Gazeta Ligii PRO EUROPA Liga hírlapja – 6-7-8 / 2002     

    În luna iulie, cînd Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA a organizat Universitatea de Vară Transsylvania, centrată pe problematica complexă şi întrucîtva tabuizată, nici organizatorii şi nici participanţii nu bănuiau că tema o să deschidă colecţia de toamnă – iarnă a partidului de guvernămînt. „Iniţiativă – experiment de a organiza o universitate de vară care să fie dedicată în totalitate problemei regionalismului – şi în cadrul acestei dezbateri, discutării tendinţelor regionaliste sau de regionalizare, a aspectelor identitare, economice, politice, macro-politice care sînt legate de problema regionalismului — la această universitate de vară v-am invitat.” (Smaranda Enache, în cuvîntul de deschidere)
    De altfel istoria „regionalismului şi regionalizării“ în România post-decembristă a fost una — cum altfel dacă nu — originală, mioritică, sinuoasă şi neclară. „În 1989/1990 o primă abordare a federalismului a apărut într-o revistă care între timp a dispărut (şi care se numea „Liberalul“...) Dan Amedeo Lăzărescu a scris acolo un prim articol despre federalism şi chiar posibila federalizare a României în care susţinea anumite teme legate de provinciile istorice. După care, nu a urmat nici o reacţie. Guvernul format de FSN, într-o primă fază, spre surprinderea multora dintre noi a numit un domn care ulterior a devenit senator FSN, domnul Moţiu cu un titlu destul de exotic pentru noi cei care ieşeam din comunism — a fost numit guvernator pe problemele Transilvaniei (sic). Primul partid apărut pe scena politică românească care a avut o conotaţie localistă sau regionalistă a fost PUNR. Iniţial se numea PUNRT (T-ul provenea de la Transilvania), T-ul a dispărut după un an de zile cînd partidul avea deja interese la nivel naţional. După care nu a mai urmat nimic propriu zis pe scena politică. Un interes pentru, să zicem, reprezentarea politică a pulsiunilor regionaliste ŕ la Partidul Moldovenilor a avut însă o existenţă scurtă.“ (Smaranda Enache)
Au venit apoi dezbaterile mai specializate din „Altera” şi, mai tîrziu, „Provincia“ iar în decembrie 2001 trendul a fost lansat şi pentru publicul larg de celebrul „Memorandum“. Acest haute couture nu a putut fi digerat de politicienii vremii. Lansat de „nişte rătăciţi“ (Adrian Năstase), considerat o „tîmpenie“ (Ioan Rus) el a fost repede pus la colţ, anatemizat, excomunicat: „«Avertismentul meu de atunci, tratat cu un oarecare scepticism de unii, se confirma. Nu este cu totul întîmplator faptul că această temă este lansată acum, înainte de clarificările în ceea ce priveşte Legea statutului maghiarilor promovată de guvernul Orbán», susţine premierul Năstase. El este de părere că nu trebuie acordată atenţie găsirii unor formule de organizare administrativă «din perioade trecute», revenirii la voievodatele sau cnezatele din secolul al 13-lea sau «cum să-i facem pe români să se închidă fiecare în provincia sa». «Acestea sînt basme pentru copii», spune Năstase.” (Divers). „O asemenea idee este absolut absurdă. Este o temă ce nu trebuie luată în dezbatere, iar propunerea înfiinţării de parlamente regionale este neavenită” completa Partidul Democrat sub declaraţia lui Viorel Pană. Nici alte partide nu au avut o poziţie diferită.

    Împotriva „curentului”, Liga PRO EUROPA a avut însă curajul să pună în discuţie în cadrul universităţii de vară această temă. La Ilieni s-au discutat teme neagreate de partidul de guvernamînt ca: „Regionalism în Europa, regionalism în România”, „Transilvania — o economie în derivă?”, „Transilvania politică, politica Transilvaniei”, „Identitatea transilvană — o naţiune de voinţă” şi s-au construit paradigme în cadrul atelierelor: Transilvania — actor global politici de cooperare internaţională, Politici regionaliste în România de azi, Criza economiei clasice în Transilvania, Infrastructuri necesare, Perspective: servicii, societatea informaţională, turism cultural, agricultură ecologică, Mitul identităţii transilvane, Identitatea transilvană nostalgie sau proiect, etc. Cei care au răspuns în iulie la „complot“ au fost: Bodó Barna, Ioan Traian Ştefan, Smaranda Enache, Claudiu Coşier, director Agenţia de Dezvoltare 6 Nord Vest, Csutak István, expert, Agenţia de Dezvoltare 7 Centru, Mátis Jenő economist, Kolumbán Gábor, Mircea Teaha, vicepreşedinte Liga Transilvania-Banat, Sárkány Kiss Endre, Szokoly Elek, Ionuţ Popescu, Toró T. Tibor, Sabin Gherman, Molnár Gusztáv, Ioan Avram Mureşan, Marius Cosmeanu, Klaus Johannis, Horváth István, Wolfgang Wittstock, Al. Cistelecan, Gabriel Andreescu, Bakk Miklós alături de 42 de tineri studenţi şi absolvenţi de facultate din Cluj, Târgu-Mureş, Timişoara, Arad, Oradea, Brăila, Bucureşti, Târgu-Jiu, Iaşi, Buzău, Hunedoara, Bălan, Târgu-Secuiesc, etc. Mai trebuie precizat că deşi au fost invitaţi, reprezentanţii PSD au lipsit cu desăvîrşire?
    Iată însă că cei care huiduiseră conceptul lansat de societatea civilă s-au hotărît subit să-l spele, să-l pieptene, să-l transforme şi să-l prezinte în varianta gata de purtat în deschiderea colecţiei de toamnă. Să fie de vină faptul că o mare parte din banii UE nu pot fi accesaţi decît de către regiuni? „Guvernul ar putea modifica, după 2004, sistemul administrativ-teritorial al României, punînd accentul pe dezvoltarea regională” a declarat primul designer,  Adrian Năstase. „Deocamdată mi se pare absolut necesar să lansăm această dezbatere. Cred că este foarte important pentru noi toţi să învăţăm din experienţa europeană, din experienţa unor ţări care, ca şi noi, au fost nevoite să se reorganizeze pentru a fi compatibile cu modelele europene. De aceea, în perspectiva intrării noastre în UE, pentru 2007, trebuie să lansăm, încă de pe acum, o dezbatere legată de aceste aspecte — regionalism şi dezvoltare regională, descentralizare, un   raport echilibrat între nivelul central şi nivelul local şi, bineînţeles, despre o mai bună organizare administrativ-teritorială”.
    Că România are nevoie de haina regionalizării este deja cunoscut, problema care însă rămîne este cum va arăta însă aceasta o dată ce va ieşi din producţia pesedistă, căci gurile rele spun că nu prea se va potrivi conceptului iniţial care îmbina practicile europene cu tradiţia istorică. Fiindcă lucrurile sînt clare, dacă croiala va fi greşită şi colecţia va semăna mai degrabă cu produsele din bazarurile orientului nu vom mai avea nici material pentru o nouă încercare şi aşa prost îmbrăcaţi vom bate cam degeaba la porţile Europei.

