Gazeta Ligii PRO EUROPA Liga,  4-5 / 2002

    �Am dori ca aceasta să nu fie o festivitate pentru că Europa nu s-a construit cu festivism ci cu foarte mult pragmatism. V-aş aminti doar că la baza Europei de astăzi, a Uniunii Europene stă gestul unor oameni care şi-au dat mîna peste mormintele celui de al doilea Război Mondial, francezii şi germanii care la puţin timp după ce războiul dintre cele două naţiuni încetase au găsit în ei resurse de optimism, de idealism necesare pentru a începe acest proiect� � a fost principiul în spiritul căruia s-a desfăşurat manifestarea de la Sala de oglinzi a Palatului Culturii din Tîrgu Mureş dedicată Zilei Europei, Zilei Schuman şi, de ce nu, şi Ligii PRO EUROPA, prima organizaţie mureşeană şi, cred, prima organizaţie proeuropeană din ţară: �să fim mîndri că Tîrgu Mureşul este locul în care a luat fiinţă una dintre primele organizaţii din România democrată, că am luat fiinţă în 1989 şi de atunci sute de tineri au trecut prin cursurile Colegiului Democraţiei, ale Academiei Interculturale Transsylvania, ale taberelor noastre, care le-au dat o dimensiune europeană. Peste 150 de tineri lucrează astăzi de la Ministerul de Externe, pînă la consilii, primării şi îşi aduc contribuţia cu ştiinţa lor despre Europa la construcţia europeană. Opinia noastră este că Europa începe acasă.� (Smaranda Enache).
    Transilvania se reclamă de la o tradiţie europeană pe care, după perioada neagră a comunismului, încearcă să o revitalizeze odată cu dificilul proces de reconstrucţie europeană, de revigorare a valorilor europene rămase latente în lunga noapte a unui tip de societate pe care această regiune nu îl merita: �Noi aparţinem Europei, aşa cum se vede ea de la Arad, Tîrgu Mureş sau Cluj. Uneori ea apare ca un club exclusivist, un club al bogaţilor, uneori a unor bogaţi mofturoşi chiar dacă plini de politeţe şi curtoazie. Privind aşadar această Europă, ea este o Europă rîvnită în care vrem cu orice preţ să intrăm în mod întemeiat nu doar din motive de orgoliu ci pentru că avem aceste acte de nobleţe culturală şi la nivelul civilizaţiei. Există o prioritate care vine din Transilvania. În anul 1922 un intelectual care studiase la Budapesta, care era în relaţii de prietenie şi chiar cooperare literară cu Octavian Goga şi cu alţi cărturari din acest mare oraş central-european, pe numele său Octavian Tăslăneanu, a publicat mai multe articole în care susţinea necesitatea unificării europene, concepută desigur la nivel intraguvernamental, la nivel politic, la nivel administrativ. Un an mai tîrziu, cine credeţi că relua această idee a cărei paternitate o constatasem deja la Tăslăneanu, o relua faimosul om politic ceh Eduard Beneš. Este o idee care plutea în aerul epocii şi care, este interesant de constatat, plutea în această zonă a Europei Centrale, Sud-Estice.
    Aici, în acest culoar care ne poate părea uneori semi-obscur, alteori luminat de o mare vîlvătaie, din România, putem întrezări în Europa o mare speranţă care vine pe urma unei certitudini. E limpede, cu cît Europa se va lărgi, ea se va întări, paradoxal.� (Ovidiu Pecican)
    Şi dacă Europa începe acasă, dacă Transilvania în special se mîndreşte cu o tradiţie europeană, cu o contribuţie însemnată la conturarea ideii de Uniune Europeană, atunci cu siguranţă că şi Tîrgu Mureşul este un oraş European prin istoria sa, dar şi prin oamenii săi: �Ziua de azi este una optimistă. A fi european înseamnă şi a fi optimist. Cînd Schuman a lansat ideea unei Europe Unite într-o stare embrionară, Europa era încă tensionată de urmările fascismului şi iată că s-a găsit o rezolvare pe care nimeni atunci nu o credea posibilă, o soluţie favorabilă, nu perfectă, pentru că de altfel nici democraţia nu este perfectă. (�) Toată dezvoltarea europeană în fapt presupune o dezvoltare regională. Dacă sîntem europeni, azi trebuie să fim optimişti. Cum se justifică însă acest optimism pentru Tîrgu Mureş? Ce ne motivează să spunem că Tîrgu Mureşul este un oraş care a dat un exemplu în a se alinia Europei? Vreau să spun că după 6 ani de muncă în care societatea civilă, toată lumea s-a implicat putem spune că obiectivul strategic principal este ca, pierzînd treptat caracterul preponderent industrial ne-ecologic, Tîrgu Mureşul să devină un centru regional cultural de învăţămînt, de turism şi financiar. În această definiţie am comprimat munca a foarte mulţi specialişti şi care de fapt enunţă într-o propoziţie toată gîndirea noastră de dezvoltare a Tîrgu Mureşului de acum înainte, o dezvoltare durabilă, europeană. (Fodor Imre).
    Şi fiindcă credinţa în valorile europene ne este comună tuturor, s-a considerat că Ziua Europei este şi ziua tuturor tîrgumureşenilor, nu numai a  celor prezenţi la manifestare. Rămîne însă la latitudinea fiecăruia de a-şi sărbători ziua aşa cum crede că îl reprezintă mai bine. Mulţi ani pentru Europa comună şi mult optimism pentru europenii tîrgumureşeni!

    La aniversări se cade să evocăm memoria înaintaşilor.
    Este firesc aşa, pentru că, de fapt, cu toţii continuăm ceva, formîndu-ne paşii următori din cei dinainte. Adesea clădindu-ne casele din pietrele cetăţilor dărîmate. Formîndu-ne paşii  fie în căutarea Edenului pierdut, fie în scrutarea unui Paradis încă neinventat. Continuăm drumuri bătătorite de taţi, bunici, străbunici şi le sîntem recunoscători chiar nerecunoscîndu-le meritele.
    Unii, mai îndrăzneţi, mai aventurieri şi mai necugetaţi poate, sau pur şi simplu mai vizionari, coboară de pe potecile bine bătătorite ale înaintaşilor şi o iau pe scurtătură. Astăzi îi evocăm cu recunoştinţă pe acei nonconformişti care au luat-o pe scurtătura istoriei.
    Poteca deschisă acum cincizeci de ani, după ultimul mare război mare, de un Jean Monet, Robert Schuman, Charles de Gaule, Konrad Adenauer, Winston Churchil şi ceilalţi, a devenit, iată, autostradă.
    Astăzi autostrada nu mai are nimic romantic în ea, nici măcar surprizele şoselelor noastre pline de neprevăzut, dar are o calitate indiscutabilă: se poate circula pe ea bine şi repede. E şi asta ceva.
    Şi spre deosebire de hîrtoapele noastre mioritice, autostrada europeană �capitalistă� serveşte cu bună credinţă acel �cel mare capital� care este totuşi: omul. E şi asta ceva, chiar dacă nu totul.
    Astăzi multă lume sărbătoreşte ziua de 9 mai. (Unii nostalgici cu gîndul la 8 mai poate, aniversarea PCR, pentru cine n-ar şti, alţii la 10 maiu, ziua istaurării monarhiei, pentru cei care au uitat).
    Spre deosebire de cei care sărbătoresc trecutul, noi încercăm să sărbătorim viitorul. Spre deosebire de cei care ridică monumente războinice şi aniversează bătălii victorioase � uitînd că orice victorie are şi învişii săi �, noi preferăm să construim/să reconstruim drumuri europene.
�Én dolgozni akarok. Elegendő harc, hogy a múltat be kell vallani� � / ��Vreau să muncesc. Destulă luptă este să spui pe faţă tot ce s-a-ntîmplat.� �  zice unul dintre cei mai mari poeţi maghiari, care în acelaşi poem mărturiseşte că: �Anyám kún volt, az apám félig székely, félig román, vagy tán egészen az.�/ �Cumană mama, tatăl meu săcui, român pe jumătate ori de-a-ntregul.� Ar trebui să ne mire că drumul E-60, ce ne poartă spre Europa, trece tocmai prin patria autorului acestor versuri: József Attila?
    România, ca şi Ungaria vecină, au decis cu zdrobitoare majoritate să se îndrepte în marş forţat spre acelaş ţel. Dar ştim oare cum arată limanul spre care dorim să ne cumpărăm biletul? Suntem conştienţi oare de preţul biletului rezervat? Ştim oare spre care Europă vrem să ne îndreptăm cu atîta convingere cu toţii?
    Spre �Europa untului� � ca să nu-l uităm totuşi pe intelectualul care nu putea găsi moment mai nepotrivit să ironizeze Occidentul decît atunci cînd noi stăteam la cozi umilitoare pentru  tacîmuri de pui? Spre Europa vitrinelor sparte de protestele descreierate împotriva unei globalizări oricum inevitabile? Spre Europa care nu a reuşit din păcate să depăşească ura interetnică în zonele sale critice, ca Irlanda de Nord sau Ţara Bascilor, în ciuda unei bunăstări evidente? Spre Europa care i-a adus pe un Haider sau Le Pen în poziţie de factori politici de reală influenţă? Spre Europa naţiunilor şi a statelor naţionale � o fortăreaţă mai mare cu o mulţime de fortăreţe mai mici �, sau Europa regiunilor, a comunităţilor şi a cetăţenilor care o compun, o patrie mai mare cu o mulţime de patrii mai mici? O Europă federativă? Confederativă? O Europă deschisă spre toate zările lumii sau una închisă în durerea pericolului pierderii identităţii sale? O Europă geografică, trasată cîndva de la Atlantic la Urali, dar care astăzi are pretenţia să se întindă chiar pînă la Pacific, deşi abia dacă ajunge pînă la Carpaţi sau pînă la Nistru�? Şi dacă nu Europa geografică ci o Europă a valorilor, care valori?
    Da, fără îndoială că noi, pro-europenii declaraţi şi împătimiţi sîntem înainte de toate pentru o Europă a valorilor, dincolo de una geografică sau economică. O Europă clădită pe valoarea muncii cinstite retribuite corect, pe valoarea cuvîntului dat, a cuvîntului respectat, pe valoarea respectului de sine bazat pe respectul faţă de celălalt, pe valoarea libertăţii mele îngrădită doar de libertatea ta, pe valoarea speranţei că homo homini lupus poate realmente deveni într-o bună zi homo res sacra homini.
    Europa poate fi asemănat cu un grandios spectacol făcut de regizori, scenarişti, actori, tehniceni şi figuranţi. Chiar dacă pentru moment, în situaţia deloc promiţătoare în care ne zbatem, ne-am mulţumi să facem doar figuraţie în spectacolul european, doar să fim primiţi pe scenă, avem convingerea că trecutul nostru multicultural transilvan, proeuropean avant la lettre, şi talentele noastre native cu nimic inferioare celor care au fost distribuiţi deja în spectacol, ne îndreptăţesc să accedem, chiar dacă nu la pupitrul regizoral, dar la importante roluri de creaţie alături de cei mai mari actori ai Europei. Parafrazînd dictonul de pe blazonul unui adevărat ardelean, ce poate fi regăsit pe multe din frontispiciile bisericilor noastre: �Ha Isten velünk, ki ellenünk?/ Dacă Domnul e cu noi, cine ne stă împotrivă?�, nu ne putem pune oare întrebarea mai mult decît retorică:  dacă noi credem cu adevărat, şi vrem ceea ce credem, ne poate sta cineva în cale?
 

  La 22 aprilie 2002 Asociaţia Pro Democraţia şi Fundaţia Konrad Adenauer au organizat, la Bucureşti, dezbaterea Societatea civilă şi revizuirea Constituţiei, la care au participat reprezentanţii partidelor politice şi ai societăţii civile din România.
     Conform părerilor aproape unanime ale partidelor politice şi ale specialiştilor în drept constituţional, după doar zece ani de la adoptarea Constituţiei României, a devenit imperios necesară revizuirea sa. Nu putem să ignorăm faptul că, acum zece ani, acest lucru era prevăzut atît de partidele democratice din acea vreme, cît şi de membrii marcanţi ai societăţii civile. Tot aşa, avem obligaţia morală să ne aducem aminte de declaraţiile Preşedintelui României din acea vreme, conform cărora această Constituţie ar fi fost dintre cele mai moderne şi cele mai europene. (Putem doar spera că împreună cu revizuirea Constituţiei, cele 3-4 mandate prezidenţiale nu se vor eterniza.)

