Gazeta Ligii PRO EUROPA Liga – 1-2 / 2003

    La peste un deceniu de la Revoluţie, mai ştie cineva pentru ce au murit fraţii, surorile, părinţii sau copiii noştri? Sau la peste un deceniu de la Revoluţie nu-şi mai pun această întrebare decît pe copiii, părinţii, surorile şi fraţii...
    La peste un deceniu de la Revoluţie, iată, de-abia prididim să ţinem şirul fără de sfîrşit a tentativelor de îngrădire a libertăţilor fundamentale, cucerite cu un preţ care nu va putea fi niciodată evaluat. O vreme crezusem că singurul rezultat al Revoluţiei a fost cucerirea libertăţii de expresie şi asociere. Eram încă optimişti. Acum, pentru a ne feri de indigestie, guvernanţii noştri democraţi se zbat să ne ocrotească de excesele libertăţii. Vom putea fi non-guvernamentali numai cu voie de la guvern şi vom putea să ne asociem în partide numai dacă partea va fi egală cu întregul. Adică, dacă vom avea sprijinul întregii naţiuni în jurul partidului. Aşa cum se cuvine – nu-i aşa –  unui partid serios. Jocul democratic nu este o joacă...

La peste un deceniu de la Revoluţie, iată, tenorii naţional-comunismului ceauşist, de la un Vadim Tudor la Adrian Păunescu, în timp ce-şi continuă instigările şi mai deşănţat decît înainte de ’89, ne dau note la democraţie.
    La peste un deceniu de la Revoluţie, poetul Mircea Dinescu, cel care anunţase lumii întregi victoria Revoluţiei, este pus să se explice în faţa securiştilor care îl ţineau sub obroc, de ce vrea să le vadă dosarele.
    La peste un deceniu de la Revoluţie intrăm în NATO sub ovaţiile agenţilor secreţi care spionaseră pînă de curînd acelaşi NATO. Priboii ne zîmbesc sfidător sub privirile îngăduitoare ale noilor lor colegi de alianţă militară. Cică am intrat în normalitate.
La peste un deceniu de la Revoluţie, săracii oprimaţi de ieri au devenit şi mai săracii liberi de azi. Muncitorii au fost daţi afară din serviciu şi li s-a spus să devină întreprizători. Adică capitalişti. De ce n-or fi vrut să fie?
    Întreprinzătorilor li s-a spus să devină clasă de mijloc, dar au fost acoperiţi de atîtea taxe şi impozite, încît cei care au plătit au ajuns clasă de jos, iar cei care nu – baroni. Tertium non datur. Eşecul economiei socialiste de ieri se perpetueză în succesele economiei social-democrate de astăzi. Ecuaţia se menţine.
    La peste un deceniu de la Revoluţie, în ţara care ocupă primul loc în toate topurile la boli de mult eradicate în Europa, sistemul sanitar este demolat ştiinţific, sumele imense plătite de contibuabilii oneşti pentru protecţia propriei lor sănătăţi, sînt deturnate din „raţiuni de stat” spre găurile negre ale unei economii corupte, de un guvern care se autointitulează social-democrat, iar bolnavii sînt lăsaţi să moară liniştiţi. Or fi ştind ei mai bine...