    Recent, Corneliu Vadim Tudor, senator al Parlamentului României din 1992 unde reprezintă Partidul România Mare (pentru împrospătarea memoriei: partid de guvernămînt în timpul mandatului 1992-1996, împreună cu PDSR — actual PSD — şi PUNR), a trimis o scrisoare abjectă ambasadorului SUA din Bucureşti, Excelenţei Sale Michael Guest. Personal, consider că a cita din această scrisoare este sub demnitatea foii de hîrtie, prin urmare nici nu mă voi referi la textul ei. Ceea ce mi-a stîrnit interesul a fost modul în care unii politicieni au reacţionat (citatele provin din cotidianul Adevărul).
    „Scrisoarea lui Vadim Tudor aduce un prejudiciu României” — afirmă Valeriu Stoica. Nu doar această scrisoare. Ci declaraţiile făcute încă din 1990, la adresa comunităţii maghiare sau a unor lideri maghiari (din motive similare celor arătate mai sus, din nou nu cita). Dar atunci PNL (şi personal Valeriu Stoica) nu a luat atitudine. De ce? Folosim o dublă măsură, una pentru ambasadorii SUA şi una pentru membrii comunităţii maghiare? Sau jignirile adresate maghiarilor nu deranjează urechi liberale? „Pentru cine-l cunoaşte, gestul e normal. O normalitate anormală, cu care România s-a obişnuit, din păcate, în ultimii 12 ani.” Să rememorăm: cînd un număr de organizaţii civice, în perioada în care Valeriu Stoica era ministru al justiţiei, a întreprins o acţiune la Curtea Supremă de Justiţie, cerînd scoaterea în afara legii a Partidului România Mare din cauza iniţiativei de a crea lagăre pentru romi, nu a existat un sprijin politico-moral pentru acţiune. Era vorba doar de nişte romi, nu de ambasadorul statului de care depinde lărgirea NATO. Nu sînt capabil să sesizez diferenţe, poate în naivitatea mea consider că Michael Guest, cu tot respectul faţă de dînsul, nu este cu nimic mai intangibil, mai presus, decît un biet maghiar sau rom. Cineva care se consideră liberal ar trebui să înţeleagă această mentalitate, ba chiar să o împărtăşească.
    Nu demult coleg la guvernare, Viorel Hrebenciuc declară: „Handicapatul politicii româneşti, C. V. Tudor, a produs o nouă mostră de tembelism. [...] Vai de cei care îl suportă pe acest neisprăvit”. În perioada de tristă amintire Vadim Tudor nu era doar suportat, dar şi susţinut de PDSR, i s-a dat guvernarea „în mînă”. Poate de aici similaritatea de stil, care în esenţă este confundabil cu al celui despre care se vorbeşte. Din nou rămîn surprins: Vadim Tudor poate fi jignit, crezînd că asta arată bine la Washington? Nu metoda în sine se condamnă, ci doar că această metodă s-a aplicat unei persoane sus-puse?
*
    Din punct de vedere juridic, situaţia este cît se poate de clară şi neclară. Codul nostru penal, la articolul 171, intitulat Infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin, prevede: „Acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin”. În limbaj cotidian: Vadim Tudor nu poate fi pus să răspundă pentru declaraţiile sale decît dacă Guvernul Statelor Unite cere expres acest lucru. Ceea ce, cu siguranţă, nu se va întîmpla. Politicienii de dincolo de Ocean ar putea considera că este sub demnitatea lor să reacţioneze la un astfel de atac.
    Dar, ipotetic, să ne gîndim, ce s-ar întîmpla dacă s-ar depune o plîngere penală de către Guvernul SUA. Foarte probabil Vadim Tudor ar pierde procesul şi ar ajunge pe partea cealaltă a gratiilor. Happy end! Sau nu? Ce ar simţi celelalte victime ale distinsului senator, care au acţionat pentru jigniri la fel de abjecte, fără un rezultat palpabil? Ca să ţi se facă dreptate, trebuie să fii ambasador, şi nu al oricărui stat şi oriunde, ci al SUA şi la Bucureşti...

    Unul dintre cele mai vechi programe iniţiate de Liga Pro Europa este şi Colegiul Democraţiei care a împlinit în acest an al optulea an de existenţă.
    Se poate spune fără exagerare că, asemeni LPE, una din primele organizaţii non-guvernamentale din România, apărută imediat după 22 decembrie 1989, Colegiul Democraţiei se numără printre primele programe educaţionale pentru tineret, iniţiate în ţara noastră. Dacă în ultimii ani prezenţa tot mai crescută a unor forme de educaţie, precum tabere sau universităţi de vară, ca, de exemplu, cele de la Bálványos, Izvorul Mureşului, Amara sau Ilieni, ce vizează formarea tînărului cetăţean sau a noului „homo politicus”, sînt un fapt obişnuit, la începutul anilor ’90 aceasta era o raritate. Dintre acestea, Universitatea de vară „Bálványos”, apărută în 1990, unde şi LPE a fost co-organizatoare, a devansat doar cu patru ani Colegiul Democraţiei.
    Ideea care a stat la baza creării acestui proiect a pornit de la insuficienţa noţiunilor de civism, sociologie şi politologie existente la acea vreme în programa analitică a liceelor, deci în mod implicit necesitatea completării acesteia printr-o suită de prelegeri, mese rotunde, ateliere de lucru sau deplasări la diverse instituţii de stat, toate întrunite într-un proiect numit Colegiul Democraţiei. Astfel, tinerilor urmau să le fie aduse mai aproape instituţiile statului de drept, principiile care le guvernează şi nu în ultimul rînd pe cei aleşi să le conducă. Dialogul cu aceştia, dar şi al tinerilor între ei urma să fie arma cunoaşterii.
    Prin conţinut şi maniere de lucru, acest program urma să astupe acest gol existent la acea vreme în sistemul educaţional românesc.