Prin urmare, pentru a evita apariţia nevoii de a revizui, din nou, peste zece ani, Constituţia, nu este indiferent ce decizie politică se va lua în următoarele luni. Se pare însă că o parte a clasei politice nu doreşte altceva, decît adaptarea Constituţiei la strictele necesităţi de azi, ignorînd cele care vor apare într-un viitor apropiat şi previzibil. Astfel se explică faptul că modificările solicitate de integrarea în Uniunea Europeană sînt considerate a fi prea timpurii.
    Ce idei pot apare privind revizuirea Constituţiei? Unele sînt de-a dreptul înfricoşătoare, depăşind chiar imaginaţia juriştilor din cea mai întunecată perioadă de dictatură. Şi, culmea, autorii lor sînt reprezentanţii unor organizaţii neguvernamentale care se autodefinesc ca fiind de apărarea drepturilor omului (pentru a nu lăsa cititorul în negură: este vorba de organizaţii cum ar fi Liga pentru Identitate Naţională sau Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului). Cîteva spicuiri din aceste idei: să se egalizeze în Constituţie numărul drepturilor şi obligaţiilor; nerespectarea obligaţiilor cetăţenilor să absolve statul de respectarea drepturilor; drepturile să nu implice obligaţii ale statului de a le respecta, ci obligaţii ale unor cetăţeni care le-ar încălca, retragerea dreptului de vot de la persoane care nu absolvă învăţămîntul obligatoriu etc. Şi partidul de guvernămînt, PSD, are idei novatoare asupra modului de a restrînge democraţia. Iată o mostră din propuneri: �la cererea Guvernului, Camera se pronunţă prin vot asupra textului ... reţinînd numai amendamentele propuse ori acceptate de Guvern�. Astfel Guvernul devine şi putere executivă şi putere legislativă, parlamentul fiind transformat, mai mult ca pînă acum, în maşină de vot, fără dreptul de a amenda o propunere de lege.

    Între ciudăţenii (şi nu aberaţii) figurează unele propuneri ca aceea făcută de UDMR: �obligaţia statului de a asigura pentru toţi cetăţenii apă potabilă sănătoasă�. O constituţie nu poate conţine prevederi atît de specifice şi să coboare la nivelul legislaţiei ordinare. Din această categorie a bazaconiilor face parte şi propunera PSD de a garanta prin lege înfiinţarea universităţilor multiculturale.
    La ce se referă modificările recomandate de partide? (Conform tabelului realizat pentru dezbaterea din 22 aprilie 2002, în care figurează PSD, PD, PNL, UDMR � cu excepţia celor menţionate deja.)
    La Principii generale, doar UDMR a formulat propuneri, în sensul de a nu defini România ca stat naţional (ce poate da naştere la interpretări restrictive); de a redefini noţiunea de suveranitate (integrarea în Uniunea Europeană înseamnă delegarea unor elemente ale suveranităţii); de a accentua răspunderea Statului Român faţă de românii de pretutindeni; de a introduce, pe lîngă recunoşterea limbii române ca limba oficială, şi consacrarea dreptului folosirii limbi materne a minorităţilor (ceea ce există deja la nivelul legislaţiei, dar o garanţie constituţională l-ar întări).

    Privind Parlamentul, propunerile sînt: definirea clară a numărului parlamentarilor (PSD), prezumarea renunţării la mandat pentru parlamentarii care nu participă la lucrări (PSD), reducerea categoriilor de legi organice (PSD, PD), modificări privind ordinea în care cele două camere dezbat legile (PSD, PD, UDMR), consacrarea forţei obligatorii a deciziilor Curţii Constituţionale (PSD, PD, PNL), crearea Consiliului Economic şi Social ca un organ consultativ al Parlamentului (PSD), diferenţierea atribuţiilor celor două camere (PD, PNL, UDMR), diferenţierea modului în care parlamentarii celor două camere sînt alese (PD � sau modificarea sistemului electoral în general: PNL; la aceste propuneri UDMR se opune în mod expres), revocarea demnitarului care îşi schimbă partidul (PD), restrîngerea imunităţii parlamentare (PD, PNL), acordarea de competenţe Curţii Constituţionale de a valida sau devalida parlamentari (PNL), suprimarea atribuţiilor preşedintelui ţării în raport cu Parlamentul şi procesul de legiferare, lărgirea dreptului la iniţiativă legislativă prin includerea consiliilor locale (UDMR).
    La capitolul Preşedintele României s-a prevăzut: dacă prin propunerea Preşedintelui de remaniere se schimbă compoziţia politică a Guvernului, pentru exercitarea acestei atribuţii e nevoie de acordul Parlamentului (PSD � PD însă cere acordarea expresă a dreptului de remaniere guvernamentală doar pentru Primul Ministru, consacrarea faptului că Preşedintele nu poate revoca Primul Ministru), dizolvarea Parlamentului să fie precedată de un proces de mediere (PSD; PD cere eliminarea condiţiilor restrictive pentru dizolvarea Parlamentului, iar PNL, în contră, suprimarea atribuţiilor şefului statului în raport cu Parlamentul, restrîngerea rolului la acela de simbol al statului şi al naţiunii), alegerea şefului statului de către Parlament (PNL, UDMR).
    Referitor la capitolele Guvernul şi Raporturile Parlamentului cu Guvernul, există următoarele propuneri: reducerea ordonanţelor de urgenţă la situaţii excepţionale, modificarea regimului lor (PSD, PD, PNL), reglementarea expresă a demiterii Guvernului prin moţiune de cenzură (PSD, PNL).
Parcă obosiţi în elaborarea propunerilor de revizuire, la Titlul III, Capitolul IV, nici un partid nu a mai formulat recomandări în domeniile administraţiei publice, autorităţii judecătoreşti, economiei şi finanţelor publice, Curţii Constituţionale, revizuirea Constituţiei. Putem doar spera că pînă la dezbaterile ce se preconizează pînă în a doua parte a anului 2002, politicienii vor avea timp să citească pînă la capăt Constituţia României.

    Liga PRO EUROPA consideră că dezbaterea din jurul liceului Bolyai Farkas este în primul rînd o chestiune de restituţie. Restituirea Liceului Bolyai către comunitatea maghiară reformată din Târgu-Mureş căreia îi aparţinuse timp de peste 400 de ani face parte din pachetul de restituţii la care s-au angajat guvernările democratice post-revoluţionare, asemenea retrocedărilor proprietăţilor persoanelor fizice sau comunităţilor etnice şi religioase. Proprietatea este garantată de Constituţie României.
    În acelaţi timp, este vorba de aplicarea prevederilor Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor, semnată şi ratificată de România, privind respectarea patrimoniului cultural ale acestora conform art.5, secţiunea II. Angajamentele internaţionale ale României obligă.
    Din punct de vedere politic este o chestiune de reparaţie. Liceul Bolyai Farkas este o entitate cultural-educativă simbolică a comunităţii maghiare din România. Ea a fost confiscată de puterea comunistă, iar Nicolae Ceauşescu a impus şi aici modelul său naţional-comunist de asimilare forţată a comunităţilor minoritare.
    Evenimentele din martie 1990 au dat o coloratură etnică unei probleme de restituţie a proprietăţii. Cercuri politice interesate în salvarea privilegiilor puse în pericol de revoluţie, care pe parcursul celor 12 ani s-au opus constant democratizării ţării, restituirii proprietăţilor, excluderii securiştilor din structurile de stat, integrării României în instituţiile euro-atlantice etc. au deturnat procesul legitim de retrocedare şi reparaţie în direcţia creării conflictelor interetnice.
    În acest moment evenimentele sînt aţîţate de aceleaşi forţe care doresc să creeze animozităţi înainte de summit-ul de la Praga pentru a induce în opinia publică internaţională că România nu este un stat democratic, fiind incapabil să-şi respecte angajamentele internaţionale şi să menţină armonia dintre cetăţeni şi comunităţi. Este foarte important ca persoanele cu convingeri democratice şi proeuropene să nu cadă în această capcană.

    Opinia Ligii PRO EUROPA este că e nevoie de mai multă înţelepciune şi flexibilitate din partea comunităţii locale. Sîntem în favoarea restabilirii proprietăţii comunităţii maghiare reformate, a restituirii şi reparaţiei pentru injustiţia comunistă suferită, în acelaşi timp considerăm că trebuie optat pentru o soluţie graduală, trebuie evitat ca o injustiţie să fie corectată prin alta. Avînd în vedere obligaţiile contractuale ale conducerii liceului Bolyai Farkas şi Inspectoratului Şcolar Judeţean cu profesorii şi elevii de la secţia română, aceştia trebuie să aibă posibilitatea să absolve liceul în care s-au înscris. În paralel să se iniţieze procesul de restituire prin restabilirea şi garantarea caracterului de liceu cu limbă de predare maghiară, iar din anul şcolar 2002-2003 să se facă înscrieri numai pentru clase cu limbă de predare maghiară.
    Liga PRO EUROPA invită la reţinere şi cumpătare, la utilizarea cu precădere a diplomaţiei şi dialogului civic, decent şi constructiv. În România există 66 de şcoli cu limba de predare în limba unor minorităţi naţionale. În acelaşi timp există un important program de restituiri către comunităţile etnice, religioase, precum şi persoanelor fizice. Restuirea Liceului Bolyai Farkas nu este decît un caz de reparaţie pe lista retrocedărilor, alături de celelalte instituţii similare. Mîndria de a fi tîrgumureşan constă şi în mîndria de şterge de pe obrazul acestui oraş un stigmat pe care i l-au pus forţe marginale antieuropene şi antiromâneşti. Cartea noastră de vizită şi dezvoltarea oraşului nostru a avut destul de suferit în aceşti 12 ani din pricina lor. Ajunge!
Târgu-Mureş, la 16 aprilie 2002