    La mai bine de un deceniu de la Revoluţie, etnocraţia românească suplineşte democraţia, fundamentalismul religios înlocuieşte iubirea celuilalt, preoţii ortodocşi români îi afurisesc pe greco-catolicii români dacă îşi cer îndărăt bisericile construite de bunicii şi părinţii lor, preoţii romano-catolici din Moldova (mulţi dintre ei înşişi ceangăi) îşi afurisesc proprii enoriaşi dacă îndrăznesc să ceară slujba în limba lor maternă (maghiara), creştinii neoprotestanţi sînt trataţi cu suspiciunea cuvenită leproşilor şi de unii şi de alţii, SRI-ul continuă să slujească cu mîndrie proletară ideologia naţional-comunistă a predecesoarei sale, Funar este bine merci, prefectul de Mureş susţine candidatura primarului actual din capitala judeţului, nu pentru că ar fi bun, deştept şi frumos, ci pentru că e român, UDMR-ul s-a transformat pe neobservate din cea mai europeană formaţiune politică în „tovarăş de drum”, liberalii s-au transformat – vorba regretatului Horia Rusu – în „cafea cu năut”, un surogat de liberalism cu frişcă naţională, singura scuză a „creştin-democraţilor” este că nu există, foştii comunişti, deveniţi printr-o operaţie estetică social-democraţi, sînt invitaţi în Internaţionala Socialistă, sub privirile uşor stînjenite ale social-democraţilor autentici, preşedintele Franţei împarte „legion d’honneur” celor mai lipsite de onoare personaje ale vieţii politice româneşti, preşedintele Bush preferă să privească curcubeul dîmboviţean în locul realităţilor dîmboviţene, Papa Ioan Paul preferă să se îmbrăţişeze cu Teoctist-anticrist, decît să aline durerile propriilor enoriaşi, prea puţin numeroşi pentru a trage în balanţa proiectelor de dimensiuni universale...

    La peste un deceniu de la Revoluţie, obosiţi de atîta bătaie la porţile „Europei obosite” (ca să ne mai aflăm în treabă), vă întrebăm şi pe voi, Voi, sufletele morţilor din decembrie ’89 care aţi murit de geaba: ce mai faceţi?

    În anul 1991, publicînd un articol în revista Beszélő din Ungaria referitor la acţiunile antirome, am avut onoarea de a purta o discuţie cu János Kis, redactorul şef al revistei. În articolul respectiv analizasem motivele rasismului îndreptat împotriva romilor din România. János Kis era de părere că orice rasism este de domeniul iraţionalului (frica de celălat, de necunoscut, bazată pe stereotipii ancestrale). Nu am renunţat nici atunci, şi nici peste zece ani la ideile mele: consider că rasismul poate avea şi o explicaţie raţională.
    Nu neg existenţa unui rasism iraţional. Acesta se manifestă, spre exemplu, împotriva evreilor din România, care atacă — în lipsă de subiecţi — cimitire, sinagogi părăsite, memoria unei comunităţi cîndva înfloritoare. Incontestabil, există o frică iraţională şi faţă de romi, dar rasismul îndreptat împotriva lor este fundamentat şi pe evenimente individuale trăite (poate chiar de repetate ori), care au fost, în mod injust, generalizate asupra întregii comunităţi. În continuare, voi analiza o parte a elementelor raţionale sau aparent raţionale (cele legate de imigrare şi emigrare) ale rasismului (prin rasism înţeleg, în conformitate cu prevederile Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 1, „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică”). Şi nu întîmplător. Rasismul din ţările cu o economie puternică se îndreaptă, în principal, împotriva grupurilor de imigranţi (cu acest tip de rasism, încetul cu încetul, se vor confrunta şi ţările din Europa de Est, situaţia lor economică fiind relativ mai bună.). Este de înţeles: oamenii se tem că situaţia lor economică favorabilă, creată prin munca şi sudoarea strămoşilor lor, este periclitată de nişte noi-veniţi, care vor să beneficieze de bunăstare, fără să fi participat la crearea ei. De la Le Pen pînă la Jörg Heider, această ideologie are priză la mase şi aduce voturi considerabile celor care le promovează. Dar...