    Audienţa de care s-a bucurat de la bun început şi apoi de-a lungul anilor, în rîndul tineretului studios şi nu numai, a constituit un prim semnal că proiectul răspunde unei necesităţi încă nesatisfăcute. De fiecare dată, la începutul oricărei noi ediţii a Colegiului, numărul candidaţilor depăşea cu mult posibilităţile materiale ale acestuia.
    Implicarea ulterioară a absolvenţilor Colegiului în viaţa socială, abordarea cu succes de către aceştia a unor profesiuni legate implicit de cunoştinţele dobîndite aici, a constituit un alt semnal de reuşită. Avem la ora actuală studenţi la drept, ştiinţe sociale sau politice, la jurnalistică, dar şi ziarişti, cadre universitare, funcţionari în administraţia publică locală, care au absolvit cu ani în urmă Colegiul Democraţiei, numărul actual al absolvenţilor depăşind cifra de 180.
    La fiecare sfîrşit al unui an de studiu, participanţii Colegiului au ca ultimă şedinţă de lucru „Primăria Tinerilor”, o formă de interactivitate asumată de aceştia. Tinerii organizează o şedinţă sui-generis a Consiliului Municipal, în care primarul, consilierii, secretarul de şedinţă etc. sînt ei înşişi, tematica şedinţei aparţinîndu-le de asemenea. Deşi este doar un exerciţiu, seriozitatea şi convingerea cu care tinerii şi-au asumat rolul au convins şi entuziasmat pe titularii acestor posturi, primar şi consilieri, aflaţi în sală.
    Nu este de acum un secret faptul că proiectul de repunere în circuitul turistic a Cetăţii Tg.Mureş a fost prezentat la Primăria Tinerilor la fel ca şi instituirea în cadrul Primăriei a unui Birou de Informare a Publicului, colegiştii asumîndu-şi un rol de pionierat.
    Se poate pune întrebarea dacă la ora actuală această formă de educaţie mai este sau nu necesară. Datele de care dispunem arată că în pofida introducerii în învăţămîntul de stat a noţiunilor de civism şi de drepturile omului, acestea nu sînt suficient predate.

    Noţiuni elementare de istorie şi cultură ale comunităţilor etnice, altele decît cea română, aflate de secole în spaţiul de viaţă românesc, cooperarea regională şi subsidiaritatea ca pîrghie de bază în administraţia locală sînt încă total absente în programele de învăţămînt. Din păcate, şcoala românească se pricepe de minune să pregătească specialişti, nu însă şi cetăţeni. Fără cultivarea atitudinii civice în rîndul populaţiei tinere, nu vom putea elimina politicianismul şi corupţia, asanînd astfel neîngăduita rămînere în urmă a economiei româneşti şi implicit a standardului de viaţă şi civilizaţie. Sînt noţiuni disparate, în aparenţă fără legptură, dar care în realitate se intercondiţionează.
    Iată, deci, cîteva motive pentru care credem că ediţia a noua a Colegiului Democraţiei va fi necesară şi dorită de toţi tinerii interesaţi  înspre mai bine.
    Să le urăm succes!

    Colegiul Democraţiei se încheie în fiecare an cu un program practic de exerciţiu al autonomiei locale: tinerii participanţi constituie pentru o zi Consiliul Municipal ad-hoc al oraşului Tîrgu-Mureş şi dezbat problemele comunităţii locale într-o sesiune publică.
    În acest an la Primăria Tinerilor au participat 24 de studenţi care au urmat cursurile acestui program timp de 10 luni. Pentru a putea pregăti cît mai bine această şedinţă de consiliu, tinerii au participat la un curs despre organizarea şi funcţionarea Primăriei municipiului Tîrgu-Mureş, susţinut de domnul viceprimar Csegzi Sándor după care au participat şi la şedinţa lunară a Consiliului Municipal. A urmat pregătirea sesiunii publice astfel: cursanţii au decis ordinea de zi şi problemele principale care urmau a fi dezbătute şi au ales prin vot secret „primarul” şi „preşedintele de şedinţă” pentru Primăria Tinerilor. Ei s-au împărţit pe grupe şi au pregătit materialele pentru fiecare punct de pe ordinea de zi.
    Studenţii avînd „rolul” de consilieri au ales temele pe care le-au considerat a fi priorităţile oraşului. În „şedinţa de consiliu” din acest an au fost dezbătute problemele legate de: reamenajarea şi modernizarea Platoului Corneşti, crearea unei baze de date pentru facilitarea accesului la informaţia publică, construirea unei şosele de centură pentru ocolirea Tîrgu-Mureşului şi revitalizarea Cetăţii Medievale din Tîrgu Mureş.
    „Hotărîrile” votate de către colegişti au fost puse la dispoziţia celor prezenţi în sală, cu speranţa ca şi de această dată ideile şi propunerile lor viabile să fie incluse pe agenda de lucru a realilor consilieri ai municipiului nostru.
    Cu această ocazie s-au înmînat diplomele de absolvire ale Colegiului Democraţiei, astfel numărul absolvenţilor a ajuns la 185.

    „Dracula” bîntuie prin ţară, negăsindu-şi locul nicăieri. Atît de controversat de la început, proiectul pare să se fi îndepărtat definitiv de Sighişoara, cu toate eforturile şi încăpăţînarea primarului Dorin Dăneşan, care în ciuda opoziţiei multor foruri, încă crede (oare?) că acest mega-kitsch va fi construit pe Platoul Breite. Şi a cam rămas singur, abandonat chiar  şi de ministrul turismului în această aventură.
    La ultima şedinţă a Comitetului Patrimoniului Mondial de la Budapesta, s-a prezentat raportul delegaţiei mixte UNESCO-ICOMOS care a vizitat atît Sighişoara cît şi Platoul Breite în cursul lunii martie a.c. Acest raport conţine o evaluare detaliată cu privire la proiectul construcţiei parcului de distracţii din mai multe puncte de vedere: locul construcţiei, mediul înconjurător, arheologia, arhitectură şi design, viabilitate financiară, fazele construcţiei şi planificarea, infrastructura, segmenţi şi tipuri de turişti, impactul cultural, vizual şi cel asupra peisajului.
    „În decursul anului 2001, Centrul Patrimoniului Mondial a fost de mai multe ori informat asupra propunerii construcţiei a două parcuri tematice (Dracula Park şi Western Land) şi a unui teren de golf în apropierea Centrului istoric al Sighişoarei”, foarte mediatizată din acestea fiind intenţia construirii parcului Dracula, dar fiind cuprins în hotărîrea de Guvern şi terenul de golf, la care se renunţase tacit ulterior.
    Citind raportul am observat o serie de inadvertenţe între declaraţiile făcute de oficialităţile române în ţară şi informările trimise către Centrul Patrimoniului Mondial. Primarul Sighişoariei, Dorin Dăneşan a declarat de nenumărate ori în public că nu s-au dat nicioadată bani pentru restaurări şi renovări la Sighişoara nici de la bugetul central şi nici de la UNESCO. Interesant este că — conform raportului — observatorul statului membru, adică România, la cea de-a 25-a sesiune a Comitetului Patrimoniului Mondial de la Helsinki, „a indicat că în urmă cu cîţiva ani, autorităţile române au început restaurarea unei largi părţi a localităţii şi o sumă de 120.000 USD a fost deja investită în această activitate”. Dar ceea ce m-a suprins şi mai mult a fost informaţia primită de către misiunea mixtă în legătură cu mărimea parcului, conform căreia „misiunea a fost informată că parcul tematic acoperă 46 ha din zona cea mai nordică a Platoului Breite (128 ha)”. În urmă cu ceva vreme se vehiculase această suprafaţă de 46 ha, dar niciodată nu a fost prezentat publicului un proiect nou, iar cel vechi – cel iniţial – al arhitectului Dan Covali se referă la 60 de ha.