    Dieta Transilvaniei, întrunită între 25 noiembrie şi 7 decembrie 1556 la Cluj, prin articolul de lege nr. 23, a decis înfiinţarea a două şcoli, una la Cluj şi una la Tîrgu Mureş. Pentru şcoala din Tîrgu Mureş s-a decis ca locaţia să fie mănăstirea franciscană, abandonată (din cauza reformei religioase), de lîngă biserica devenită reformată (azi Biserica din Cetate). Deoarece înfiinţarea întîrzia, Dieta din 1557 de la Alba Iulia o obliga pe regina Izabella (refugiată în capitala Transilvaniei după căderea Budei, acceptată de Dietă ca regină în 1556) să cedeze mănăstirea pentru noua şcoală. În acest an, o nouă Dietă, cea de la Turda, asigura şi bugetul şcolii.
    Schola Particula, cum era denumită, era de nivel liceal (în terminologia de astăzi), pregătind elevii pentru învăţămîntul superior (denumite colegii).
Primii trei rectori ai şcolii, cunoscuţi din secolul al XVI-lea, au absolvit Universitatea de la Wittenberg. Datorită vastei lor pregătiri, au reuşit nu numai să creeze un centru educaţional recunoscut, dar şi să transforme Tîrgu Mureşul într-un important centru cultural.
    Şcoala, încă în prima perioadă a existenţei sale, a cunoscut şi momente de conflict. În 1596, în urma diferendelor dintre secuii nobili şi Sigismund de Báthory, răzbunarea a atins şi şcoala. În 1601 şi 1602 armatele lui Giorgio Basta distrug şcoala, care trebuie complet reconstruită. De această dată, se alege o nouă locaţie: cea unde este şi în zilele noastre.
În a doua parte a secolului XVII apare o mişcare de reformă în educaţia din Transilvania. Apáczai Csere János, întors de la universităţile din Olanda în 1653, a adus cu el cunoştinţele acumulate prin studiul lui Descartes, Copernic, Comenius, Ramus. A militat pentru educaţia în spiritul raţionalităţii şi al valorilor ştiinţifice, totodată pentru studiul în limba maternă, afirmînd că doar astfel poate deveni educaţia accesibilă pentru cele mai largi mase. În perioada următoare, treptat, această reformă pătrunde şi în Schola Particula din Tîrgu Mureş: se introduce, ca noutate pentru respectiva epocă, sistemul claselor, orarul. Se pune accent deosebit ca profesorii să devină un exemplu de urmărit şi prin modul lor de viaţă, iar pedepsele corporale, aplicate mai înainte pe scară largă, devin excepţii de la regulă.
    În 1718 începe o nouă perioadă în viaţa şcolii.
    Colegiul Reformat din Sárospatak (Ungaria) a devenit, în 1671, victima recatolicizării ţării, lansată de Habsburgi. Profesorii şi elevii iau drumul pribegiei, stabilindu-se, în 1672, la Alba Iulia. (În Transilvania exista o toleranţă religioasă unică pentru Europa. Edictul de toleranţă din 1573, adoptat de Dieta Transilvană la Tîrgu Mureş, în imediata vecinătate a şcolii, garanta activitatea nestingherită a diferitelor biserici.) În 1716 însă, un ordin al armatei habsburgice, care dorea să ridice o cetate în Alba Iulia, a alungat Colegiul Reformat din oraş.
    Deşi exista teama unor represalii, în 1718 Colegiul Reformat din Sárospatak este găzduit de Schola Particula din Tîrgu-Mureş. Astfel institutul primeşte rang de şcoală superioară. Condiţiile nu sînt tocmai prielnice. Din acest motiv începe o reconstrucţie a Colegiului Reformat, care se finalizează în 1784.
    În 1793 ia fiinţă prima asociaţie maghiară ştiinţifică, cu caracter academic: Asociaţia Transilvană pentru Cultivarea Limbii Maghiare. Nu întîmplător, la Tîrgu Mureş, la iniţiativa unui profesor al Colegiului, Aranka György.
    Prospera viaţa ştiinţifică. Bolyai Farkas, absolvent al Universităţii de la Göttingen, unde a fost coleg şi prieten cu Gauss, se întoarce în Transilvania şi devine profesor de matematică la Colegiul din Tîrgu Mureş, unde predă timp de o jumătate de secol (din 1804 pînă în 1851). Corespondînd cu Gauss, a rămas conectat la viaţa ştiinţifică a epocii, publicînd o seride de studii, ulterior o operă în două volume: Tentamen. La care anexa îi aparţinea fiului său, Bolyai János, care în acest Appendix a reuşit să reformeze geometria (neînţeles nici de Bolyai Farkas şi nici de Gauss). Pentru o perioadă, oraşul Tîrgu-Mureş, prin Colegiul Reformat, a devenit o capitală a ştiinţelor.
Spiritul revoluţiei din 1848 atinge şi Colegiul. Deja în 1846 s-a editat o revistă a şcolii, a cărei apariţie, după patru numere, a fost oprită de cenzură. În martie 1848, sălile de clasă găzduiesc dezbateri, dispute pe tema revoluţiei. Şi începe instrucţia militară a tinerilor...
    După înăbuşirea revoluţiei, Colegiul îşi reîncepe activitatea în 1850. Cu un număr redus de elevi (spre exemplu, la teologie, din 148 de studenţi revin 25). Dar activitatea revoluţionară nu se termină. Sînt arestaţi profesori, elevi. În 1852 armata habsburgică înconjoară colegiul. Însuşi Bolyai Farkas încearcă să intervină, cu ocazia vizitei împăratului Franz Iosif la Tîrgu Mureş. Degeaba. Profesorul Török János este condamnat la moarte şi executat. 11 dintre studenţi sînt condamnaţi la închisoare.
La începutul secolului XX, Colegiul devine din nou neîncăpător. În anul 1908 începe construirea unei aripi noi, care durează pînă în 1911. Primul război mondial transformă însă Colegiul Reformat în spital militar.
    În perioada interbelică instruirea în limbă maghiară în Colegiul Reformat cunoaşte o perioadă dificilă. Din iunie 1924 bacalaureatul, la probele orale, trebuia să se desfăşoare în limba română. Toţi profesorii au fost examinaţi din limba şi literatura română, istoria României şi drept constituţional. Din octombrie 1926 sînt interzise activităţile de tipul cercurilor ştiinţifice. Din noiembrie al aceluiaşi an se introduce obligativitatea folosirii limbii române la serbările şcolare. Din 1933 elevii care nu au un nume cu sonoritate maghiară sau a căror mamă este româncă, nu pot fi înscrişi decît cu o aprobare ministerială. Deşi Colegiul Reformat era o instituţie cu limbă de predare maghiară, fără să conteze apartenenţa etnică sau religioasă a elevilor, autorităţile româneşti încearcă să modifice această situaţie.
    În timpul celui de-al doilea război mondial gimnaziul a fost transformat, din nou, în spital militar.
    În toamna anului 1945, începe un nou an şcolar. Doar şase profesori au supravieţuit războiului. Treptat, Colegiul capătă viaţă. Dar în timp ce pe de o parte se încearcă crearea unui centru cultural şi educaţional, pe de altă parte politica comunistă doreşte ruinarea tradiţiilor.
    În 1952, Colegiul Reformat primeşte denumirea de �Iosif Rangheţ�. Această denumire are însă o viaţă efemeră. În preajma sărbătoririi a 400 de ani de existenţă, la 17 noiembrie 1956, colegiul devine Liceul Bolyai Farkas, piaţa din faţa liceului primeşte denumirea de Piaţa Bolyai, unde se va dezveli statuia celor doi Bolyai (Farkas şi János).
    După revoluţia maghiară din 1956, mai ales datorită faptului că ideile unei revoluţii anticomuniste au prins rădăcini şi în România, puterea a căutat soluţii pentru dizolvarea instituţiilor ce aparţineau comunităţii maghiare. Astfel, în anul şcolar 1960-61, Liceul Bolyai se transformă în liceu mixt. Sînt aduse 11 clase de la Liceul Papiu cu limbă de predare română. Paralel, iau naştere decizii absurde: se interzice folosirea culorii verzi în ornamente, a orgii din Sala Festivă (să nu dea o atmosferă �clericală�...), a clopoţelului tradiţional. Se închide muzeul liceului (exponatele dispar), se scot inscripţiile, chiar şi plăcile comemorative din marmură. Se pune sub strictă interdicţie tot ce aminteşte de trecut...
(H. I.)

    Prezentatorul Televizunii Române Libere: (...) �Învăţămîntul în limbile maghiară şi germană a fost redus cu brutalitate şi mai ales în ultimii 15 ani. Lupta pentru o nouă societate democratică a apărut ca un principiu de bază, egalitatea reală în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării. Dar, ca în orice domeniu, nu se pot găsi soluţii perfecte şi imediate pentru remedierea greşelilor din trecut. În Tîrgu-Mureş, de exemplu, s-a iniţiat un dialog condus de Consiliul Orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale.
Declaraţia Doamnei Smaranda Enache, membră în Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Salvării şi al Ligii Pro Europa, care a fost prezentă la întrunire, depăşeşte cu mult cazul particular al Liceului Bolyai. Şi credem că e cazul să fie ascultată de toţi cei care se confruntă astăzi cu unele probleme inerente în contextul unei moşteniri grave sociale şi spirituale lăsată de dictatură.�

    Smaranda Enache: Eu consider acest moment din istoria oraşului nostru, un moment foarte important şi nu numai pentru acest oraş, pentru cele două licee, dar pentru întreaga ţară şi chiar pentru imaginea României în Occident. Am discutat despre această problemă la şedinţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale la judeţ, şi îmi face impresia că am reuşit să captez interesul celor care erau în sală, atît români cît şi maghiari.
    Problema cea mai importantă în momentul de faţă este că se continuă a se aduce, a se reactiva din fostul arsenal naţionalist-şovin-ceauşist, unele idei care par mascate de înţelegere şi bunăvoinţă. Pentru că, eu consider că, într-o ţară în care românii sînt în mod covîrşitor majoritari, rolul naţiunii majoritare nu este acela de a garanta nişte drepturi, ci este chiar acela de a proteja şi de a veghea la realizarea lor. La 22 decembrie s-a înfăptuit o revoluţie minunată. Am fost cu toţii împreună fără deosebire de naţionalitate, dar trebuie să înţelegem, noi românii, că această revoluţie încă nu a adus roade concludente, vizibile, substanţiale şi pentru naţionalităţile conlocuitoare. Că abia din momentul cînd toate localităţile unde există români şi alte naţionalităţi, vor avea pe frontispiciile clădirilor inscripţii în mai multe limbi în aşa fel, încît fiecare cetăţean să se regăsească la el acasă, abia în acel moment se va realiza revoluţia pentru toţi.
    La Tîrgu-Mureş s-a discutat acum foarte mult despre această separare a liceelor. Poate că a existat o atitudine de grabă de a se statua foarte repede, de a se separa foarte repede cele două licee. Eu înţeleg această atitudine din punct de vedere uman, subiectiv, pentru că prietenii nostri maghiari aveau nevoie de o confirmare că revoluţia le-a adus ceva. Aveau nevoie de un lucru palpabil, nu de o promisiuni. Promisiuni s-au făcut în 1918 şi nu s-au respectat. Promisiuni s-au făcut după război, nu s-au respectat. Iată avem prilejul o dată, noi românii, împreună cu maghiarii, nu să ne facem promisiuni, ci să venim cu fapte concrete şi eu cred că, trebuie să privim în mod european, degajat, fără crispare acest moment. Peste 3-4 luni, tot aici, tot aceste cadre didactice vor dezbate problema înfiinţarea unui liceu reformat sau catolic sau ortodox sau particular. Nu trebuie să fim crispaţi faţă de acest demers al democraţiei, europenizarea noastră. Interesul nostru este să se spiritualizeze frontierele. Interesul, adevăratul interes al românilor adevăraţi şi patrioţi trebuie să fie acela ca să se creeze o ţară, un stat de drept în care maghiarii să dorească să trăiască, nu să fie obligaţi să trăiască, să dorească să înveţe limba română, nu să fie obligaţi s-o înveţe. Pentru mine ceea ce se întîmplă pe stradă este concludent. Fără deosebire de naţionalitate, se stă la coadă la ziarele centrale. Poate mulţi maghiari care nu au citit atîta presă în limba română o fac acum. Şi în fiecare zi stau la televiziune. Acesta este un mod de a-i cointeresa, de a-i stimula. Dacă lucrurile sînt interesante, ei vor citi în limba română. Dacă lucrurile vor continua să fie mascat noi, dar în esenţă vechi, nu vor citi şi nu vor învăţa această limbă.
    Cred că este important ca un oraş ca al nostru să aibă un liceu maghiar pentru că acesta are tradiţie. Nu se pune problema să aibă un liceu românesc pentru că toate celelalte licee vor fi licee comune. Liceul Papiu a fost în mod tradiţional un liceu românesc. Nu contestă maghiarii acest fapt. Nu văd de ce românii ar trebui să conteste statutul de liceu maghiar al liceului Bolyai. Eu îmi pot imagina minunate meciuri de volei, de fotbal, concursuri de pictură, de muzică, între elevii celor două licee. Nu înţeleg că această separare lingvistică va duce la o separare cetăţenească sau naţională. Da, este important ca liceul Bolyai să fie un liceu maghiar, pentru că dacă nu va fi, în mod mascat se va continua uşor în timp o politică periculoasă. În ce limbă se vor desfăşura consiliile profesorale? În ce limbă se vor desfăşura careurile elevilor? În ce limbă se vor scrie tabelele nominale? ş. a. m. d. Cred că, în cazul în care liceul nu se desparte, se va continua să se folosească mai mult limba română. Nu înţeleg prin asta că elevii de la Bolyai nu vor învăţa şi limbă şi literatură română. Dar există o putere a majorităţii asupra minorităţii pe care o poate exersa foarte uşor, şi poate, imoral. De aceea, părerea mea personală, este că trebuie să terminăm cu şabloanele vechi, să încercăm să renunţăm la atîta mîl naţionalist-şovin care s-a inflitrat în conştiinţele noastre. Am fost îndurerată să aud profesoare vorbind aici despre persecuţii mai vechi la care au fost supuşi românii de către maghiari. Oare nu vom ajunge niciodată în contemporaneitate? Oare vom continua să trăim într-un ev mediu intelectual? Oare nu vom înţelege că noi, fiecare, nu sîntem răspunzători pentru ce au făcut strămoşii noştri? Astăzi însă sîntem răspunzători de ceea ce se întîmplă acum aici! Faptul că la această adunare nu am avut voie să vorbesc pentru că nu am primit cuvîntul, nici eu, nici domnul Kincses Előd, care ne străduim, vă rog să mă credeţi, cu toată fiinţa noastră, pentru democratizarea acestei ţări şi am fi putut furniza informaţii interesante celor care erau aici. Faptul că nu am putut vorbi demonstrează că nu numai cei care au părăsit şedinţa nu doresc să dialogheze, ci şi acei care au rămas în sală, nu doresc decît monoloage. S-a cerut Consiliului Frontului să dovedească o unitate indestructibilă. Aceste cuvinte le-am auzit prea mult în trecut. Ele sînt compromise şi trebuie să fim atenţi pentru că în oraş circulă deja o foaie volantă, xeroxată, foarte stupidă în care se afirmă, de nu ştiu cine, că limba vorbită în toate şcolile din România, mai mult chiar, limba de predare în toate şcolile din România trebuie să fie româna şi o mulţime de alte puncte privind chiar mutări de populaţie încoace şi încolo. Oare cine elaborează aceste foi volante? Oare cui folosesc aceste foi volante dacă nu foştilor activişti de partid, îndoctrinaţi cu vechile doctrine care simt că pierd teren. Şi poate şi acelor lucrători de Securitate care se mai găsesc într-o semi-libertate în acest oraş.
    În momentul de faţă Tîrgu-Mureşul este o cheie a rezolvării unei probleme foarte importante şi de aceea cred că fiecare om de bine este absolut obligat să-şi spună părerea. E greu să ne spunem părerea pentru că nu toată lumea e dispusă să ne asculte. Chiar glumeam cu cîţiva prieteni maghiari, şi iertaţi-mi această glumă crudă, sper să nu fie niciodată un adevăr: atunci cînd românii şi maghiarii vor ajunge să se confrunte, sau ar ajunge să se confrunte, noi o să fim luaţi la mijloc.  Sîntem cîţiva în amîndouă naţionalităţile sau popoarele, şi sper �cîţiva� mulţi, care vrem să reuşească această revoluţie. (...)
    Există o intoleranţă tradiţională care s-a mutat pur şi simplu în sufletele multor oameni. Există un pericol cert pentru mulţi oameni incompetenţi cărora odiniară le era suficient certificatul de naştere, cu un nume românesc, în anii ceauşismului, pentru a putea ocupa funcţii sau a promova. Acum va exista o concurenţă liberă a valorilor, poate nu toţi oamenii, nu toţi maghiarii, nu toţi românii sînt pregătiţi pentru această concurenţă liberă, şi se încearcă tot felul de subterfugii. Această politică pe care o fac anumite grupuri în momentul de faţă este foarte transparentă. Lucrul cel mai ruşinos este cînd politica face apel la afecte. Ceauşescu a apelat la sentimentul naţional, care este sentimentul cel mai curat şi mai fierbinte al fiecărei om pentru a îmbrobodi o întreagă naţiune. Ca eu să citesc acum într-un ziar, cu surprindere, o tentativă de a demonstra că Ceauşescu nici măcar nu era român. După cum, în urmă cu 40 de ani, a trebuit să auzim că Hitler era, de fapt, austriac. Iată deci, tot soiul de diversiuni. Ceauşescu era român. Şi ruşinea că a fost posibil regimul său o purtăm fiecare dintre noi, românii, în suflet.