    Aceleaşi ţări care acum încearcă să oprească năvălirea unor grupuri de persoane din lumea a treia, dispuneau, nu demult, de un vast imperiu, care se întindea asupra acestei lumi. Intenţiile imperiilor nu au fost caritative. S-a luat tot ce s-a putut lua. Era o altă epocă istorică, în care valorile şi idealurile frumoase ale respectului reciproc, democraţiei, drepturilor omului nu formau principiile de bază ale societăţii umane. Transmiterea culturii şi civilizaţiei europene a avut efecte pozitive (îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă), dar şi efecte dezastruoase asupra culturilor locale. Acum ne pare rău că am pierdut, spre exemplu, scrierea mayaşă, distrugerea fiind irecuperabilă. Dar să nu uităm nici de sclavagism, de efectele acestui regim. Deşi britanicul de astăzi nu poartă nici o vină pentru sărăcia actuală din Bangladeş – dar atunci să admitem şi că nu are nici merite pentru „moştenirea norocoasă” –, acest britanic ar trebui să fie, dacă nu indulgent şi prea permisiv, măcar conştient de faptul că bunăstarea lui se datorează, parţial, pauperizării altora în momentul în care persoane din statul respectiv încearcă să pornească o viaţă nouă în Marea Britanie. E simplu să spui „noi rămînem acasă, şi voi să rămîneţi”, după ce o populaţie a avut de suferit în urma invaziei ce a durat mai multe secole. Soluţia, normal, nu este de a deschide larg porţile pentru imigranţi. Ea aşteaptă să fie găsită şi aplicată.

    Există însă şi imigranţi primiţi cu braţele dechise. Ei se regăsesc, cu precădere, în echipele de fotbal sau de atletism ale ţărilor „bogate”. Mîndria danezilor în atletism nu este un blond înalt, cu ochi albaştri, urmaş al vikingilor, ci un alergător provenind din Kenya. Cînd mai alerga, în urmă cu cîţiva ani, era un adevărat erou naţional, cu care danezii se puteau mîndri, aducînd aurul olimpic, probabil primul în atletism, ţării lor. Dacă ar fi sosit în Danemarca cu intenţia să devină taximetrist, primirea ar fi fost alta, iar timpul de aşteptare s-ar fi prelungit la nesfîrşit.
    Acum trei ani Germania a anunţat, oficial, dorinţa de a angaja 8000 de informaticieni din lumea a treia. Interesul superior al Germaniei era prioritar, fiind nevoie de un flux important de specialişti într-un domeniu de maximă importanţă şi în care şcoala autohtonă a dat greş (cunoştinţele specialiştilor germani sînt prea specifice, nu se pot adapta la noile necesităţi).  Majoritatea informaticienilor angajaţi au provenit din India...
    Un aspect al problemei este imigrarea care provoacă sentimente rasiste în ţara gazdă (în situaţia în care e vorba de un strungar mai competitiv pe piaţa muncii decît strungarul autohton şi nu de un sportiv care aduce glorii), un alt aspect este cel al emigraţiei, care provoacă sentimente rasiste în ţara de provenienţă. Cetăţenii din Kenya, văzîndu-şi compatriotul cumpărat, aveau, probabil, cîteva lucruri de reproşat — în spririt naţionalist — danezilor aflaţi în sărbătoare.
    Emigrarea lasă goluri greu de umplut. Tinerii educaţi pe cheltuiala statului, părăsind ţara-mamă, incapabilă de a le răsplăti capacităţile conform meritelor şi pretenţiilor, nu pot fi înlocuiţi cu alţi tineri la fel de talentaţi. Pleacă exact cei care pot scoate ţara lor din mizerie, şi ei pleacă să creeze bunăstarea altora (şi a lor personală, bineînţeles). Cei rămaşi acasă (refuzaţi la imigrare) rămîn cu sentimente rasiste faţă de cetăţenii statelor care le atrag talentele, diminuînd şansele unui viitor mai bun.