    Acelaşi raport demontează şi argumentele oficialităţilor, care susţineau că prin amplasarea parcului pe Breite, Cetatea nu va suferi şi au adus drept exemple alte locaţii de parcuri de distracţie în preajma unor situri de patrimoniu mondial. „Misiunea a observat că situaţia oraşului Sighişoara şi a parcului tematic propus nu este deloc comparabilă cu orice alt exemplu de parc tematic situat în apropiere de monumente ale patrimoniului universal, menţionate în discuţie: zona Prater în apropierea Centrului istoric al Vienei (Austria), recent înscris [pe lista patrimoniului mondial], Disneyland în afara Parisului şi pe ţărmul Senei (Franţa) – amîndouă capitale cu un număr de turişti ridicat – sau parcul de distracţii Tripsdrill situat la 9 km depărtare de complexul de mănăstiri de la Maulbronn (Germania).”
    Fără nici o excepţie, toţi cei care au luat cuvîntul la această reuniune şi-au exprimat dezacordul cu privire la intenţia construirii parcului lîngă Cetatea Sighişoarei şi, prin vocea reprezentantului Libanului, au cerut Comitetului să recomande ca parcul tematic să nu fie amplasat în apropierea nici unui obiectiv de patrimoniu mondial din Transilvania. Nerespectarea recomandărilor şi punerea în pericol a monumentelor aparţinînd patrimoniului cultural mondial poate atrage după sine includerea acestora pe Lista patrimoniului mondial aflat în pericol, iar în cel mai grav caz, ca o măsură cu caracter punitiv la adresa statului membru, excluderea definitivă a monumentului de sub protecţia UNESCO. De asemenea, Comitetul Patrimoniului Mondial şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la starea de conservare precară a sitului de patrimoniu mondial şi potenţialele impacte negative uriaşe, atît culturale cît şi de mediu, ale proiectatului parc tematic asupra sitului, cît şi lipsa unui plan de management al monumentului istoric, conform solicitărilor celei de-a 25-a sesiuni din decembrie 2001 de la Helsinki. Statului român i s-a solicitat ca să prezinte să înainteze, pînă la 1 februarie 2003, un raport cu privire la stadiul proiectului pentru a putea fi examinat la a cea de-a 27-a sesiune a comitetului din în iunie/iulie 2003.

    Văzîndu-se într-o situaţie ingrată, pe de o parte renunţînd la amplasamentul iniţial prin această înţelegere, iar pe de altă parte rămînînd dator cu nişte explicaţii în faţa mai micilor sau mai marilor investitori, ministrul Dan Matei Agathon a recurs la un subterfugiu ieftin, încercînd să arunce pisica moartă în curtea altora. După întîlnirea de la Budapesta s-a angajat firma de consultanţă PriceWaterhouseCoopers pentru a face un studiu de fezabilitate a proiectului Dracula Park, păstrînd însă amplasamentul pe Platoul Breite. Domnia sa încearcă să se eschiveze spunînd că cei care sînt în măsură să decidă viitoarea locaţie a parcului sînt doar specialiştii firmei de consultanţă.
    Deocamdată un lucru este cert: Dracula se îndepărtează pe zi ce trece de Sighişoara. Rămîne însă de văzut unde îşi va găsi locul acest proiect, dar mai interesant va fi modul în care vor fi justificate cheltuielile efectuate din banii adunaţi de la investitori.
    Sper că „aventura” Dracula Park îi va lumina pe reprezentanţii autorităţilor publice în demersurile întreprinse fără consultarea societăţii civile.

    1. Luînd notă de raportul misiunii mixte UNESCO-ICOMOS care a vizitat situl;
    2. Constată cu mare îngrijorare starea de conservare precară a sitului de patrimoniu mondial şi potenţialele impacte negative uriaşe, atît culturale cît şi de mediu, ale proiectatului parc tematic asupra sitului;
    3. Reaminteşte paragrafele de la 80 la 82 din ghidul operaţional;
    4. Îndeamnă Statul membru:

        1. Să intensifice conservarea proprietăţii ca o urgenţă, înainte ca Comitetul să ia în considerare luarea unor măsuri în vederea includerii acestuia pe Lista Patrimoniului Mondial aflat în pericol şi, în această privinţă, să caute de îndată fonduri, atît naţionale cît şi internaţionale, şi să solicite pentru cele mai urgente lucrări de restaurare asistenţă tehnică de cooperare pentru prezervarea şi protecţia sitului de patrimoniu mondial. Comitetul reaminteşte că pot fi alocate fonduri, la cererea statului membru, din Fondul de Patrimoniu Mondial;
        2. Să formeze, ca o măsură de urgenţă, o echipă de coordonare responsabilă cu managementul sitului de patrimoniu mondial, anexată la administraţia oraşului, în vederea elaborării unui plan de management integral, incluzînd şi managementul turismului;
        3. Să ia în considerare problemele sociale critice ale oraşului şi regiunii în orice dezvoltare viitoare în Sighişoara şi în jurul ei, şi să ia în considerare potenţialul de dezvoltare existent, reprezentat îndeosebi de un număr de situri de patrimoniu mondial aflate în regiune, în special pentru itinerarii culturale şi turism cultural;
        5. Ia notă cu satisfacţie de intenţia autorităţilor române de a reloca proiectatul parc tematic, ce a fost planificat la o distanţă de 1,5 km de situl de patrimoniu mondial;
        6. Solicită în continuare statului membru să evite construirea Parcului în vecinătatea oricăror situri de patrimoniu mondial din Transilvania;
        7. Solicită statului membru să definitiveze, cît mai curînd posibil, un plan de management pentru sit;
        8. Solicită statului membru să înainteze, pînă la 1 februarie 2003, un raport în această privinţă şi cu privire la stadiul proiectului în vederea examinării acestuia la a cea de-a 27-a sesiune a sa, în iunie/iulie 2003;

