat presei un comunicat privind observarea alegerilor din Azerbaidjan. În final, ne-am putut linişti şi noi, aflînd că alegerile, „în general”, s-au desfăşurat în mod corect, fiind observate doar „mici nereguli”. Slavă domnului, că altfel am fi crezut că e vorba de fraude masive.

În circumstanţele date era să uit pentru ce au fost organizate alegerile. Rezultatele au fost cele aşteptate de partidul de guvernămînt. Spre exemplu la circumscripţia electorală nr. 42, secţia de votare 36 din 1500 de persoane incluse pe lista alegătorilor au votat un număr de 1500 de persoane. Dintre aceştia din urmă 1500 de persoane au votat cu Fiul Aliev. Per total în ţară Ilham Aliev a obţinut 76,84%, iar liderul opoziţiei, Isa Gambar 13,97%.

al observatorilor Institute for Democracy in Eastern Europe (IDEE) aflaţi în misiune cu privire la raportul preliminar OSCE/ODHIR cu privire la alegerile prezidenţiale din 15 octombrie 2003desfăşurate în Republica Azerbaidjan

     Institute for Democracy in Eastern Europe (IDEE) a fost solicitat de către Guvernul Statelor Unite să organizeze o misiune a observatorilor pentru alegerile prezidenţiale din 15 octombrie în Azerbaidjan. Misiunea, pusă „sub umbrela” OSCE/ODHIR a fost alcătuit din 188 de observatori din Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Macedonia, Polonia, România, Serbia-Montenegru şi Kosovo, Slovacia, Slovenia, Turcia, Ucraina şi Statele Unite.
    Aceşti observatori au format în jur de o treime din totalul misiunii OSCE/ODHIR şi între ei au fost selectaţi reprezentativi de la toate nivelele, incluzînd parlamentari, jurnalişti, activişti ai organizaţiilor neguvernamentale, şi specialişti în observarea alegerilor. În 15-16 octombrie 2003, observatorii au avut oportunitatea de a urmări procesul electoral în toate cele 124 de circumscripţii electorale în Republica Azerbaidjan şi în aproape 1000 secţii de votare.
    După familiarizarea cu raportul preliminar al OSCE/ODHIR din 6 octombrie 2003, cei 188 de observatori din partea Institute for Democracy in Eastern Europe (IDEE) declară un votum separatum, o opinie alternativă. Observatorii IDEE fac apel la Guvernul Statelor Unite, care a făcut posibilă această misiune, la Comisia Europeană şi Parlamentul European, la guverne şi la mass media, la OSCE pentru a asculta mărturiile lor şi să examineze documentaţiile lor care nu au fost incluse în raportul preliminar al OSCE/ODHIR.     De asemenea, facem apel la comunitatea internaţională şi la guvernele statelor democratice pentru a lua măsuri puternice şi imediate pentru stoparea represiunii politice din Azerbaidjan, care a început chiar înainte de încheierea porcesului electoral.
    Observatorii din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sobvietică, din ţările care recent şi-au cîştigat democraţia sau încă luptă pentru aceasta sînt îngrijoraţi dacă este să se reţină sensul original al termenului „alegeri”, evenimentele din 15 octombrie din Azerbaidjan trebuie descrise cu un alt termen.
În ceea ce urmează un sumar al concluziilor misiunii IDEE.

    1. Lista alegătorilor nu a reflectat realitatea. Mulţi cetăţeni, prezenţi în Azerbaidjan în ziua alegerilor nu s-au regăsit pe liste, pe cînd mulţi alţii, care trăiesc în străinătate, sau unii dintre ei decedaţi de mult – au fost înscrişi pe liste. Grupuri de alegători, neînscrişi pe liste, au încercuit tribunalele dimineaţa devreme încercînd să-şi restabilească dreptul de vot, dar doar o mică parte dintre ei au reuşit. Mulţi alţi alegători, care nu şi-au găsit numele pe liste, nici măcar nu s-au dus la tribunale mergînd acasă fără a reuşi să se folosească de dreptul lor constituţional de a participa la alegeri.