    Nici relaţia dintre diferitele grupuri de imigranţi nu este lipsită de sentimente rasiste. Există tensiuni între cei care au imigrat mai devreme şi cei dornici de imigrare. Dovada cea mai elocventă este faptul că liderul unei formaţiunii politice din Olanda (considerat de extremă dreapta pentru că luptă împotriva imigrării) s-a născut în Mali... Dar există sentimente rasiste şi între diferitele comunităţi de emigranţi. Aflîndu-mă în Londra cu un grup din România, mai multe persoane făcuseră afirmaţii maliţioase: ce caută atîţia „negrotei” şi „ţigani” (referire la cei de origine indiană) în Anglia? La intervenţia mea că poate există tot atîţia români, dar ei nu se observă în mulţime, am fost mustrat: ei îşi au locul în Londra, aparţinînd culturii europene. Argumentaţii similare am auzit şi de la emigranţi români. Cînd am amintit faptul că cei de origine africană au fost aduşi cu forţa, ca sclavi, iar indienii fuseseră pînă de curînd cetăţeni ai Imperiului Britanic, şi astfel au mult mai multe conexiuni cu Londra decît cei care vin de pe malurile Dîmboviţei, colegii mei şi-au dat seama că sînt pierdut irecuperabil pentru cauza superiorităţii albilor, ferindu-mă apoi de declaraţii similare.
    O problemă aparte, care nu îşi are baza în frica de a pierde o supremaţie economică, o reprezintă diferenţele culturale existente între autohtoni şi imigranţi. Această diferenţă culturală nu este identică cu diferenţa dintre comunităţile etnice dintr-o ţară, comunităţi care, de-a lungul timpului, au învăţat, mai bine sau mai rău, să coexiste, s-au adaptat reciproc unele la altele.
    Există comunităţi care caută să se asimileze. Deja după o generaţie, cel mult două, singurele diferenţe care se mai pot observa sînt de domeniul fizionomiei. Există însă comunităţi care ţin la cultura lor. Şi această cultură poate fi compatibilă cu cea a ţării gazdă (cum ar fi cea a chinezilor din SUA – deşi diferenţele sînt semnificative, nici o practică confucianistă, taoistă sau budistă nu trezeşte antipatii) sau poate fi mai puţin compatibilă. Această din urmă categorie este sursă de manifestări rasiste. Spre exemplu, francezii care trebuie să suporte consecinţele tăierii mieilor în stil musulman îşi formează o părere despre această practică „barbară”. În mod similar, se nasc resentimente în părinţii de religie musulmană, de tradiţie ortodoxă, ale căror fete trebuie să înveţe în aceeaşi clasă cu băieţii. Imigranţii, de multe ori, doresc să beneficieze de avantajele economice ale ţărilor gazdă, fără să accepte sistemul lor de valori. Dacă în cazul politicii de a accepta doar unele categorii de imigranţi (cum ar fi sportivii sau informaticienii) rămîn largi spaţii pentru critici, dorinţa ţării gazdă privind acceptarea sistemului de valori şi de noii cetăţeni este perfect legitimă.  În cazul extrem al teroriştilor islamişti, ei se folosesc de protecţia oferită de respectarea drepturilor omului în scopul de a lupta împotriva lui.
* * *
    Chiar dacă există o explicaţie raţională pentru formarea rasismului, această explicaţie nu disculpă sentimentele rasiste. Din contră: considerînd rasismul un fenomen iraţional, similar agorafobiei sau arahnofobiei, rasistul este catalogat drept un bolnav care necesită îngrijire medicală. Rasistul motivat să-şi construiască o ideologie a superiorităţii pentru a înlătura o posibilă concurenţă, pentru a ascunde incompetenţa lui profesională, pentru a împinge alte persoane într-o situaţie inferioară, este  însă culpabil.

„Trebuie să trăieşti cu o lume dată, nu cu o lume dorită”, un sfat pe care l-am primit nu demult. Însă nimeni nu spune că nu poţi încerca să transformi lumea dată în lumea pe care o doreşti. Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am înscris în Colegiul Democraţiei: doresc să trăiesc într-o lume mai bună, cel puţin să încerc să o fac mai bună, şi ştiu că voi învăţa tot ceea ce trebuie să fac pentru a-mi îndeplini dorinţa, aici la Colegiu.