    Membrii iniţiativei Campania SOS SighiŞoara salută concluziile celei de-a 26-a şedinte a Comitetului Patrimoniului Mondial al UNESCO, desfăşurată între 24-29 iunie 2002, care întăreşte opiniile experţilor, personalităţilor culturale şi societăţii civile din România, care au atras atenţia încă din toamna anului 2001 că proiectul amplasării pe Platoul Breite a parcului de distracţii Dracula încalcă legislaţia românească şi internaţională privind protecţia mediului, a patrimoniului cultural şi principiile de bună administrare a banului public.
    Membrii iniţiativei Campania SOS SighiŞoara consideră că schimbarea locaţiei parcului într-o zonă care nu comportă riscuri de mediu şi patrimoniale este o victorie a societăţii civile româneşti şi a presei independente. Respingem insinuările iniţiatorilor proiectului că acţiunile desfăşurate ar fi fost inspirate de interese străine. Singurul interes care animă membrii Campaniei este acela al repsectării drepturilor contribuabililor, al păstrării valorilor patrimoniale şi de mediu din România care, prin unicitatea lor, constituie bazele sigure ale unei reale dezvoltări durabile, capabilă să asigure, pe termen lung, locuri de muncă şi prosperitate pentru comunităţile locale.
    Membrii iniţiativei Campania SOS SighiŞoara solicită iniţiatorilor proiectului amplasării Dracula Park la Sighişoara să-şi asume public responsabilitatea acestui eşec.
Solicităm totodată declanşarea imediată a unei anchete privind: cuantumul fondurilor publice investite în proiect; situaţia financiară a SC Fondului de Dezvoltare Turistică Sighişoara SA; şi tragerea la răspundere a celor care au lansat, fără obţinerea avizelor necesare, un proiect comportînd serioase riscuri financiare privind administrarea banului public, cu consecinţe extrem de negative asupra imaginii României.
    Membrii iniţiativei Campania SOS SighiŞoara solicită primului ministru tragerea la răspundere a ministrului turismului, care prin acţiunile sale riscante a indus în eroare contribuabilii români, inclusiv pe şeful guvernului, promovînd o inacceptabilă ingerinţă a factorului politic în sfera economică. Este de nepermis ca la un an de lansarea acestui proiect contestat, Ministerul Turismului să delege unei firme de consultanţă străină, fie ea prestigioasă, formularea politicilor publice româneşti.
    Membrii iniţiativei Campania SOS SighiŞoara îşi manifestă întreaga disponibilitate de a participa direct la atragerea de fonduri şi formularea de proiecte viabile de turism cultural care să contribuie la restaurarea patrimoniului Cetăţii medievale, la imediata relansare economică a Sighişoarei şi la ocuparea forţei de muncă. Pentru realizarea acestui scop propunem constituirea de îndată, la nivelul judeţului Mureş a unei comisii care să elaboreze o alternativă de dezvoltare durabilă a Sighişoarei şi a altor comunităţi locale aflate în aceeaşi situaţie.

    Am pornit spre Seliştad fără prea mare tragere de inimă într-o zi ploioasă de sfîrşit de iulie. Recomandasem cu cîteva luni în urmă finanţarea unui proiect ce urma să se desfăşoare în acest loc despre care nu ştiam mai nimic. Trebuia să fie o tabără pentru copiii din comuna Şoarş, o tabără în care micuţii români, romi, maghiari şi germani să înveţe împreună tainele Thaliei.1
    De la Sighişoara, drumul spre Agnita trece prin Brăneşti, un loc odinioară binecuvîntat cu o cetate săsească impresionantă şi care ni s-a arătat întocmai ca vremea, mohorît şi trist. De aici se desprind urmele unui fost drum, singura cale de acces spre Retiş, Bărcuţ şi mai apoi Seliştad. Vegetaţia crescută pînă la drum, liniştea netulburată de nici un autovehicul m-a convins că la Seliştad nu poţi ajunge din greşeală. După porţiuni lungi de „junglă“ în care nimeni şi nimic nu îţi putea semnala prezenţa omului în zonă, se iveau sate odinioară prospere, construite în jurul unei biserici cetăţi, azi înconjurată de buruieni care şi-au făcut loc printre zidurile în ruină. Case, fortăreţe săseşti, care au rezistat atîta vreme intemperiilor istoriei au căzut acum sub atacurile uitării. Fără acoperişuri, cu tencuiala căzută şi doborîte de vegetaţia sălbatică, cele mai multe dintre ele păreau un „no man’s land“. Puţinii oameni pe care i-am zărit semănau şi ei cu nişte fantome. Seliştandul s-a ivit din „junglă“ tocmai cînd ploaia se înteţise. Am străbătut satul pînă la Biserica Cetate. Aici însă aveam să descoperim „Oraşul fericit“. (Boldog Város este denumirea maghiară a satului, păstrată din latină Felix locum alături de denumirea germană Seligstadt)
    Din fosta cetate s-au menţinut în picioare Biserica Evanghelică2 , Casa Parohială, fosta Şcoală Germană şi Casa Fructelor3 , fiecare în stadii diferite de renovare şi fiecare cu povestea sa. În Casa Parohială, cu ajutorul unor oameni generoşi, s-a reuşit încropirea unei tabere de elevi. Ghidul nostru ad hoc, părintele Johannis Klein, organizatorul taberei, este cel care se ocupă de renaşterea acestui loc. Se găsesc aici trei dormitoare cu paturi suprapuse, o sală de mese, o bucătărie foarte tradiţională (aici am întîlnit-o pe Frau Doina Şandru, profesoară de limba română şi care juca cu mult succes rolul de bucătăreasa taberei) şi o baie modernă cu facilităţi normale anilor 2000. Deşi funcţională, renovarea este însă doar parţială. În pivniţă au fost amenjate nişte mese de tenis dar renovarea continuă. Povestea „noului Seliştad“ începe la cimitirul din spatele Bisericii. „Aici este locul în care noi aducem tot ce nu mai vrea sau nu mai poate să trăiască“ ne-a spus cu oarecare tristeţe părintele Klein.4  „Cînd am venit aici, am crezut că primul lucru care ar trebui să-l îngrop este biserica. La ce să mai folosească o Biserică dacă nu mai are enoriaşi. Apoi am văzut că puţinii tineri din localitate obişnuiesc să vină aici în cimitir. La început nu i-am înţeles, dar apoi am văzut cum viaţa poate să se nască chiar din moarte“, a continuat deja cu optimism şi ne-a arătat cum dintr-un mormînt a crescut un mălin care a îmbrăţişat piatra funerară.
    Participanţii la tabără erau într-o parte din fosta şcoală, devenită pentru un timp de tristă amintire Cămin Cultural. Veniţi din satele din apropiere participnţii taberei şi mici şi mari se străduiau să ţeasă nişte covoraşe, pe care recunosc, nu aş fi fost în stare să le fac. Nu au părut deloc surprinşi să ne vadă şi s-au oprit din „lucru“ doar pentru a ne face o demonstraţie de teatru. Izolaţi în satele lor, parcă încremenite, copiii frumoşi ai comunei Şoarş au dovedit o sensibilitate şi o înţelegere deosebită a teatrului. Cu nume dure (ca viaţa pe care o duc), s-au lăsat conduşi de regizorul Markus Erwin şi au căpătat încredere în sine, în parteneri şi mai ales o trăire deosebită a artei. „Teatrul este frumos, dar nu poţi să-l simţi numai dacă intri în el“ ne-a spus un copil sfătos de nici 10 ani. Am mai aflat că la masă se roagă în germană, că au învăţat să cînte în maghiară şi că între ei vorbesc mai mult în româneşte. Stafful completat de Klaus Biedermann, un luxemburghez îndrăgostit de Transilvania şi doamnele profesoare care conduc atelierele de ţesătorie schimbă cu uşurinţă conversaţia dintr-o limbă în alta de parcă inima TRANSSYLVANIEI ar fi reînceput după atîta timp să bată.