    Pentru cititorul român care n-a auzit în viaţa sa numele Bolyai, al marilor matematiceni tîrgumureşeni, tată şi fiu, descoperitori ai geometriei neeuclidiene, acesta a ajuns, datorită contribuţiei regretabile a clasei politice şi a presei româneşti, un soi de termen de ocară, sursă suspectată de zîzanie interetnică în Transilvania. Pentru un maghiar, el semnifică mai degrabă simbolul insucceselor comunităţii în recuperarea instituţiile fanion ale ocrotirii identitare.
După deceniile de naţional-comunism (sinonimul românesc al naţional-socialismului, pentru cine n-ar şti) în care paranoia naţionalistă depăşise orice închipuire, după ce la  22 decembrie �89 în centrul Târgu-Mureşului s-a scandat �nu există şovinism!� iar în 7 ianuarie Frontul Salvării Naţionale a dat o declaraţie plină de promisiuni, în ianuarie �90 minorităţile au avut iluzia că a luat sfîrşit nu numai comunismul ci şi naţionalismul, şi că, în sfîrşit, pot să-şi  ceară drepturile ce li se cuvin. În plină forfotă post-revoluţionară, ungurii nu înţelegeau de ce li se contestă un drept atît de firesc cum sînt şcolile proprii, iar românii nu înţelegeau de ce îşi vor ungurii şcolile înapoi dacă de-acum trăiesc într-o �democraţie�, suspectîndu-i de �separatism�. Mă refer evident la cei de bună credinţă, deşi termenul cu pricina fusese lansat în conştinţa publică de însuşi preşedintele Iliescu. Într-un interviu televizat din 24 ianuarie 1990, care impresionase intelectualitatea română de bună factură, o entuziasmase pe cea maghiară şi atrăsese desigur ura furibundă a şovinilor vatrişti, Smaranda Enache declarase plină de naivitate: �Peste 3-4 luni, tot aici, tot aceste cadre didactice (care se opuseseră vehement separării şcolilor, n.n.) vor dezbate problema înfiinţării unui liceu reformat, catolic sau ortodox sau particular�. N-a fost să fie aşa. Astăzi, după 12 ani de la evenimentele respective, Liceul Bolyai Farkas se află în aceeaşi situaţie ca în februarie-martie �90, şi îndată ce îndrăzneşte cineva să ridice problema retrocedării sale comunităţii căreia îi aparţinuse timp de 450 de ani,  ameninţarea cu noi �mineriade� patriotice în apărarea �sfîntului interes naţional� revine în actualitate. Dar despre ce este de fapt vorba?
Colegiul Reformat (în centrul imaginii) � Fragment din gravura lui Nagy Sámuel, 1827 În 1557 ia naştere Schola Particula, străbunul Liceului Bolyai Farkas de astăzi. Pînă la reforma învăţămîntului din 1948 funcţionează sub denumirea de Colegiu Reformat şi aparţine Bisericii Reformate. În 1718 şcoala este ridicată la rang de instituţie superioară de învăţămînt. În 1622 filozoful iluminist Apáczai Csere János devine profesor al Colegiului. În 1804 îşi începe aici activitatea ca profesor de matematică Bolyai Farkas, tatăl lui Bolyai János, ce va dura aproape jumătate de secol, motiv pentru care, de altfel, la începutul anilor cincizeci, şcolii i se atribuie numele marelui matematicean. Pînă în 1960 şcoala funcţionează cu limba de predare maghiară.
    �Democraţiile populare� post-belice promiseseră � şi nu era greu să fie crezute după cataclismul abia încheiat � libertate deplină pentru toate categoriile sociale dezavantajate, inclusiv pentru comunităţile etno-culturale sau minorităţile naţionale marginalizate în România interbelică sau decimate în holocaust. Nu e de mirare că minorităţile discriminate în perioada interbelică de aşa-zisa democraţie burghezo-moşierească  � mai ales evreii şi ungurii � au aderat cu mari speranţe la noul regim, crezînd, cel puţin o vreme, că şi pentru ei începea o eră a libertăţii şi a şanselor egale. Regimul comunist care a profitat din plin de aceste speranţe, la sfîrşitul anilor cincizeci îşi considera puterea suficient de consolidată pentru a se putea dispensa de sprijinul lor şi a trece la �românizarea� comunismului din România. Oricum, liderii minoritari (Ştefan Foris, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi şi ceilalţi) fuseseră eliminaţi deja din conducerea de vîrf al PCR (PMR), cei rămaşi ocupîndu-şi locurile cuvenite de figuranţi legitimativi în marele spectacol al anesteziei naţional-comuniste. Pe de o parte, modelul fusese preluat tocmai de la Uniunea Sovietică unde naţionalismul rusesc, în ciuda tuturor declaraţiilor contrare, eliminase încă în perioada marilor epurări din anii �30 elementele �străine� de la înalta conducere a �patriei popoarelor�. Pe de altă parte, aveam fireşte şi propriile noastre modele în naţionalismul românesc interbelic, fie �moderat�, fie legionaroid, pe care nu era nevoie să le importăm din vecini.
    În 1958, trupele sovietice părăsesc România. Linia naţională Dej-Ceauşescu ( nu e nici o contradicţie aici, Ceauşescu n-a făcut altceva decît să continue politica lui Dej, chiar dacă la un moment dat, din raţiuni de imagine, a încercat să-şi ponegrească maestrul) consideră că are mînă liberă să înceapă purificarea. Peste cîteva luni va începe aşa-zisa �unificare� a universităţilor române şi maghiare, Babeş şi Bolyai din Cluj, în realitate înghiţirea Universităţii Bolyai de către Babeş şi desfiinţarea treptată a universităţii cu limba de predare maghiară, instituţie culturală simbolică a comunităţii maghiare din România. În fruntea acţiunii de �unificare� se afla, nu întîmplător, încă de pe atunci energicul membru al Comitetului Executiv al Comitetului Central al PMR, Nicolae Ceauşescu.
    În 1960 se trece la faza următoare a �apropierii� dintre majoritate şi minorităţi, mixarea şcolilor. (Paralel se desfăşoară şi noua împărţire teritorială a ţării, prilej cu care este desfiinţată şi Regiunea Autonomă Maghiară, o altă �enclavă� a limbii maghiare pe teritoriul României, mai întîi prin transformarea sa în Mureş-Autonomă Maghiară prin adăugarea unor zone compact româneşti, apoi prin desfinţarea sa completă). Aparent  acţiuni nevinovate, din raţiuni pragmatice. Elementele etniei majoritare pătrund astfel în toate instituţiile de învăţămînt ale minorităţilor naţionale, pînă atunci ateliere active ale reproducerii culturale şi supravieţuirii identitare ale acestora. Sistemul bolşevic al comisarilor (naţionali, de astă dată) se instalează în toate instituţiile culturale minoritare, cît de cît autonome la acea dată.
Colegiul Reformat la mijlocul secolului XIX, desenat de Greguss János Nu e un secret pentru nimeni că o comunitate etno-culturală supravieţuieşte în primul rînd prin limbă. Dacă a învăţa limba maternă nu este similar cu a învăţa în limba maternă, nici a învăţa în limba maternă doar anumite discipline nu este similar cu a învăţa integral în limba maternă. Toate limitările duc în mod inevitabil la sărăcirea limbii şi la restrîngerea sa la nivelul comunicării comune, la diglosie, şi în cele din urmă la abandonarea sa în domenii ce depăşesc limbajul cotidian. Chiar şi în situaţia unui învăţămînt complet în limba maternă a minorităţii presiunea zilnică a limbii oficiale, majoritare este atît de puternică încît pierderile limbii materne sînt inevitabile.
    Păstrătorii şi ocrotitorii limbii sînt instituţiile culturale proprii, în primul rînd şcoala, instituţia fundamentală care reproduce intelectualitatea capabilă să păstreze şi să dezvolte limba şi cultura unei comunităţi. Dacă vrei să nimiceşti o comunitate culturală, decapitează-i intelectualitatea. Şi cum poţi s-o faci mai bine decît confiscîndu-i şcolile, chiar dacă la început doar mixîndu-le sub pretextul aprofundării �unităţii naţionale în jurul partidului� şi a apropierii dintre naţionalităţi. Exact acest proces a început în 1959-60 şi a continuat pînă în 1989, cu �excelente� rezultate. Chiar dacă  atunci aplicarea hotărîrii s-a făcut de la o zi la alta, procesul de asimilare a fost lent, de lungă durată,  o strategie aplicată cu răbdare, uneori aproape pe neobservate, creîndu-se chiar o psihoză prin care victima să aibă, pe cît posibil, şi sentimentul vinovăţiei. Securitatea s-a ocupat cu succes şi de acest aspect. Mixarea s-a petrecut treptat, introducîndu-se mai întîi doar cîteva clase româneşti, doar cîteva discipline care să fie predate exclusiv în limba română, şi pe măsură ce creştea prezenţa elementului majoritar, prezenţa celui minoritar devenea tot mai timidă, mai simbolică, mai retrasă. Nemaivorbind de faptul că, de-acum, datorită prezenţei cadrelor didactice şi elevilor români care ori nu ştiau, ori �nu trebuia� să ştie limba celuilalt, toate activităţile comune se desfăşurau în limba şi în spiritul culturii naţionale majoritare, limba şi cultura minoritarului find silite să se retragă tot mai mult din spaţiul public al şcolii, tot aşa cum erau silite să se retragă tot mai mult din spaţiul public în general. Strategia urmărea în mod evident atrofierea treptată a liniei culturale minoritare în favoarea afirmării tot mai puternice a celei majoritare. Minoritarul trebuia să conştientizeze faptul, fără dreptul de a-l şi exprima, că este doar tolerat în instituţia respectivă, nu în ultimul rînd şi datorită �generozităţii� majoritarului. În acelaşi timp, prezenţa elementului românesc � mai ales a cadrelor didactice, dar nu numai � era considerată ca necesara prezenţă a ochiului vigilent al patriotului, al reprezentantului statului naţional, care să ţină sub observaţie elementele �alogene� ca nu cumva să nutrească idei ostile. Românii care nu acceptau această �misiune patriotică� au devenit suspecţi, au fost marginalizaţi şi stigmatizaţi drept trădători de neam.
Recîştigarea şcolilor după decembrie �89 devenise astfel în mod absolut firesc obiectivul numărul unu al tuturor comunităţilor minoritare din România, printre care, fireşte, şi al comunităţii maghiare. Evenimentele din primăvara lui 1990 ilustrează tocmai afirmarea acestei priorităţi, respectiv reacţia celor care nu puteau accepta abandonarea �cuceririlor socialismului biruitor�.
    Sumara evocare a acestor detalii istorice am considerat-o inevitabilă pentru a înţelege situaţia de astăzi. Pentru că astăzi, ca şi acum doisprezece ani, ne aflăm nu numai în faţa unei probleme reale care se cere a fi rezolvată, dar şi în faţa unei perfide diversiuni ale cărei nuanţe nu sînt evidente la prima privire. Şi, în cele din urmă, ne găsim în faţa unei profunde crize de conştiinţă. Nu asistăm oare din partea celor care au participat înainte de �89 la confiscarea şcolilor minorităţilor de către statul naţional-comunist � în mod activ sau pasiv, dar neopunîndu-se! �, sau din partea urmaşilor acestora, la culpabilizarea colectivă ca �separatişti�, �egoişti etnici� etc. a unei comunităţi care are tupeul să-şi revendice proprietatea? Şi asta în răspăr cu tot ce poate fi numit principiu european al proprietăţii, evocîndu-se sus şi tare tocmai aceste principii? (Asemănarea izbitoare cu situaţia bisericii greco-catolice nu este întîmplătoare).
    Acum, în 2002, tehnica culpabilizării victimei a funcţionat impecabil � şi datorită colaborarării entuziaste a aproape întregii prese româneşti, ca şi în martie �90 de altfel. Dar ceea ce este mai dureros este că tînăra generaţie, de bună credinţă, a fost din nou împinsă în faţă, fiind folosită drept �carne de tun� fără pic de scrupule, de cei care s-au ferit să-şi arate faţa. De aceea mă adresez în primul rînd acestor tineri care sînt primele victime potenţiale ale unor linii de front pe care nu le cunosc şi, ca atare, n-au cum să le înţeleagă.
    Pentru cei pentru care şirul argumentelor începe şi se sfîrşeşte cu dogma �sîntem în România�, �Ardealul veşnic românesc� etc. (ca şi cum România ar trebui să fie un lagăr de concentrare şi nu o republică democratică a cetăţenilor contribuabili care o formează, iar Ardealul nu ar fi patria comună a locuitorilor săi) este oricum inutil să ne risipim energiile. Dar tinerii, atîta timp cît îşi pun întrebări şi nu se limitează doar la răspunsuri prefabricate, reprezintă o şansă.
    Ceea ce revine ca un refren obsedant �  �de ce vreţi să ne despărţiţi odată ce noi trăim împreună în această ţară şi ne înţelegem atît de bine?� � este întrebarea adresată cu generozitate patetică de elevii şi cadrele didactice români, întrebare retorică adresată unor politiceni care, chipurile se amestecă în treburile şcolii. Întrebarea pare să fie de bun simţ.  La prima vedere, aproape că nu ai ce răspunde. Dar ne aduce aminte în mod inevitabil de acea nedumerire a unor colegi români din 1990 care se întrebau miraţi de ce vor maghiarii drepturi lingvistice, şcoli separate şi autonomie culturală odată ce �am stat atîţia ani împreună la cozi?�
    Cine sînt cei care nu doresc �să se despartă�, sau mai exact nu doresc să părăsească instituţia de învăţămînt? Şi unii şi alţii? Şi maghiarii şi românii? Altfel spus, şi gazdele şi oaspeţii? Nu. Doar aceştia din urmă. Cei care în 1960 au fost implantaţi în misiune în şcolile maghiare în general şi în Liceul Bolyai Farkas din Târgu-Mureş, �care reprezintă simbolul naţionalismului şi tradiţionalismului� (maghiar desigur), după cum reiese din articolul unui �dr. sociolog�. Dacă ar fi să dăm crezare �mărturiei� dlui Zeno Opriş, preşedintele Uniunii Vatra Românească, din scrisoarea deschisă adresată dlui Adrian Năstase, conform căreia �am ascultat stupefiat relatarea unui ofiţer de securitate (în 1965, n.n.) care mi-a spus că hotărîrea de amestecare a claselor de elevi români cu unguri şi secui (sic!) în cadrul aceleiaşi şcoli a fost dispusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca urmare a faptului că a fost dejucat un act terorist pus la cale de unguri, care intenţionau să arunce în aer un liceu românesc�, am avea raţiunea misionariatului acestor implantări. Pentru cei care cunosc însă tehnicile diversioniste ale Securităţii � cu care iată, nu întîmplător, dl Zeno Opriş întreţinuse relaţii de asemenea confidenţialitate � nu se îndoiesc că este vorba de un pretext tipic securistic de legitimare a intervenţiei, �amestecarea� făcînd parte dintr-o strategie mult mai amplă care numai de  astfel de pretexte nu mai avea nevoie.
Desigur, de atunci au trecut 40 de ani şi fizic atît profesorii cît mai ales elevii s-au schimbat. Întrebarea este dacă spiritul urmaşilor acelor misionari (de voie sau de nevoie,  nu mai are importanţă) de-acum 40 de ani este sau nu altul? Reacţiile lor vehemente însă la revendicările proprietarilor de drept, după 30, respectiv 40 de ani, par să pună sub semnul întrebării speranţele noastre într-o schimbare fundamentală a mentalităţii lor de atunci.
    Dacă e să supunem unei analize mai atente argumentele elevilor  români de a nu părăsi şcoala (pentru că profesorii, mai chibzuiţi, au preferat să rămînă în umbră), vom afla de la liderii răsfăţaţi de presă ale acestora că �doresc să fie împreună cu elevii maghiari ca să se cunoască mai bine�. Nobilă intenţie! Dar ce-ar fi fost ca ziariştii noştri, mulţumiţi cu minima rezistenţă, să-şi fi adîncit curiozitatea continuînd seria întrebărilor încercînd să afle dacă în cei patru ani de zile de cînd frecventează cursurile în aceeaşi clădire şi instituţie s-au cunoscut mai bine sau nu, dacă au învăţat cît de cît şi limba celorlalţi, dacă au învăţat ceva despre cultura, istoria, obiceiurile colegilor lor, dacă au dezbătut împreună problemele lor comune sau dacă au încercat să afle ceva despre aspiraţiile specifice ale colegilor lor de altă naţionalitate, limbă maternă şi confesiune? Dacă au desfăşurat programe culturale comune care să-i apropie în afară, eventual, de bătutul mingii împreună în timpul recreaţiilor�?
    N-ar trebui să mire pe nimeni dacă răspunsurile elevilor români la aceste întrebări, mai mult decît retorice, vor fi negative. Şi chiar dacă vom afla că uneori au avut loc şi programe comune, acestea nu au fost altceva decît noi prilejuri de afirmare şi  impunere a limbii şi autorităţii majorităţii, şi nicidecum prilejuri de comunicare autentică între comunităţi cu drepturi egale. (Doar nu poţi pretinde, nu-i aşa, de la un reprezentant al naţiunii de stat să fie bilingv ca minoritarul şi să asculte cuminte minute în şir �păsăreasca� supusului alogen pe care oricum n-o înţelege�) Comunitatea fizică, existentă în aceeaşi clădire nu răspunde astfel nici unei aspiraţii interculturale, elevii se ignoră de fapt, cu singura diferenţă că minoritarii studiază în cadrul programei obligatorii limba şi cultura majorităţii. Desigur, nu elevii poartă răspunderea pentru acest handicap programat, ci sistemul de învăţămînt oficial care nu oferă majoritarilor şansa, fie şi facultativă, de a studia limba şi cultura minorităţii cu care convieţuieşte. Nu clădirile îi separă pe aceşti tineri, ci filozofia ce stă în spatele unui sistem de învăţămînt, opac la valorile interculturale.
    Cam acesta este nivelul comunicării dintre comunităţile şcolare în condiţiile exerciţiilor impuse de statul naţional (-ist). De ce atîta �disperare� atunci la ameninţarea spectrului despărţirii? De ce mai e nevoie să frecventeze elevii români şi maghiari sălile aceleiaşi clădiri şi instituţii dacă comunicarea dintre ei este cvasi nulă, fie pentru că unii nu pot, fie că alţii nu vor? De ce nu ar putea participa la reuniuni comune, la competiţii sportive comune, la tabere şi excursii comune respectînd întocmai identitatea şi specificul cultural al celuilalt şi dacă învaţă în clădiri şi instituţii separate?
    După cum am putut afla mai devreme de la securistul �patriot� al preşedintelui UVR, �amestecarea� urmărea de fapt cu totul alt scop: infiltrarea instituţiilor culturale ale minorităţilor cu majoritari dispuşi să-i ţină sub observaţie pe concetăţenii lor de altă limbă. Or, revenirea la vechea situaţie echivala cu abandonarea unei cuceriri şi scoaterea de sub controlul vigilent al majoritarului a unei instituţii culturale minoritare, un �periculos� laborator al reproducerii identitare. Ar echivala poate cu abandonarea �proiectului naţional românesc��
    Dar totuşi, cărui fapt i se datorează opoziţia atît de înverşunată la separarea şcolilor, dincolo de aspectul său măreţ, misionar? Gurile rele susţin (sau şoptesc, neavînd curajul să spună cu voce tare) că atît elevii cît şi profesorii români se tem în primul rînd de� competiţie. Dacă a fi român în �liceul ungurilor� era suficient, indiferent de performanţă, ba mai aducea şi o aură de eroism misionar, în liceele româneşti de acelaşi nivel, ca Papiu sau Unirea, pretenţiile find diferite atît pentru elevi cît şi pentru profesori, naţionalitatea n-ar mai juca rolul de criteriu selectiv. �Martirajul� cu banderolă tricoloră la Papiu sau Unirea nu şi-ar mai avea legitimitatea.
    Dar dacă teama de competiţie este omeneşte explicabilă, opoziţia de principiu a elevilor faţă de transformarea şcolii în liceu maghiar şi după absolvirea lor, cînd orice tînăr normal se bucură de fapt că a scăpat de şcoala respectivă cu toate gesturile lacrimogene de rigoare, este deja suspectă şi trădează directive venite din afara şcolii. Dacă pot înţelege şi susţine chiar pretenţia elevilor români de a absolvi şcoala în care au dat admitere şi aveau astfel o relaţie contractuală, e greu să accepţi declaraţiile cu evident substrat politic care neagă în principiu dreptul comunităţii maghiare de a i se restitui o proprietate, respectiv o instituţie cu valoare simbolică în ocrotirea identităţii sale cultural-lingvistice. Negarea în principiu a acestui drept trădează de fapt, sub pretextul iubirii frăţeşti dintre elevi, intenţia politică a ştergerii identităţii prin anihilarea instituţiilor care s-o apere şi s-o reproducă.
    Trebuie să vă mărturisesc că, într-o societate autentic democratică şi liberală, aş opta fără să stau pe gînduri pentru o instituţie mixtă, bilingvă, nu numai cu linii cultural-lingvistice separate dar şi permutabile. Într-o societate interculturală în care comunicarea să acţioneze nu numai dinspre minoritate spre majoritate, ci şi invers, într-un echilibru echitabil între comunităţi, opţiunea pentru o instituţie comună dominată de reciprocitate ar fi cît se poate de firească. Unde permiabilitatea culturală să fie reciprocă, fără sub- şi supraordonări în funcţie de relaţia comunităţii respective cu statul naţional, adică cu autoritatea. Dar nici în cazul unei astfel de opţiuni nu mi-aş permite să contest dreptul legitim al comunităţilor naţionale la existenţă unor instituţii autonome � ateliere vii ale păstrării, reproducerii şi dezvoltării limbii şi culturii unei comunităţi în deplină privatitate. Ceea ce considerăm, nu-i aşa, ca a fi fost pe deplin legitim pentru comunitatea românească din Ardealul unguresc de dinainte de 1918 sau pentru cea din Cernăuţi sau Gyula de astăzi? (Dincolo de aspectul juridic al chestiunii, ar fi o eroare gravă dacă aceste instituţii autonome s-ar închide în sine, nu ar comunica activ cu restul mediului şi ar ignora contextul social-politic în care trăiesc. Dar de aici pînă la a contesta dreptul de a avea instituţii proprii, este distanţa totuşi de la democraţie la autoritarism.)
Liceul Bolyai Farkas la mijlocul secolului XX Comunităţile cultural-lingvistice nu se pot dezvolta fără grave deteriorări identitare într-o permanentă stare de subordonare şi imixtiune în chestiunile lor culturale specifice şi, într-un fel, private. Nu întîmplător subliniează Gabriel Andreescu că privatitatea comunitară a grupurilor etno-culturale este la fel de legitimă şi necesară pentru salvarea raporturilor interetnice cum este cea individuală. �Acesta ar fi nevoia comunităţii de a circumscrie un spaţiu propriu. Putem face analogie cu persoana care tinde să-şi circumscrie un spaţiu al ei � numit spaţiu privat �unde are dreptul să rămînă cu sine însăşi, fără intervenţii din afară. Nevoii de viaţă privată îi corespunde, în cazul persoanei, <dreptul la privatitate>. Pe această analogie putem vorbi despre nevoia comunităţii de <privatitate comunitară> şi despre un drept al comunităţii, <dreptul la privatitate comunitară>�. (Altera 17-18, p.126).
    Este cel puţin straniu că privatitatea comunitară necontestată în cazul comunităţilor religioase, este puternic negată în cazul celor etno-naţionale. Duplicitatea discursului celor care refuză acest tip de privatitate poate fi ilustrată cît se poate de elocvent cu exemplul relaţiei dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Română Unită cu Roma. În timp ce prima refuză cu vehemenţă să împartă bisericile cu cea de a doua (făcînd chiar abstracţie de faptul că ele aparţin de drept acestora din urmă), apărîndu-şi cu dinţii privatitatea proprie, atunci cînd este vorba de retrocedarea unor şcoli concetăţenilor maghiari, de exemplu (făcînd din nou abstracţie de faptul că acestea aparţin de drept acestora din urmă), reprezentanţii aceloraşi filozofii sînt cuprinşi de o �iubire� interetnică sufocantă care îi determină să refuze de astă dată, evident, separarea, adică privatitatea altora.
    În zona noastră politico-geografică şcolile mixte, ca şi universităţile �multiculturale� de altfel, nu sînt din păcate decît ori soluţii de forţă majoră, ori instrumente mascate de asimilare culturală. Atîta timp cît multiculturalitatea nu este şi interculturalitate, aceste instituţii mixate nu sînt decît pretexte comode de asimilare �fără durere� ale minorităţilor. Pentru maghiarii din Ardeal, o fază intermediară spre statutul de �ceangău�.
    Dacă cineva s-ar îndoi de sensul adevărat al �multiculturalităţii� deplînse cu atîta spectaculozitate de eroii principali ai �scandalului Bolyai�, ajunge să recapitulăm cuvintele cheie ale partizanilor �iubirii interetnice�, practicabile fireşte în cadrul instituţiilor culturale minoritare în care au reuşit să-şi strecoare piciorul: �Transilvania românească eternă şi nedespărţită�, �Noi de aici nu plecăm dornici ca limba română să fie într-adevăr, acasă stăpînă!�, �mişcarea românească Pro Bolyai � român�, �Cu asemenea tineri Ardealul va fi veşnic românesc!� etc., ca să citez doar cîteva dintre perlele sincerităţii involuntare ale acestora. Este de mirare că apărătorii autonomiei culturale minoritare refuză o asemenea �multiculturalitate�?
    Naţionaliştii români optimişti (precum şi cei maghiari sceptici) susţin că Liceul Bolyai nu va fi retrocedat niciodată comunităţii căruia i-a aparţinut aproape o jumătate de mileniu. După cum nu va fi reînfinţată Universitatea Bolyai şi nu vor fi retrocedate proprietăţile bisericilor şi comunităţilor minoritare, în ciuda legilor adoptate, a promisiunilor făcute şi angajamentelor faţă de instituţiile internaţionale. S-ar putea să aibă dreptate. Urmările acestei politici naţionale ar putea fi însă previzibile, după cum dovedesc şi  primele rezultate ale recentului recensămînt al populaţiei. Întrebarea este doar dacă � după plecarea germanilor şi evreilor � odată cu dispariţia ungurilor din Transilvania, românii rămaşi vor fi mai fericiţi?