   „Viaţa trebuie înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”Am urmat şi noi acest sfat, cînd după o scurtă vacanţă, am participat cu forţe proaspete (începutul lui ianuarie) la un curs intitulat „Inamicii democraţiei – comunismul şi fascismul”. Împreună cu domnul Mircea Suhăreanu am pătruns în istorie, aflînd despre regimurile aspre ale trecutului. Am învăţat atunci că nu putem înainta dacă nu cunoaştem ororile trecutului, pentru a face tot posibilul să nu se repete. Într-o altă întîlnire am discutat despre drepturile minorităţilor în România, cu domnul senator Frunda György. La această întîlnire s-a făcut referire şi la aderarea României la Uniunea Europeană şi la NATO.
S-a ţinut de asemenea un curs despre funcţionarea şi organizarea Inspectoratului de Poliţie, la care ne-a vorbit domnul comisar şef Rus-Pop Nicolae. La sfărţitul lunii ianuarie am fost să „vizionăm” un caz de omucidere la Judecătoria Tg-Mureş. Aici domnul judecător Horaţiu Dumbravă ne-a prezentat sala de judecată şi rolul fiecărei persoane din aceea sală
   Luna februarie a debutat cu un curs despre sistemele electorale din România şi din Europa, unde domnişoara Iulia Manolache de la Asociaţia Pro Democraţia, ne-a prezentat în ce constă şi cum funcţionează un asemenea sistem, şi chiar şi cum trebuie să votăm. A urmat un curs despre regimul comunist, prezentat de domnul Szokoly Elek, care ne-a povestit despre experienţa personală ca deţinut politic. În urma acestui curs am rămas uimiţi cu toţii, pentru că am aflat lucruri pe care nu multă lume le ştie, în special despre infernul trăit de un deţinut politic. După o săptămînă a urmat cursul despre Transilvania, ca spaţiu multicultural, multilingvistic şi multiconfesional, un curs susţinut de domnul Spielmann Mihály.
   La această ediţie a Colegiului avem două noi ateliere de lucru: unul legat de formarea de lideri, iar celălalt referitor la apărarea drepturilor omului. Aşadar, ne-am împărţit în două grupuri şi am participat la acest(e) prim curs: „Exprimarea personalităţii prin limbajul corpului”, susţinut de doamna  Fülöp Emese, precum şi cursul despre „Introducere în filozofia drepturilor omului”, susţinut de doamna Smaranda Enache şi domnul Haller István.
   Luna februarie s-a terminat cu un curs despre conferinţele de presă. Aici doamna Kovács Gyöngyvér ne-a spus în ce constă o astfel de conferinţă, ce trebuie pregătit şi cum, pentru că cine ştie, poate într-o zi vom organiza şi noi o conferinţă de presă. Toate cursurile au o tematică interesantă, şi toate ne vor ajuta în viaţă, ne vor ajuta să devenim mai buni, mai înţelepţi.
   „Caracterul este ca un copac, iar reputaţia ca umbra acestuia. Umbra este ceea ce credem despre el, copacul este realitatea.” (Abraham Lincoln)

     …Şi nu este vorba despre o viziune dintr-acelea paranormale, ci despre un mod de a vedea a doua sesiune a Academiei Interculturale Transsylvania.
    Primul lucru care îmi vine în minte să-l spun despre aceasta a doua sesiune este ca a fost cu totul altfel decît prima.
    Fiind cazaţi într-un oraş mai mare, Cluj, a fost mult mai uşor să evadăm şi să vizităm cîte ceva din oraş. Frigul a fost cel care însă ne-a făcut să stăm mai mult înăuntru, şi să nu ne putem bucura pe deplin de frumuşeţile lui. Chestii pe care le-aş recomandă în cazul în care ajungeţi prin Cluj sînt: Bulgakov, un bar în care poţi să bei o bere în timp ce răsfoieşti o carte, pe care ulterior mai poţi să o şi cumperi, Ernesto, un alt bar, în care este permis „bui-bui” (dacă cineva află sau ştie ce înseamnă, vă rog trimiteţi-mi şi mie, la ancanegoescu@ yahoo.com), priveliştea oraşului de pe Cetăţuie, care te face să crezi că întreg Clujul îţi este la picioare, biserica romano-catolică de acolo, Casa Tranzit, un loc în care se cîntă şi se dansează maghiar, şi cam atît am reuşit eu să descopăr din cauze scoase în evidenţă mai sus. Şi bineînţeles, să nu uit a ţine ochii larg deschişi la fiecare casă, cel puţin la cele din centru, pentru că fiecare din ele este o mică bucăţică de istorie.