    Despre tabăra de la Seliştad aş mai putea scrie multe, importante sînt însă, cred eu, dezvăluirile unui astfel de loc. În timp ce edificii patrimoniale atît de vii, de umane şi mai ales adevărate se prăbuşesc, se încearcă construirea unor iluzii fără valoare din rigips. Potenţialul turistic deosebit al regiunii rămîne îngropat asemeni drumului de acces iar cei ce reuşesc să ajungă acolo nu au nici măcar posibilitatea de camping. Şi nici Coca Cola. Şi am mai învăţat că Transsylvania există, aşteaptă numai să fie redescoperită.
    Dacă la sosire am considerat numele de Boldogváros drept culme a cinismului, optimismul şi seninătatea celor de aici au devenit însă molipsitoare. Pe acoperişul Casei Fructelor, voluntarii germani au aşezat o roată de căruţă „ca să îşi poate face o barză cuibul“. În această primăvară nu a venit nici una dar roata a rămas şi oamenii aşteaptă o nouă primăvară. Iar mălinul din cimitir aşteaptă ca cineva să-l facă generic de documentar. Oraşul fericit şi-a găsit un protector. Au mai rămas însă atîtea alte locuri care strigă după ajutor înainte de a se stinge..... Le va auzi cineva?
Laura Ardelean
Note:
1. În cadrul proiectului „Dezvoltarea comunităţilor multietnice“ realizat de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Liga PRO EUROPA este partener în modulul de grantgiving. Aceasta presupune printre altele realizarea de evaluări ale aplicaţiilor depuse. Unul dintre proiectele evaluate şi finanţate este „Sîntem mulţi şi diferiţi dar prieteni şi uniţi“ propus de Forumul Democrat al Germanilor filiala Făgăraş.
2. Deja obişnuiţi cu pardoxurile locului, nu ne-am mai mirat să descoperim în Biserică un tablou datat în 1890 în care Isus este reprezentat evreu şi este însoţit de o fetiţă. „Hermann Hesse spunea că într-o operă de artă artistul îşi aşează sufletul. Acesta, după cum vedeţi şi-a aşternut tot sufletul, şi a murit la 33 de ani.“

 4. Pentru o imagine autentică ar trebui precizat că părintele Klein este foarte tînăr, că a studiat în Israel şi Elveţia unde şi-a luat şi doctoratul şi chiar cîntă foarte bine la chitară.

    În perioada 10-12 iulie a.c. a avut loc, la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, Forumul Constituţional, organizat de Asociaţia Pro Democraţia în parteneriat cu Camera Deputaţilor, cu scopul de a oferi un spaţiu dezbaterilor publice privind revizuirea Constituţiei României.
 
     Forumul Constituţional reprezintă o premieră: pentru prima data în România, în jurul unei legi — chiar a Constituţiei — se realizează o largă dezbatere. La discuţii au fost chemaţi specialişti, reprezentanţii unor organizaţii neguvernamentale, sindicatelor, organizaţiilor patronale, mass-mediei. Mai mult: oricine poate să acceseze site-ul www.forumconstitutional.ro, şi să-şi formuleze opiniile, propunerile legate de revizuirea Constituţiei. Idee unică, idee mai mult decît lăudabilă. Întrebarea este dacă cineva va ţine sau nu cont de aceste opinii şi propuneri.
    Un participant — domnul Dumitru Tinu, director general al cotidianului Adevărul — şi-a exprimat îndoielile, după care a părăsit „locul faptei”. Oare aceasta este o reacţie normală?     Sau avem obligaţia morală de a accepta parteneriatul propus, de a participa activ la discuţii, de a veni cu propuneri, şi în momentul în care observăm că totul este doar o faţadă, o vitrină către statele membre UE şi NATO, să arătăm propunerile valide, profesioniste, demne de luat în considerare, dar care au fost refuzate din cauza unor înţelegeri prealabile între partidele politice. Nu se poate prezuma o rea intenţie cînd se promovează un stil democratic, ceea ce nu înseamnă nici să cădem în greşeala de a crede că, de această dată, părerile pînă acum ignorate ale societăţii civile vor fi, în viitor, preluate de partidele politice.
    Principalele teme de revizuire a Constituţiei au fost:

    • drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţeanului (în consens, cu cîteva excepţii, au fost formulate modificări prin care Constituţia României se conformează prevederilor unor tratate deja ratificate de România sau ale celor ce urmează să fie ratificate în situaţia integrării în Uniunea Europeană; în special se doreşte o mai clară formulare a dreptului la proprietate);
    • integrarea României în structurile euro-atlantice şi problema suveranităţii (integrarea reprezentînd transferarea unor atribute ale suveranităţii către instituţii internaţionale);
    • relaţiile între autorităţile publice, independenţa puterii judecătoreşti (propunînd o mai clară separare a puterilor);
    • autonomia locală (propunîndu-se crearea regiunilor administrative care să preia anumite prerogative ale statului şi, pornind de la principiul subsidiarităţii, să se aducă puterea decizională mai aproape de cetăţean);
    • structura Parlamentului, atribuţiile celor două Camere (au fost trecute în revistă soluţiile posibile: 1. sistemul unicameral, 2. sistem bicameral a. cu diferenţă în modul de alegere a celor două Camere, b. cu diferenţă în atribuţiile celor două Camere c. sistemul actual în care diferenţele dintre camere sînt minore; majoritatea reprezentanţilor societăţii civile s-au pronunţat pentru un sistem unicameral);
    • Avocatul Poporului (oferindu-se acestei instituţii atribuţii în procesul legislativ prin acordarea posibilităţii de a formula proiecte de legi);
    • desemnarea preşedintelui (cu propuneri ca preşedintele să fie ales de Parlament).

Notă: În numărul anterior (4-5/2002) al gazetei Ligii Pro Europa am publicat articolul Constituţia în revizuire. Ideile exprimate în acel articol nu sînt reluate, ele putînd fi citite la adresa de web a LPE.