    2. Circumstanţele din secţiile de votare au împiedicat exprimarea voinţei libere a cetăţenilor. Ofiţeri de poliţie se aflau mai aproape decît distanţele necesare, iar în unele cazuri ei se găseau  chiar în interiorul secţiilor de votare; în interior se găseau, de asemenea, persoane care nu aveau dreptul să se afle acolo. În multe secţii de votare s-au făcut înregistrări video permanente a alegătorilor de către persoane care nu posedau acreditările necesare. Observatorii locali de multe ori nu îşi puteau exercita atribuţiunile pentru că nu li se dădea voie să urmărească votarea, şi în mod special au fost împiedicaţi să urmărească numărarea voturilor; observatorii IDEE au înregistrat violenţe fizice împotriva observatorilor locali şi a membrilor cu drept de vot consultativ al comisiei electorale (în marea majoritate independenţi sau reprezentanţi ai opoziţiei),şi aruncarea lor afară din secţiile de votare.
    Au existat, de asemenea, momente în care traducătorii acreditaţi oficial care au însoţit observatorii internaţionali, au fost ameninţaţi şi intimidaţi. Au existat, de asemenea, încercări de intimidare sau mituire a alegătorilor, membrilor comisiei, reprezentanţilor candidaţilor sau a observatorilor. Multe dintre rapoartele observatorilor nu au fost ignorate de poliţie sau oficialii Birourilor electorale judeţene.

    3. Procesul electoral a fost marcat de falsificări plănuite şi orientate spre atingerea scopului. Deschiderea secţiilor de votare şi pregătirile pentru vit, cît şi închiderea secţiilor de votare şi pregătirile pentru numărarea voturilor au fost acompaniate sistematic de violări ale legislaţiei procedurale. Au existat cazuri cînd toate documentele legate de alegeri au fost scoase din secţiile de votare sau din clădire pentru o perioadă îndelungată. Există, de asemenea, fapte dovedite cu documente cînd au venit alegători la secţii de votare cu buletine de vot puse în plicuri ştampilate cu colţul din stînga sus tăiate şi avînd marcat primul candidat la preşedinţie pe listă. Buletine de vot goale / neştampilate cu colţuri tăiate au fost, de asemenea, răspîndite în afara secţiilor de votare. În anumite ocazii a fost mai mult de un alegător în cabina de vot, s-a eliberat mai mult de un buletin de vot pentru o persoană, au fost eliberate buletine de vot unor persoane care nu aveau actele necesare, au fost create ilegal „liste speciale de alegători”. În anumite secţii de votare sigiliile de pe urnele de vot au fost avariate sau îndepărtate în totalitate.