    Cursurile au fost ca de obicei, foarte multe şi cuprinzătoare. Cele care m-au impresionat pe mine în mod special au fost cel de muzică maghiară, prin care am putut să îmi dau seama puţin de temperamentul maghiarilor din Transilvania, cel despre diferenţele dintre maghiari şi români, pe care poate o să-l dezvolt puţin pe parcursul acestei relatări, mica povestire despre Bethlen Kata (!), cursul de limba maghiară în care mi-am dat seama cît de mult face a fi născut ştiind o altă limbă, mai ales atît de grea ca maghiară, cele despre secui şi despre armeni, descrierile tipurilor culturilor religioase ale maghiarilor din Transilvania… şi bineînţeles că mai uit şi alte cursuri interesante.
    Ziceam că o să descriu cursul ţinut despre diferenţele român-maghiar din perspectiva tipologiei culturale. Motivul acestei descrieri este că dl. Szilágyi Sándor a reuşit să scoată în evidenţă ceva foarte normal, obişnuit, însă care nu a fost poate niciodată cu adevărat conştientizat. Cursul a fost structurat în două părţi: prima, în care au fost date două exemple, unul din perioada în care a stat în Bucureşti, şi unul dintr-o scurtă interacţiune cu populaţia Stockholmului; în a doua parte au fost făcute discuţii pe cele două exemple, scoţînd în evidenţă concluziile acestora.
    Pentru a nu ocupa prea mult spaţiu, am să scriu direct concluziile acestui curs: românii şi persoanele din popoarele balcanice în general, şi bucureştenii în mod special, sînt foarte preocupaţi în viaţa lor personală de crearea de relaţii între ei şi oamenii care îi înconjoară, problemele de zi cu zi fiind rezolvate de cele mai multe ori chiar cu ajutorul acestor oameni cu care ei îşi crează relaţii. Maghiarii, germanii, şi în general persoanele care fac parte din popoare cu o altă cultură decît cea balcanică, au drept scop rezolvarea problemelor cu care se confruntă în fiecare zi, fără a acorda atenţie prea mare oamenilor cu care interacţionează în rezolvarea lor.

     Rezolvarea problemelor cu ajutorul relaţiilor nu este sub nici o formă ceva nou, mai ales cînd locuieşti într-o zonă în care, indiferent ce problemă ai, poţi să dai un telefon şi să existe cineva care, dacă nu poate direct să o rezolve, ştie pe cineva care ştie pe cineva, care…  pînă la urmă îţi rezolva problema.
    Partea însă cu oamenii care, dacă se deschide la 9.00 şi sînt acolo înainte, nu îţi dau nici un răspuns în afară de „se deschide la 9.00”, care la 9.00 şi nici un minut în plus sau în minus deschid, care îţi oferă informaţiile necesare în cel mai scurt timp şi trec mai departe, fără a se implica deloc, este oarecum nouă, deşi foarte normală. Totul ţine pînă la urmă de obişnuinţă.
    Tot o concluzie a acestui curs a fost acea că legături între cele două contexte culturale nu prea există, adică, cu alte cuvinte, posibilităţi de înţelegere între oamenii aparţinînd celor două culturi sînt cam puţine, dacă nu inexistente. Ceea ce nu este deloc încurajator, în ideea în care ne dorim să ne cunoaştem şi să ne înţelegem, însă mai ales ne dorim să creem punţi de comunicare între noi.
    Asta este o dilemă pe care am adus-o după mine de la modulul maghiar.
    În cazul în care o să reuşesc să o clarific, promit să scriu despre acest lucru. Pînă atunci însă cam atît.