„Modificarea Constituţiei a devenit [...] o oportunitate în vederea remodelării instituţionale şi restructurării vieţii politice româneşti. Privită ca o schimbare de echilibru, fenomen normal, curent şi constant în viaţa oricărui sistem politic, modificarea Constituţiei vizează însă transformări radicale în raporturile dintre instituţiile politice. Dacă însă forţele schimbării sunt puternice, exercitînd o presiune importantă asupra sistemului, schimbările vizate pot evolua spre o formă structurală de schimbare. O astfel de schimbare apare atunci cînd transformările afectează, de o manieră care nu este provizorie sau efemeră, structura şi funcţionarea organizării politice, a unei comunităţi politice modificîndu-i cursul istoric.
Agenţii schimbării instituţionale sunt persoane, grupuri, partide sau asociaţii care introduc pe agenda publică problematica schimbării, care o sprijină, o favorizează sau i se opun. Pentru aceşti actori sau grupuri, activitatea politică ia, din anumite puncte de vedere, caracterul unei activităţi istorice, este animată de scopuri, interese sau valori care au un impact asupra devenirii societăţii. Afectaţi de disfuncţiile instituţionale, unii actori cu vocaţie guvernamentală au devenit interesaţi de optimizarea funcţionării instituţiilor politice şi de o mai clară distribuţie a rolurilor instituţionale în iniţierea politicilor guvernamentale.” (Cristian Pîrvulescu, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia)

„Aş releva un aspect foarte important: nici una din Constituţiile anterioare ale României nu s-a bazat pe o maximă deschidere democratică în dezbaterea şi adoptarea textului fundamental, nici măcar Constituţia din 1991, chiar dacă a fost adoptată prin referendum. Primele Constituţii au fost adoptate în condiţiile în care exista fie votul censitar, aleşii reprezentînd voinţa cetăţenilor români deţinători de patrimonii personale, fie excluderea de la decizia politică a femeilor sau în condiţii de dictatură. Iată cum putem spune că prima Constituţie cu adevărat democratică, cel puţin la nivelul capacităţii politice electorale, este Constituţia în vigoare. Condiţiile concrete post-revoluţionare au impus o relativă grabă în elaborarea, dezbaterea şi adoptarea Constituţiei noastre. Cazul particular al României, de îndepărtare a dictaturii şi a regimului comunist prin revoluţie, a obligat primul Parlament liber ales să se constituie în Adunare Constituantă şi să elaboreze un text constituţional modern şi adaptat realităţii.”(Bogdan Niculescu Duvăz, deputat, iniţiatorul Forumului Constituţional)