    Campania SOS Sighişoara a fost iniţiată de Liga Pro Europa şi Asociaţia Sighişoara Durabilă în noiembrie 2001, dorindu-se a fi o iniţiativă a societăţii civile împotriva amplasării parcului tematic �Dracula Park� în apropierea singurei cetăţi medievale locuite în sud-estul Europei, parte a patrimoniului mondial UNESCO din 1999 şi pe teritoriul Platoului Breite � zonă protejată de legislaţia românească � pe care se găsesc peste o sută de stejari, cu vîrsta peste 400 de ani. Campania a reunit un mare număr de organizaţii neguvernamentale active. La demersurile întreprinse de cele două organizaţii s-au raliat experţi, personalităţi publice şi culturale din România. Parte a acestei campanii a fost şi APELUL lansat pentru schimbarea amplasamentului parcului de distracţii, pe care-l redăm în continuare, împreună cu cîteva fragmente din mesajele primite pe parcursul Campaniei:

   Noi, semnatarii prezentului apel solicităm Ministerului Turismului şi celorlalte instituţii competente să renunţe la amplasarea la Sighişoara a Dracula Park.
Sighişoara, cu o vechime de peste opt secole, este ultima cetate medievală locuită din România şi a fost inclusă în 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Platoul Breite, pe care ar urma să se construiască Dracula Park, este o rezervaţie naturală de stejari seculari.
Împărtăşind preocuparea autorităţilor pentru restaurarea Cetăţii Sighişoara şi includerea sa în circuitul turistic european, ne pronunţăm pentru identificarea acelor proiecte de dezvoltare durabilă care să nu atenteze la unicitatea ei şi să răspundă exigenţelor de protecţie a patrimoniului cultural şi natural din România.

Apelul lansat de Asociaţia Sighişoara Durabilă şi Liga Pro Europa a fost semnat (în ordine alfabetică) de: Gabriela ALEXANDRESCU, Vlad ALEXANDRESCU, Livia Maria ANDREAS, Gabriel ANDREESCU, Silvia-Carmen ANDREESCU, Crişan ANDREI, Sorin ANTOHI, Liviu ANTONESEI, Manuel AVRAMESCU, Hannelore BAIER, BAK M. János, BAKK Miklós, Iulian BALICA, Tudor BERZA, Adriana BOILĂ, Dorin BOILĂ, Daniel BUDURU, Ion CARAMITRU, Ioana BOGDAN CATANICIU, Vera CÂMPEANU, Ruxandra CESEREANU, Alexandru CISTELECAN, Emil CONSTANTINESCU, Nicolae CONSTANTINESCU, Doina CORNEA, Marius COSMEANU, Petru DEREVENCO, Oana DIMA, Petre DITA, Smaranda ENACHE, Hermann FABINI, FARKAS Csaba, FEY László, Oana FIRICA, Iancu FISHER, Lidia GHEORGHIU-BRADLEY, Alexandru GOŢA, Matias Baltazar Le Comte Nobrega GUILHERME, Stere GULEA, Alexandra HILLEBRAND , Anton Ştefan HILLEBRAND, Mihaela HILLEBRAND, Andreea IFTIMIE, Delia ILIEŞIU, Afrodita IORGULESCU, Mircea IOSIFESCU, KACSÓ Judit-Andrea, Thomas KLEININGER, V. LIS, Ana LUDUŞAN, Silviu LUPESCU, Alexandru LUPŞA, Monica MACOVEI, Ion MAGYAROSY , Gabriela MASSACI, Adrian MARINO, Andrei MICU, Liliana MICU, Mihaela MIROIU, Pierluigi MODESTI, MOLNÁR Gusztáv, Cornel MORARU, Ilina MURGAN, Marina NEAGU-SADOVEANU, Sebastian NEAGU-SADOVEANU, Ştefan NEAGU-SADOVEANU, Toader PALEOLOGU, Liviu PAPADIMA, Ioan PAŢIU, George PĂTURCĂ, Ovidiu PECICAN, Dan PERJOVSCHI, Zoe PETRE, Ion POP, Sorin POPESCU, Sandra PRALONG, Dana PRELIPCEANU, Milenko PRVACKI, Cristina RHEA, ROTH Endre, Sergiu RUDEANU, Traian ŞTEF, Gheorghe M. ŞTEFAN, Raluca SANDRU, Brigitt GHEORGHIU-SCHWARTZ, Paul GHEORGHIU-SCHWARTZ, Hedy SALMEN-SCHWARTZ, SELYEM Zsuzsa, Maria SOMEŞAN, Valerian STAN, Horia STUPCANU, Floarea SUCIU, SZILÁGYI Júlia, SZOKOLY Elek, TÓFALVI Zoltán, TONK Sándor, VÁRHELYI Csaba, Daniel VIGHI, Constantin VOLANSCHI, Elena VOLANSCHI, Renate WEBER, Cristina WOINAROSCHI.
La această listă de semnături ulterior s-au mai raliat un număr de 150 persoane şi un mare număr de organizaţii neguvernamentale.
 

�Ţara noastră şi în special frumoasele plaiuri transilvane au fost legate în mintea publicului American de vampirul Dracula numai datorită unui concurs nefericit de împrejurări, şi anume imaginaţia scriitorului Bram Stoker. Pe semne acest autor a vrut să-şi plaseze eroul de groază într-un teritoriu oarecum transcendenteal şi numele de Transilvania i-a venit la îndemînă. Vagile referinţe istorice la Domnitorul Vlad Dracul şi la pedepsele crude (tragerea în ţeapă) date de Vlad Ţepeş duşmanilor şi trădătorilor, nu justifică această asociaţie. Basmele Românilor conţin personaje menite să inspire groază (zmei, căpcăuni) dar nicioadată vampiri care sug sîngele altor oameni. Asociaţia e cu totul artificială.
Sînt gata să accept, fără mare entuziasm, ideea că această fixaţie a publicului American poate fi folosită de statul nostru pentru a aduce ceva venituri în valută. Dar în nici un caz la Sighişoara! Printre amintirile pe care le păstrez din lungii ani petrecuţi în România, cele două vizite la Sighişoara sînt printre cele mai vii. Sighişoara este o adevărată bijuterie de arhitectură medievală păstrată pînă în zilele noastre. Nu degeaba este inclusă în patrimoniul UNESCO. Chiar dacă propusul parc de distracţii ar fi în afara oraşului vechi, acesta va fi invadat de turişti aculturali care nu dau doi bani pe patrimoniul cultural al României. Efectul de lungă durată va fi negativ, nu va ajuta la creare în ochii publicului occidental a imaginei pozitive pe care România o merită şi de care, din păcate, nu se bucură în prezent.� (Adrian Valeriu, Ohio, SUA)

�(...)Aş dori să adaug regretul meu nespus că naţia noastră nu găseşte resurse să-şi ocupe locul în concertul naţiunilor şi să revigoreze soarta economică a unui oraş/cetate unic, decît apelînd la cel mai grotesc mit prin care Transilvania s-a identificat în conceptul unir încuiaţi în afara ţării noastre.  Dracula, contele vampir, este cel mai jalnic mijloc pe care vrem să-l promovăm pentru a mînca de pe urma curiozităţii, eventual al miilor de doritori de senzaţii Ťtariť. Dacă doar atît putem, ne merităm soarta. De altfel, sîntem celevri în cultivarea nonvalorii, a formalismului, a festivismului de suprafaţă dus la extrem, fără mîndrie, fără consistenţă, doar infatuaţi, îmbuibaţi şi profitori. (...)� (Alexandru Lupşa, România)