    4. Acţiunile Birourilor electorale judeţene au fost caracterizate de violări directe ale codului electoral al Republicii Azerbaidjan. Rezultatele electorale din secţiile de votare nu au fost citite sau aduse la cunoştinţa tuturor; nu au existat voturi de admitere sau respingere a proceselor verbale provenite din secţiile de votare în cadrul Birourilor electorale judeţene; procesele verbale din secţiile de votare au fost, în majoritate, înaintate Birourilor electorale judeţene ori ca „schiţe”, sau completate cu creionul, nu cu pixul, sau chiar goale – necompletate deloc dar avînd semnătura membrilor comisiei. Procesele verbale înaintate de secţiile de votare au fost coracte în cadrul Birourilor electorale judeţene iar, uneori, procesele verbale ale secţiilor de votare au fost completate în întregime în cadrul Birourilor electorale judeţene. De multe ori, procesele verbale din secţiile de votare au fost aduse la Birourile electorale judeţene de persoane care nu aveau acest drept sau procesele verbale au fost aduse fără buletinele de vot. Procesele verbale foarte rar – rezultate ale voturilor în circumscripţii electorale şi secţii de votare – au fost afişate în timp. De multe ori observatorilor internaţionali le-a fost refuzate eliberarea de copii ale proceselor verbale în secţiile de votare sau la Birourile electorale judeţene. Observatorii locali şi reprezentanţilor candidaţilor la preşedinţie în general le-au fost refuzate procesele verbale.
    Observatorii internaţionali au putut foarte rar intra în camera unde informaţiile despre rezultatele electorale provenite de la secţiile de votare au fost introduse în calculator şi transmise Biroului electoral central. Tuturor observatorilor locali le-au fost refuzat o astfel de oportunitate.
    Aceste şi alte violări observate de către observatorii DEE în toate cele 124 de circumscripţii electorale le-au adus la următoarele concluzii cu privire la alegerile prezidenţiale din Azerbaidjan din data de 15 octombrie 2003:
• Alegerile nu au fost libere, pentru că exprimarea dorinţei cetăţenilor din Azerbaidjan a fost restrînsă;
• Alegerile nu au fost egale pentru că o parte a cetăţenilor azerbaidjeni nu şi-au putut exercita dreptul la vot;
• Alegerile nu au fost corecte, fapt probat de manipulările şi falsificările deschise semnalate:
• Alegerile nu au fost transparente pentru că dreptul legal de observare a procesului de vot, a numărării şi centralizării voturilor a fost violat în multe din cazurile studiate.

Alegerile – aşa cum au fost ele – au fost desfăşurate cu violări majore ale legilor Republicii Azerbaidjan, fără a menţiona violările grosolane ale standardelor internaţionale.

În această situaţie, dat fiind faptul că nici un criteriu de evaluare a procesului electoral nu a fost satisfăcut, observatorii misiunii IDEE au concluzionat că alegerile prezidenţiale din data de 15 octombrie 2003 din Republica Azerbaidjan nu pot fi calificate ca, ceea ce în lumea civilizată se numeşte, „alegeri”.
Baku la 18 octombrie 2003


Raport comun al Adunării Parlamentare al OSCE şi Adunării Parlamentare al CE şi OSCE/ODIHR
Misiune internaţională de observare a alegerilor din Azerbajdan


Proces de vot în general corect în Azerbaidjan, dar procesul electoral este,
în anumite aspecte, încã în deficienþã faþã de standardele internaţionale

     Baku, 16 octombrie 2003 – Procesul de votare din alegerile desfăşurate în 15 octombrie în Azerbaidjan  a fost în general bine administrat în majoritatea secţiilor de votare, dar întregul proces electoral nu satisface standardele internaţionale în anumite aspecte. Observatorii internaţionali au semnalat un număr de ilegalităţi în numărare şi centralizare. Acestea sînt concluziile Misiunii internaţionale de observare a alegerilor (IEOM) în Baku, desfăşurat de Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Adunarea Parlamentară a OSCE şi al Consiliului Europei. Misiunea şi-a publicat concluziile preliminare astăzi, pe baza activităţii a vreo 600 de observatori, incluzînd mai mult de 40 de parlamentari.
     „Sîntem îngrijoraţi de tensiunile născute din nivelul scăzut de încredere reciprocă existentă în societate. Îndemnăn toate partidele să exercite reţinere. Aceste alegeri au arătat o vitalitate crescută a vieţii politice şi eforturi serioase în Azerbaidjan spre democraţie şi standarde internaţională” a spus Giovanni Kessler, preşedintele delegaţiei Adunării Parlamentare a OSCE şi coordonatorul special a Biroului preşedintelui OSCE pentru Misiunea de Observare OSCE pe termen scurt.