La şapte ani de la prima apariţie, revista Altera profită de ocazia de a face chiar un bilanţ, deşi, de obicei, bilanţurile se fac cu ocazii festive precum cinci, zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci, cincizeci etc. de ani. Să ne amintim aşadar un pic de latină: « Alter, era, erum adj.= 1 unul (din doi), celălalt: alterum ex duobus (Marcus Tullius Cicero) — una din două; absente consulum altero ambobusve (Titus Livius) — fiind lipsă unul dintre consuli sau amîndoi (…), alteri alteros attriverant (Caius Sallustius Crispus) — se măcinaseră unii pe alţii; duae res maxime altera alteri defuit (Marcus Tullius Cicero)  — două calităţi mai cu seamă le-au lipsit, unuia una, celuilalt alta, altar … alterâ de causa (Cicero) — unul … dintr-un motiv, celălalt din altul (…) ; 2 al doilea (…) alter Themistocles (Cicero) — un alt Temistocle, alter ego (Cicero) — un al doilea eu (…) ; 3 opus, contrar: altera ripa (Caius Iulius Caesar) — malul opus, pars altera (Titus Livius) — partea contrară; 4 (substantivat), un altul, aproapele, semenul [s. n.]: Qui nihil alterius causa facit (Marcus Tullius Cicero) — Care nu face nimic pentru altul; Qui exitum alteri parat (Quintus Ennius) — Cine pune la cale moartea aproapelui său, ne sit te ditior (Quintus Horatius Flaccus) — ca un altul să nu fie mai bogat decît tine. » Am început cu această incursiune într-un dicţionar lexical pentru că poate unii au nevoie să-şi reamintească bogăţia semantică a acestui cuvînt, atît de fericit ales să stea pe frontispiciul unei reviste editate de Liga Pro Europa. An de an, număr de număr, revista Altera (cu accentul pus, fireşte, pe prima vocală!) şi-a îndeplinit menirea de a se ocupa de „celălalt”, de cel de lîngă noi, diferit şi asemănător în acelaşi timp.
    Colecţia, ajunsă, iată, la numărul 17-18, ar onora orice bibliotecă, oricît de pretenţioasă. Să privim alinierea cotoarelor şi să citim genericele numerelor apărute: Drepturi individuale. Drepturi colective; Drepturile omului şi religia; Etnic. Naţional. Multinaţional; Federalism; Federalism şi reconciliere; Federalism şi devoluţie; Federalism şi regionalizare; Multiculturalism; Multiculturalism / Interculturalism; Drepturile lingvistice ale omului; Drepturile lingvistice – drepturi fundamentale etc. Ultimul număr pe care-l prezentăm celor interesaţi, nr. 17-18, şi-a ales drept generic sintagma Identităţi culturale periclitate. Motivaţia alegerii unei asemenea teme generoase de reflecţie este prezentată, ca de obicei, în editorial, unde se afirmă: „Consiliul Europei a avut, ca de atîtea ori, iniţiativa de a lansa semnale de alarmă — concretizate în recomandări — pentru protejarea minorităţilor, îndeosebi a celor ameninţate cu dispariţia: aromânii, vorbitorii de limbă idiş, ceangăii. După ce Europa Occidentală a cvasi-eliminat, în epoca premodernă şi modernă, comunităţile care nu-şi formaseră state naţionale proprii, un sentiment justificat de vinovăţie istorică a condus la programe de acţiuni afirmative prin care laponii (samii), frizii, welşii, sorbii, romii, eschimoşii au primit o nouă şansă de supravieţuire. (…) Idealul unei societăţi europene reconciliate cu trecutul, capabilă de pocăinţă istorică pentru construirea unei armonii îmbinînd libertatea individului cu aceea a comunităţii, poate lua naştere doar cînd impulsurile dominatoare vor înceta. Nu suspendarea normelor binelui comun administrat de stat, ci includerea în filozofia funcţionării sale a cît mai multor principii morale, de transparenţă şi credibilitate, pentru corectarea pe cît posibil a deficitului de democraţie, instituţional şi mentalitar. ” Pe linia acestei motivaţii s-a făcut şi selecţia bogatului material aflat la îndemînă. Tema principală a numărului, Identităţi culturale periclitate, este ilustrată de studii precum: Drepturile minorităţilor din Grecia: macedonenii (semnat de Zhidas Daskalovski), Megleno-românii (de Emil Ţîrcomnicu), Idişul şi iudeo-spaniola. O moştenire europeană (de Nathan Weinstock ţi Haďm-Vidal Sephiha), Ceangăii din Moldova (de Vilmos Tánczos) şi Despre dialectele ceangăieşti din Moldova (studiu semnat de Sándor N. Szilágyi).
    La rubrica Studiu de caz îşi află locul un Raport asupra situaţiei ceangăilor din Moldova întocmit de Gabriel Andreescu şi Smaranda Enache. Acesta prezintă rezultatele unei investigaţii întreprinse în regiunea Bacăului de o echipă a APADOR-CH şi a Ligii Pro Europa, în decembrie 2001, ca urmare a plîngerilor sosite pe adresa acestor două asociaţii din partea Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi, referitoare la nesatisfacerea revendicărilor privind accesul la educaţia în limba maternă, la obstrucţionarea activităţilor asociaţiei pe teritoriul judeţului Bacău şi la hărţuirea membrilor asociaţiei de către reprezentanţi ai autorităţilor locale. Raportorii constată veridicitatea acestor plîngeri şi cer autorităţilor să respecte drepturile minorităţilor, aşa cum sînt ele garantate de Constituţie, de legile ţării, de convenţiile în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi ONU şi rezoluţiile cu privire la situaţia ceangăilor din România.
    La rubrica Document vom găsi Recomandarea 1521 (2001) privind Cultura minorităţii ceangăieşti din România, emisă de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La aceeaşi secţiune, citim un studiu despre Cultura minorităţii ceangăieşti din România, semnat de Tytti Maria Isohookana-Asunmaa, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum şi Opinia alternativă faţă de raportul Cultura minorităţii ceangăieşti din România, prezentată de Ghiorghi Prisăcaru, şeful Departamentului pentru Integrare Europeană al Guvernului României.
    O lectură atentă merită densul studiu de la sectorul Analiză, intitulat: Multiculturalism în Europa Centrală: integrare şi privatitate culturală, semnat de reputatul politolog Gabriel Andreescu şi care propune reluarea şi definirea a trei concepte fundamentale ale lumii contemporane, şi anume, multiculturalismul ca normă funcţională, privatitatea comunitară, societatea policulturală. Multiculturalismul este redefinit în sens normativ ca susţinere a nevoii minorităţilor de a avea atît un grad de integrare dar şi a dreptului acestora la separare, acest din urmă aspect fiind considerat a avea conotaţii negative, autorul propune ca variantă sintagma „privatitate comunitară”. Într-o societate democratică, afirmă Gabriel Andreescu, în care se respectă drepturile individuale şi colective ale minorităţilor, echilibrul şi corectitudinea relaţiilor interetnice presupun necesitatea de a se recunoaşte nevoia de integrare dar şi pe cea de separare a comunităţilor, asigurîndu-se dezvoltarea lor reciprocă. Este recunoscută, în concluzie, o clară evoluţie în ultimii 11 ani în termenii integrării şi ai privatităţii comunitare, fără ca prin aceasta să se asigure în ansamblu rezolvarea tuturor problemelor legate de convieţuirea interetnică.
    Desigur că şi celelalte rubrici ilustrate cu materiale ample şi dense merită să fie relevate, fiecare în parte. La Dialog, sub titlul Despre statutul minorităţilor — dincolo şi dincoace de hotare, avem prilejul să cunoaştem dezbaterile desfăşurate la Bucureşti, în zilele de 23-25 noiembrie 2001, la cel de-al IX-lea Forum Intercultural PRO EUROPA, sub genericul „Rolul minorităţilor ca factor de stabilitate în Europa Centrală şi de Est”, la care au participat reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din România, ai minorităţilor româneşti de peste hotare, ai instituţiilor statului, ai societăţii civile şi ai presei.
    Paul Philippi scrie despre Tradiţia universitară transilvană în România unită, la rubrica deja tradiţională: Convergenţe transilvane şi tot acolo Anamaria Pop se apleacă asupra Tradiţiilor şi perspectivelor din relaţiile culturale româno-maghiare. Un material interesant, rezultat dintr-o cercetare migăloasă, de arhivar, este cel semnat de Adrian Majuru, despre Bucureştiul albanez. De la elite negustoreşti la elite culturale. (Restitutio)
    Rubrica Ecumenica găzduieşte paginile unui aplicat studiu despre Biserica unitariană, semnat de János Erdő. Valerian Stan scrie despre Legea liberului acces la informaţiile de interes public — după patru luni de la intrarea în vigoare şi constată lipsuri serioase în respectarea şi aplicarea acestei legi. Nu în ultimul rînd, sînt de semnalat recenziile la două cărţi demne de atenţie: Andrei Roth semnează recenzia la volumul  Intellektuelle, Eliten, Institutionenwandel, de Anton Sterbling, precum şi Nadia Badrus, care propune atenţiei cititorilor lucrarea Germanii din Banat şi povestirile lor, de Smaranda Vultur (coordonator).
    Aşa cum afirmă şi editorii revistei, acest dens număr dublu al Alterei propune „destule teme de reflecţie, contribuind (…) la îmbogăţirea fundamentului teoretic al unor politici publice care, prezente in nuce, în fiecare din noile democraţii, sînt departe de a fi consolidate în opinia publică şi îndeosebi în cultura elitelor politice, dominate de imperativul prezentului şi lipsite, cu puţine excepţii, de programe vizionare.”

Cornelia Cistelecan

      Cu ocazia celebrării celei de a 226-a aniversări a independenţei Statelor Unite ale Americii, Liga Pro Europa şi membrii acesteia au onoarea de a transmite Excelenţei Voastre, Ambasadei  Statelor Unite ale Americii în România, cît şi a întregii naţiuni americane cele mai calde şi distinse felicitări.
      Ne folosim de această oportunitate pentru a ne exprima solidaritatea şi simpatia faţă de poporul american în eforturile sale pentru promovarea păcii şi toleranţei, combaterea terorismului, excluderii şi discriminării în întreaga lume.
      Organizaţia noastră este recunoscătoare şi mîndră de susţinerea de care se bucură din parte numeroaselor persoane şi fundaţii, cît a agenţiilor guvernamentale americane în procesul de democratizare şi accesul României în NATO.

      Cu stimă,
      Smaranda Enache
      Copreşedintă Liga Pro Europa
          Smaranda Enache
      Copreşedintă
      Liga Pro Europa

      Stimată Doamnă Enache,

      Apreciez deosebit de mult mesajul Dumneavoastră de felicitare adresat cu ocazia Zilei Naţionale a Statelor Unite.
      Vă rog primiţi cele mai sincere mulţumiri pentru acest gest generos şi aprecierea mea cu privire la bunele relaţii dintre România şi Statele Unite, semnificate de scrisoarea Dumneavoastră.
      Primiţi, Vă rog, urările mele personale şi cele din partea Ambasadei Statelor Unite,