�NU pentru Dracula Park la Sighişoara. S-a distrus enorm de multă istorie adevărată şi cultură în numele unor Ťidealuriť idioate şi deşarte. Are mai multă valoare în istoria noastră viitoare să salvăm Sighişoara decît să acceptăm naşterea unui mega-kitsch, care este îndoielnic şi ca afacere şi ca iniţiativă socio-culturală. (...)� (Iulian Balica, România)

�În atenţia persoanelor competente: Subsemnatul, profesor emerit de studii medievale al Universităţii UBC Canada, vă rog să reconsideraţi serios planul Parcului tematic în apropierea centrului istoric al Sighişoarei. Am fost de mai multe ori la Sighişoara � cu studenţi şi profesori de la universitatea mea � şi de fiecare dată am remarcat exemplara conservare şi supravieţuire a oraşului (chiar şi cu lipsa fondurilor) care poate fi o mîndrie pentru România şi un important monument pentru caracterul ei multietnic. Fiind conştient de avantajele financiare şi turistice ale unui astfel de parc tematic, fie el numit Dracula sa nu (şi pot observa intenţia Dumneavoastră de a momi publicul �vestic� cu această denumire), permiteţi-mi să subliniez rugămintea mea (făcută în numele a multor istorici, prieteni ai României şi în special ai Transilvaniei) de a-l amplasa într-un alt loc pentru a nu distruge situri naturale sau istorice. Sînt convins că există mai multe alte locaţii pentru acest proiect care vor avea acceptul populaţiei locale cît şi al celor care se preocupă de patrimoniul istoric al Europei Centrale � sau în această privinţă, pentru întreaga lume.� (János M. Bak, Ungaria)

 Academia Interculturală Transsylvania concepută ca un program alternativ de educaţie interculturală a debutat în 1998. Începînd chiar cu prima ediţie, studenţi şi absolvenţi de facultate au salutat ideea unei universităţi itinerante care să îmbine cursurile teoretice, atelierele practice şi contactul direct în cadrul a trei sesiuni de cîte o săptămînă. Ediţia a IV-a, beneficiind de experienţele celor trei ani, a reuşit să prezinte participanţilor � adevăraţi parteneri în derularea programului � imaginea vie, necosmetizată a spaţiului transilvan şi să-i familiarizeze totodată cu concepte şi noţiuni pe care încă cele mai multe instituţii de învăţămînt superior se încăpăţînează să le ignore. Astfel într-o primă sesiune, la Cisnădioara în miezul lui Brumar, istoria, cultura şi civilizaţia comunităţilor germane au fost relevate atît de personalităţi marcante  transilvane dar şi de tinerii de la Forumul Democrat al Germanilor sau de saşii rămaşi în Cisnădioara. În februarie, la Şumuleu Ciuc, au reuşit să privească cu obiectivitate istoria şi cultura comunităţii maghiare ardelene, pentru ca în aprilie, la Blaj, să recunoască specificul românilor ardeleni. Deşi desfăşurate într-un cadru informal, închinat dialogului deschis şi sincer, parcurgerea celor trei etape nu a fost uşoară pentru fiecare.
    Tocmai de aceea consider că cei 18 absolvenţi ai acestei ediţii merită felicitările noastre, ale organizatorilor. Sperăm ca eforturile tuturor referenţilor, partenerilor şi finanţatorilor să fie meritate.
*   *   *
    În luna aprilie, Blajul şi-a deschis larg porţile celor 20 de �academicieni�. Pentru o săptămînă, aceştia doreau să cunoască cît mai multe despre comunităţile românilor ardeleni, despre specificul transilvan, avînd drept ghizi, experţi, profesori universitari, cercetători. Într-un oraş care respiră istorie nu se putea trece peste demitizarea unor pagini controversate de istorie comună. S-a vorbit şi despre Biserica Română Unită, despre Şcoala Ardeleană, despre literatura ardeleană. În plus, studenţii Academiei Interculturale Transsylvania au avut ocazia de a se întîlni cu redactorii revistei �Provincia� şi de a trece împreună în revistă problematica regionalizării în România. Excursia din Apuseni s-a încheiat la Tîrgu Mureş unde şi-au primit şi diplomele de absolvire, dar nu înainte de a evalua cu, sperăm, sinceritate programul în care au fost parteneri:
� �Cred că în final fiecare am avut de cîştigat: unii au învăţat pentru ei, dar am ajuns să ne cunoaştem şi sper să rămînem în continuare prieteni pentru că ceea ce ne-a adus aici a fost un punct comun care nu a dispărut ci s-a dezvoltat.� (Ionuţ Oniceanu)
� �Această ultimă sesiune a fost una deosebită. Ne-a făcut să simţim istoria acelui oraş şi cu asta să simţim şi să înţelegem Transilvania� (Iulia Vizi)
� �Deşi venim din locuri diferite, cu preocupări diferite am reuşit să construim ceva împreună care sper să rămînă şi să se dezvolte. Pentru mine, a fost uimitor cum am reuşit să capăt o nouă viziune, în special faţă de comunitatea de romi.� (Mădălina Simion)
� �Mie mi-au plăcut mult cele două dezbateri şi cred că punctele tari au fost atît de multe încît am uitat punctele slabe. Aş sintetiza spunînd că a fost o bucurie să fiu părtaşă la acest program�. (Nyulas Ildikó).
� �Eu venind din sudul ţării am avut posibilitatea să văd şi să cunosc locuri pe care, altfel, puţin probabil că le-aş fi cunoscut. Mai mult, am avut curiozitatea de a mă convinge singură dacă există acest specific transilvan. În grupul de ardeleni m-am integrat destul de bine. Eu cred că asemenea programe ar trebui făcute şi în celelalte zone ale ţării pentru că fiecare regiune are ceva de arătat.� (Aura Baldăr)
� �Dacă în viitor aş organiza un asemenea program aş introduce un interviu înainte pentru a selecta cît mai bine participanţii. Despre cursuri, mi-a plăcut că am întîlnit lectori obiectivi. Eu consider că interculturalitatea se bazează pe cunoştinţe dar are acel ceva care stimulează gîndirea pentru că mentalităţile nu se schimbă de la o zi la alta. De aceea, eu consider că obiectivitatea este lucrul cel mai important. Totodată, multiculturalitatea nu înseamnă numai cunoştinţe despre istoria, cultura celuilalt, ci şi cum să tratăm practic diferenţele dintre noi. De aceea, sper ca relaţiile care au fost de prietenie să rămînă, iar cele care nu au fost chiar de prietenie să devină, pentru că în esenţă aşa se manifestă toleranţa.� (Kovács Réka)
� �Ideea cu care plec este cum se pot ameliora cît mai mult relaţiile româno-maghiare. Cred însă că cei mai mulţi ar trebui să înveţe şi cum să folosească mai departe informaţia oferită aici.� (Ramona Băluţescu)
� �Varietatea oamenilor de diferite profesii nu cred că strică. Fiecare poate duce mai departe ideile desprinse de aici chiar dacă nu sîntem istorici toţi. Şi un inginer poate să facă asta şi un medic.� (Răzvan Bereţchi)
� �Eu sînt din Ardeal, dar nu am avut contacte cu comunitatea maghiară. La facultate am mulţi colegi din Sud care sînt cumplit de radicali, sînt promotorii acelui gen de naţionalism rău, îndreptat împotriva maghiarilor. Acum pot afirma cu certitudine că este o percepţie total greşită, bazată pe necunoaştere. De aceea v-aş sugera să aduceţi mai mulţi participanţi din Sud. Şi mai cred că fiecare dintre noi ar putea contribui pe mici sectoare la realizarea unui plan viabil de regionalizare: avem aici istorici, economişti, jurişti. Am putea veni chiar cu unele propuneri inedite. Am putea construi ceva împreună pe care să-l lăsăm celorlalţi� (Iuga Brad Darius)
� �După părerea mea, este extraordinar să vină participanţi din domenii diferite. Eu sînt jurnalistă şi numai jurnalişti găsesc şi în cercul meu de prieteni. Pe de altă parte trebuie să recunosc că atîta istorie cîtă am învăţat aici nu am învăţat în toţi anii de şcoală. Ce mi-a lipsit însă a fost mîncarea specifică fiecarei comunităţi.� (Nyulas Csilla)
� �Am avut posibilitatea să văd lucrurile din perspective diferite de cele cu care am fost obişnuită la şcoală. Am învăţat lucruri noi chiar despre comunitatea mea.� (Molnár Lenke)
� �Eu de vreo cîţiva ani sînt ardelean doar cu sufletul. M-aţi adus înapoi în Ardeal şi l-am redescoperit. Acum plec cu un background: sînt lucruri de care putem fi mîndri, sînt lucruri de care trebuie să ne ruşinăm şi să le ascundem dacă nu putem să le schimbăm. Şi am descoperit încă ceva: noi mentalităţi.� (Vasile Hodorogea)
� � Eu voi lucra foarte mult cu oamenii şi am mare nevoie să-i cunosc, să le înţeleg mentalităţile, formarea lor culturală. Timpul îl consider însă prea scurt, mai aveam multe de învăţat. Eu aş fi vrut să învăţ mai multe despre romi pentru că ei sînt capul ziarelor.� (Tulia Căşvean)
� �Eu cred că am numai cuvinte de laudă pentru acest program. Mie mi l-a prezentat foarte roz un multiplicator format aici anii trecuţi şi mi-a stîrnit curiozitatea. Informaţiile care mi-au fost oferite au fost foarte multe şi mă bucur că le-am şi asimilat. Aş fi dorit însă o sesiune specială despre romi pentru că ei rămîn necunoscuţii de lîngă noi.� (Victor Şerban)
� �Pentru mine personal a însemnat foarte mult: naşterea de noi legături şi contactul cu personalităţi ardelene autentice � cum a fost întîlnirea cu cei de la ŤProvinciať. Şi mai cred că a fost primul dialog român�maghiar la care am fost parte.� (Buzás Zoltán)

    Pentru Colegiul Democraţiei,  perioada aprilie-mai este prin tradiţie consacrată deplasărilor la Bucureşti, respectiv Budapesta pentru punerea în practică a cunoştinţelor acumulate de la începutul cursurilor.
    Stagiul la Bucureşti a debutat cu o vizită la Ambasada Republicii Ungare în România şi la Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei. Apoi a urmat participarea la şedinţa în plen a Senatului unde am urmărit declaraţiile politice ale senatorilor. A doua zi a fost consacrată vizitei la Parlamentul României, respectiv la Camera Deputaţilor. Am avut aici ocazia să discutăm cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PD. Vizita la Guvernul României a coincis cu primirea cursanţilor de către reprezentanţi ai Ministerului Integrării Europene, Departamentului de relaţii interetnice, precum şi de către domnul ministru Vasile Dâncu, de la Ministerul Informaţiilor Publice. Ni s-a prezentat deasemenea specificul şi modul de organizare ale Instituţiei Avocatului Poporului de către domnul Gheorghe Iancu, adjunctul Avocatului Poporului. Stagiul la Bucureşti s-a terminat cu întîlnirea de la Preşedinţie unde domnul consilier Andrei Stoiciu a prezentat modul de organizare şi funcţionare a instituţiei. Cu această ocazie am vizitat şi muzeul Cotroceni.
Π   n perioada 28 aprilie � 3 mai a avut loc deplasarea la Budapesta, unde programul nostru a debutat cu vizită şi dialog la Ambasada României din Ungaria, Primăria Budapestei şi la Ministerul Afacerilor Externe. A urmat întîlnirea cu domnul director Ştefan Frătean de la Oficiul Minorităţilor Naţionale şi Etnice iar apoi vizita la Parlamentul Ungariei unde am avut ocazia de a discuta cu domnul deputat dr. Répássy Róbert. În aceeaşi zi am vizitat la Ministerul Educaţiei Oficiul Ombudsman al Drepturilor Educaţionale şi l-am întîlnit pe domnul dr. Aáry-Tamás Lajos, ombudsman, originar din Tîrgu-Mureş. Cu ocazia întîlnirii de la Preşedinţia Republicii Ungare, ni s-a prezentat specificul structurii şi modului de organizare ale acestei instituţii. La Oficiul Maghiarilor de peste Hotare doamna Szabó Gabriella ne-a explicat rolul mult discutatei legi al �statutului� maghiarilor de peste hotare.
    Ca şi la Bucureşti, şi la Budapesta am vizitat Centrul de Documentare şi Informare al Consiliului Europei unde doamna directoare Papp Farkas Klára ne-a prezentat şi facilităţile de care pot dispune studenţii care doresc să cerceteze într-un anumit domeniu. Ei se pot folosi de baza materială şi documentară existentă la acest centru.
    Cele două stagii au constat nu numai din vizite şi dialoguri la instituţii administrativ-politice ci şi din vizitarea a numeroase obiective civico-turistice ale celor două capitale.
Leda Panaiot