     „Sperăm că acest alegeri vor putea marca o nouă perioadă în Azerbaidjan în care progresul poate fi realizat prin încredere şi cooperarea tuturor forţelor democratice din ţară. O dezvoltare bună a procesului democratic este un proces crucial pentru acreditarea democratică a ţării. Cerem tuturor actorilor politici să adere la standardele de legalitate şi democraţie atunci cînd îşi apără ideile politice diferite şi legitime, a spus Guillermo Martines Casan, preşedintele Delegaţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
     Peter Eicher, preşedintele Misiunii de Observatori ODIHR a adăugat: „Aceste alegeri au constituit o oportunitate ratată pentru un proces electoral democratic autentic. Am fost deosebit de deranjaţi de nivelul intimidărilor şi de condiţiile inadecvate oferite candidaţilor în timpul campaniei. Progresele viitoare spre alegeri democratice for depinde în primul rînd şi în principal de voinţa politică a autorităţilor.”
     De o îngrijorare deosebită erau numeroasele cazuri de violenţă, inclusiv cele din noaptea alegerilor. În general, condiţiile de campanie au fost, în mod evident, inegale. O modalitate de intimidare a suporterilor opoziţiei a umbrit atmosfera politică. Accesul candidaţilor din partea opoziţiai la mass media de stat sau independent, în afara emisiunilor gratuite, a fost foarte dezechilibrat. Candidaţii opoziţiei trebuia să facă faţă unor restricţii severe în cadrul mitingurilor politice.
     Au existat totuşi unele aspecte pozitive. Votanţii au putut alege între opt candidaţi. A existat o campanie activă cu participare publică. Candidaţii opoziţiei au putut critica autorităţile. Noul cod electoral a inclus mai multe prevederi împotriva fraudei. Comisia Electorală Centrală a publicat imediat şi detailat rezultatele din secţiile de votare conform solicitărilor. Aceasta a conferit un grad de transparenţă fără precedent alegerilor.
     Instituţiile care alcătuiesc IEOM sînt gata să continue dialogul cu autorităţile şi societatea civilă din Azerbaidjan în vederea soluţionării îngrijorărilor rezultate din aceste alegeri.
(traducere  neoficială)

    Peace Corps Romania a organizat un training pentru Grupul Voluntarilor 16 (G16) şi pentru organizaţiile partenere în Sibiu în perioada 21-29 septembrie. Peace Corps Romania organizează această conferinţă după o perioadă de 6 luni, timp în care voluntarii s-au acomodat şi au lucrat în localităţile unde au fost repartizaţi. Scopul conferinţei este oferirea unui training adiţional pentru voluntari şi o oportunitate de a purta o discuţie cu colaboratorii lor cu privire la succesele şi provocările întîlnite în relaţia agenţiei cu voluntarul repartizat.
    Voluntarii Peace Corps au sosit în Sibiu duminică, pe 21 septembrie şi au petrecut dimineaţa de 22 septembrie lucrînd pe grupe în funcţiile de domeniile de serviciu. Grupul 16 include voluntari în domeniul ecologiei, specialişti IT şi consultanţi în domenii sociale. Şedinţeşe au inclus domenii ca disponibilitatea finanţării Peace Corps Romania prin două programe care include „The Small Project Assistance Grant Programme” şi Programul de Parteneriat Peace Corps. Alte şedinţe au inclus acomodarea culturală cu comunitatea locală în care au fost repartizaţi voluntarii şi o prezentare ţinută de către coordonatorul însărcinat cu siguranţa şi securitatea voluntarilor.
    Colaboratorii din partea organizaţiilor neguvernamentale a participat la şedinţa de după-masă a conferinţei unde agenţiile selectate au furnizat informaţii despre surse financiare disponibile pentru proiecte şi au revizuit propriile proiecte. Şedinţa de deschidere a colaboratorilor a inclus o discuţie despre scrierea de proiecte şi finanţările disponibile, prezentată de László Potozki, directorul Fundaţiei pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc.
    Şedinţa de deschidere din 23 septembrie a inclus o analiză a primelor cinci luni petrecute la organizaţiile desemnate, prezentate de către voluntarii Peace Corps şi colaboratorii acestora, fiind urmată de şedinţe privind strategiilor de dezvoltare şi necesităţile trainungurilor pentru colaboratori. După o pauză, invitaţii au prezentat  cele mai reuşite practici din domeniu.
    După-masa voluntarii Peace Corps au asistat la o sesiune din domeniul medical, în timp ce colaboratorii lor au continuat discuţia cu privire la necesitatea trainingurilor. Ultima şedinţă a zilei a inclus o discuţie despre direcţiile de viitor ale sectorului.
Prima întîlnire din 24 septembrie a inclus o discuţie despre oportunităţile colaterale a voluntarilor Peace Corps de a lucra în comunităţile în care trăiesc din România. Printre referenţa s-a numărat şi Ovidiu Bujorean (Leaders Roumania), Dan Licsandru (Agenţia Naţională Antidrog) şi Adrian Cămărăşan de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Aceasta a fost întîlnirea finală pentru colaboratori.
    După o pauză, o discuţie privind activităţile de gender şi dezvoltare în România a fost condusă de Ioana Negrău. După masa s-au vizitat locurile istorice ale Sibiului.
Voluntarii Peace Corps au vizitat muzee şi alte puncte istorice, joi 26 septembrie, înainte de începerea cursurilor de limbă română de vineri. Exerciţiile interculturale şi lingvistice au continuat duminica, voluntarii întorcîndu-se luni la organzaţiile unde au fost repartizaţi. Şedinţele au inclus subiecte ca serviciile sociale în România, structura guvernului şi o testare lingvistică.
    Conferinţa a constituit o ocazie pentru colaboratori de a cunoaşte mai bine personalul Peace Corps România şi de a discuta interesele şi necesităţile comune.
Jean Salls