L-am întîlnit pe cardinalul Alexandru Todea doar de cîteva ori. Dar de fiecare dată întîlnirea a fost memorabilă. Fireşte, pentru mine. Întîia oară l-am văzut, împreună cu cîţiva colegi, scriitori de sub jurisdicţia sa spirituală, la Blaj, într-un sediu mitropolitan în care vechimea castelului mai era încă ameninţată de urmele proaspete ale unei proaste îngrijiri. Sediul mitropoliei încă mirosea a sediu de CAP sau IAS, deşi poate nu fusese aşa ceva. Zvelt, înalt, vivace � mai vivace decît noi toţi, cam intimidaţi şi de eveniment şi de persoană. Din discuţia noastră n-au ieşit, atunci, multe. Dar cardinalul a rostit, simplu, fără patetisme, lucrul esenţial: din trecut trebuie doar să învăţăm; nu trebuie să trăim în el; problema noastră e viitorul, şi el e o problemă mult mai gravă decît trecutul. Cardinalul trecuse prin multe închisori, a fost, după ce-a scăpat, veşnic urmărit. Dar se despărţea de trecut  cu un fel de uşurare iertătoare. Era un om simplu, tranşant, fără sofisticării şi ascunzişuri. Le zicea pe faţă şi drept, chiar dacă, în felul său, cu mult tact. Cred că era mai optimist atunci decît se cuvenea. Poate şi mai naiv decît ar fi trebuit. Tocmai el, care o viaţă întreagă a redactat memorii fără consecinţe. A scris un tom de memorii, pe numele tuturor potentaţilor comunişti. Toate cu speranţa că-i va convinge să-i repună în drepturi Biserica. S-a asigurat, la majoritatea, că primesc număr de înregistrare. Sperînd că birocraţia se obligă prin asta. Oricum, nu se aştepta deloc la o primire atît de �frăţească� şi de creştinească din partea �marii surori�. Credea că, în locul comunismului, a venit dreptatea. Martiriul Bisericii Unite ar fi fost doar un capital de pornire pentru o nouă operă evanghelică şi patriotică. Realitatea cu care s-a confruntat, bizantinismul cu care a fost tratat, i-au grăbit, fără îndoială, boala. Mulţi ani, în suferinţa lui mută sau aproape, dar profund expresivă, a fost un simbol al vechilor şi noilor suferinţe ale Bisericii lui. Întîlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea din catedrala latină �Sfîntul Iosif� a fost momentul de maximă tensiune simbolică a existenţei sale. Dar nu singurul. Pentru că, de fapt, a avut parte de o viaţă care s-a tradus de la sine, pas cu pas, într-o acţiune simbolică.
    L-am mai întîlnit la Reghin, într-un fel de pelerinaj cu colegii mei din redacţia revistei Vatra. A fost o întîlnire în care am vorbit fără vorbe, un dialog, intens, prin tăcere. La plecare, cardinalul a ţinut să ne binecuvînteze. A rostit cuvintele cu durere, cu efort. Fiecare vorbă părea că se rupe dintr-o materie grea, că se desface din imemorialul suferinţei. Dar nu cred că vom mai auzi vreodată cuvinte ieşite mai din adîncul inimii.
    L-am ascultat apoi, altă dată, rostind Pater noster la sfinţirea Bisericii din Hodac. Cum stătea oarecum ascuns, în spatele episcopilor şi preoţilor care oficiau, glasul lui părea venit nu dintr-un loc anume, ci de undeva din înalturi şi, totodată, de undeva din adîncuri. Nu fac aici literatură, dar nu era un simplu glas omenesc rostind o rugăciune. Dumnezeu s-a obligat să asculte orice rugăciune. Cred însă că aceea rostită - atunci şi acolo - de cardinalul suferind s-a auzit tot atît de tare în ceruri ca şi în piaţa Hodacului. Şi poate a fost tot atîta linişte acolo, sus, ca şi aici, jos.
    Acum Cardinalul îşi va schimba locul de rugăciune. Oricum, a fost el însuşi o lumînare. Şi ce e o lumînare altceva decît ceva/cineva care se roagă în locul nostru?! Cardinalul Alexandru Todea e lumînarea aprinsă de Biserica Unită şi trimisă acum �la faţa locului�.
Al. Cistelecan
(Articol apărut în Evenimentul zilei şi preluat cu permisiunea autorului)

personalitate excepţională a istoriei contemporane a României şi a lumii catolice, care şi-a asumat un rol exemplar în rezistenţa anticomunistă dedicîndu-se cu abnegaţie eroică reconstruirii şi păstoririi comunităţii Greco-Catolice, adresăm sincerele noastre condoleanţe şi sentimentul solidarităţii noastre umane familiei, Mitropoliei Române Unite a Blajului, comunităţii reghinene, tuturor credincioşilor greco-catolici, tuturor celor care i-au fost aproape de-a lungul vieţii.
Liga Pro Europa

La o lună după împlinirea vîrstei de optzeci de ani, în noaptea de vineri spre sîmbătă (26/27 mai 2002), s-a stins din viaţă Ştefan Aug. Doinaş, în urma unui infarct postoperator. Şi pentru ca premoniţia din poemul său Sentinţă să fie desăvîrşită, odată cu poetul intra în veşnicie soţia lui, balerina Irinel Liciu, căci �o prea mare iubire ucide�.
Ştefan Aug. Doinaş (pseudonimul literar al lui Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922, în comuna Caporal Alexa, judeţul Arad. După o scurtă perioadă de studii de medicină, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie  a Universităţii Cluj-Sibiu (1941-1948), şi a fost unul dintre fondatorii celebrului Cerc Literar de la Sibiu şi chiar unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar, publicat în revista Viaţa din 13 mai 1943. Volumul rămas în manuscris, Alfabet poetic (1947), este distins cu premiul �E. Lovinescu�. După absolvirea facultăţii este, pe rînd, profesor pe meleagurile natale, redactor la revista Teatrul, corector la revista Lumea, iar din 1969 redactor la revista Secolul 20. Este poet prin excelenţă, dar şi eseist, comentator al fenomenului politic şi prestigios traducător. Un episod dramatic din existenţa sa l-a constituit condamnarea lui � ca şi a scriitorului I. D. Sârbu � de către comunişti la un an de închisoare şi interdicţia de a publica, pentru �vina� de �omisiune de denunţ�; pretextul condamnării: cei doi prieteni nu l-au denunţat pe Ion Negoiţescu� Adevăratul debut s-a petrecut în anul 1964, după reabilitarea sa, cu volumul de versuri Calea mareelor; au urmat nenumărate alte volume de versuri, de eseuri şi de atitudine, pe care, desigur, istoria literară le va reţine la locul cuvenit. Doar enumerarea tuturor titlurilor operei sale ocupă o întreagă pagină în Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români. Traducerea operei Faust, de Goethe, de pildă, este o izbîndă de necontestat şi recunoscută ca atare. Opera sa a fost recunoscută prin numeroase şi prestigioase premii: Premiul �M. Eminescu� al Academiei (1968); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1970); Premiul Uniunii Scriitorilor (1975, 1979); Premiul European pentru Literatură, Iugoslavia (1990); Premiul Asociaţiei Scriitorilor Români din Israel (1997); Premiul naţional de poezie �Mihai Eminescu� (1997).
    Doinaş a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii �Lucian Blaga� din Sibiu, a fost Preşedinte al Centrului Cultural �Paul Valery� din România, Preşedinte al Fundaţiei �Secolul 21�, Preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al Alianţei Civice, al Fundaţiilor �Memoria� şi �Europa Aici�, membru al Academiei Române (corespondent din 3 iulie 1990 şi membru titular din 12 martie 1992).
    Din domeniul politicului, reţinem faptul că a fost senator în perioada 1992-1996, ales pe listele PAC; după anul 1996 s-a înscris în PNL, împreună cu Al.Paleologu şi Constantin Bălăceanu Stolnici, a făcut parte din Senatul PNL � poziţie onorifică. Nu a desfăşurat niciodată o politică polemică, una dintre însuşirile sale fundamentale fiind discreţia şi modestia, dar a scris în mod regulat tablete politice în cotidianele centrale.
Raţionalist subtil, egal mereu cu sine, aşa cum numai spiritele superioare conştiente de valoarea lor pot fi, Ştefan Aug. Doinaş a fost şi rămîne pentru noi un umanist modern, caracterizat atît prin probitate morală cît şi prin aspiraţia spre frumuseţea geometrică a Ideii.
    Moartea sa a lăsat un gol imens în cultura română.
    La 28 mai, la Cimitirul Bellu, spre parcela rezervată Academiei Române, mii de persoane l-au condus pe ultimul drum, au fost prezentate onoruri militare (s-a remarcat absenţa ministrului culturii şi al cultelor, Răzvan Theodorescu, reprezentat de un secretar de stat), s-a plîns, s-au rostit fraze frumoase, dar poate că nimic nu poate exprima totul mai bine decît Poezia (şi am ales, pentru rămas bun, cîteva versuri din poemul său Epitaf):
�Da: mie � celui stins aici � uitare.
Să cadă praful pe scriptura mea.
Ca nimănui, de astăzi, să nu-i dea
măsură şi temei pentru-ngîmfare�(�)
Aşadar, mie � mortului � uitare!
Praf să se-aleagă de scriptura mea:
ca fiecare dintre voi să-şi ia
măsura drept temei pentru-ngîmfare.�

Cornelia ALEXANDRU

    În perioada 26-28 aprilie s-a desfăşurat, la Tîrgu-Mureş, primul modul al Şcolii liderilor romi, cu tema Societatea civilă.
    Programul a început cu vizitarea unei comunităţi de romi, cea din strada Viilor. Cei 18 participanţi, veniţi din toate zonele ţării, de la Satu Mare pînă la Buzău, au putut constata că, indiferent de specificităţi regionale şi locale, există o serie de probleme comune cu care se confruntă marea parte a comunităţilor de romi: familii care au ca singură sursă de venit pensia bătrînilor (înainte de 1990 aproape toţi romii din comunitate lucrau) şi alocaţia pentru copii. Scopul vizitei a fost conştientizarea faptului că programul nu se adresează liderilor romi, ci, chiar dacă numai în mod indirect, acestor comunităţi care au nevoie de lideri capabili să aducă modificări esenţiale în viaţa oamenilor.
    După vizită a început programul propriu-zis, prin cursurile şi atelierele Ce este societatea civilă? (Oana Ţigănescu, FDSC), Promovarea imaginii ONG, căi de influenţare (Smaranda Enache, LPE), Posibilităţi de finanţare pentru sectorul neguvernamental şi Scrierea de proiecte (Alina Porumb, ARC), Legislaţia din România cu privire la asociaţii şi fundaţii şi Modalităţi de creare a organizaţiilor neguvernamentale (Haller István, LPE), Priorităţi în elaborarea unui proiect. Necesităţile comunităţii şi sondarea lor (Cosima Rughiniş, Universitatea din Bucureşti), Organizaţii de romi, modele de succes (Adrian Moldovan, Fundaţia Ramses).
    Participanţilor, care au pornit cu diferite baze de cunoştinţe, li s-au oferit aceste cursuri pentru a arăta care sînt avantajele, posibilităţile societăţii civile în promovarea unor acţiuni a căror finalitate este îmbunătăţirea situaţiei romilor. Prezentarea Fundaţiei Ramses a arătat că cei care au capacitatea şi dorinţa de a se implica pot obţine succese într-un timp relativ scurt.
    Tema următorului modul, din septembrie, va fi Autorităţile publice locale.