     La data de 26 septembrie 2003 a avut loc prezentarea proiectului Politică pe bani publici, realizat de Institutul pentru Politici Publice din Bucureşti în parteneriat cu Liga Pro Europa. La întîlnire au participat Virág György (preşedintele Consiliului Judeţean), Marius Paşcan (Director, Primăria Municipiului Tîrgu-Mureş), Nicolae Havrileţ (Acţiunea Populară, preşedintele filialei Mureş), cît şi reprezentanţii mass mediei locale şi naţionale (10 publicaţii, posturi TV, agenţii de presă) iar din partea organizatorilor Valerian Stan şi Adrian Moraru (IPP), Smaranda Enache şi Haller István (LPE). Parlamentarii judeţului Mureş nu au dat curs invitaţiilor.

    Proiectul Politică pe bani publici, ce se desfăşoară în perioada 15 septembrie - 30 octombrie 2003, şi-a propus investigarea mecanismelor prin care banii publici sînt folosiţi în scopuri electorale, în vederea asigurării unei campanii electorale corecte în anul 2004.
Temele de investigaţie, stabilite în urma discuţiilor cu partenerii de proiect, sînt:
• deturnarea fondurilor publice prin programe guvernamentale;
• acordarea de ajutoare sociale în scop electoral;
• folosirea proprietăţii publice în scopuri politice;
• influenţe politice în acordarea creditelor pentru autorităţile locale;
• festivaluri şi zile ale oraşelor cu propagandă electorală;

• controlul mijloacelor mass media în scopuri politice şi electorale;
• lucrări publice mult supralicitate;
• donaţii fictive;
• pierderi ale companiilor ce alimentează bugete de partid.
    Metodele de colectare a informaţiilor includ solicitări scrise în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi organizarea unor interviuri cu actori cheie de pe plan local (ziarişti, reprezentanţi ai partidelor politice, reprezentanţii autorităţilor locale şi ai regiilor, instituţiilor publice descentralizate, sindicalişti, reprezentanţi ai societăţii civile).
    Proiectul urmează să se finalizeze printr-un studiu al fenomenului utilizării banilor publici în politică, şi va reprezenta unul dintre principalele elemente pentru elaboarea unui ghid privind trasparenţa finanţării partidelor politice, ce se va pune la dispoziţia partidelor înainte de alegerile din 2004.