    După experienţa plăcută dobîndită cu ocazia modulului german, ţinut la Cisnădioara, ne-am adunat din nou pentru a ne îmbogăţi cunoştinţele despre cultura maghiară. A fost un gest unic şi demn de admiraţie că marea parte al acestui modul s-a ţinut la Cluj Napoca.
    Am avut parte de referenţi renumiţi şi importanţi pentru comunitatea maghiară, care s-au străduit să avem parte de cursuri cît mai interesante şi totodată să învăţăm cît mai mult din ele…şi noi ne-am ridicat la aşteptările lor.
    Printre aceşti referenţi se numără Szabó Ödön, Ungváry Zrínyi Imre, Horváth Andor, Szilágyi N. Sándor, Mircea Suhăreanu, Horváth István, Ráduly Róbert, Haller István.
Cu ajutorul lor am ajuns mai aproape de comunitatea maghiară prin diferite unghiuri: istorie, cultură, viaţa spirituală, limba şi literatura, filozofie, muzică.
Am avut parte şi de o excursie în zona reprezentativă maghiară, pe traseul Cluj, Tîrgu-Mureş, Corund, Miercurea Ciuc, Şumuleu Ciuc. Cu această ocazie am avut şansa ca să vedem în Corund, cu ochii proprii, ce înseamnă folclorul şi etnografia maghiară.
    Nu-mi dau seama ce formulă se aplică pentru crearea atmosferei în timpul acestor săptămîni, însă ştiu că are un efect extrem de bun şi energizant. Avem posibilitatea să ne expunem părerile, nedumeririle, întrebările oricît de eronate ni s-ar părea acestea. Consider că trebuie să profităm cît mai mult, pînă cînd putem de generozitatea prin care ni se oferă  informaţiile cele mai recente, într-un cadru atît profesional, cît şi familial.
    Avem parte de o experienţă ce ne va însoţi pe drumul vieţii, poate chiar ne va schimba viaţa sau chiar pe noi înşine. Profităm din plin de şansa dată, într-un cadru în care a profita înseamnă a-ţi îndeplini datoria.

    În ultimele apariţii televizate ale dumneavoastră - la emisiunea „Piaţa şi banii” difuzată pe TVR1, joi 23 ianuarie 2003, precum şi la emisiunea „Alo, Florin” a postului Tele7 ABC , difuzată marţi, 28 ianuarie 2003, am observat o preocupare constantă de a denigra sectorul ONG-urilor de mediu din ţara noastră. Astfel, aţi afirmat că ONG-urile de mediu care se opun proiectului companiei RMGC de exploatare a zăcământului de aur la Roşia Montană sunt „emoţionale” şi „isterice”. Prin această scrisoare deschisă, răspundem acestor afirmaţii jignitoare, lansate în faţa opiniei publice, precizând următoarele:
    1. Nu ne surprinde această atitudine a dumneavoastră, ca reprezentant de rang înalt al guvernului actual, relativ la cei care îşi exprimă deschis opoziţia faţă de ideile dumneavoastră. sau interesele apărate de dumneavoastră. O astfel de atitudine este, din păcate, paradigmatică pentru foarte mulţi din politicienii acestei ţări care, propulsaţi în funcţii de decizie, descoperă că au căpătat odată cu funcţia respectivă şi capacităţi intelectuale şi profesionale ieşite din comun, ce îi plasează într-o poziţie de superioritate incontestabilă şi le dă dreptul să trateze cu dispreţ organizaţiile şi persoanele care activează “undeva mai jos” în respectivul domeniu de activitate.
    2. Ne surprinde însă inconsecvenţa dvs., caracterizată prin coexistenţa mentalităţii anacronice ierarhic-birocrate (de tipul “cine nu e cu noi, este împotriva noastră”), cu cea denotând promovarea formei fără fond, pe care dumneavoastră o asimilaţi cu procesul de integrare europeană a României. Astfel, în timp ce în faţa opiniei publice interne calificaţi ONG-urile de mediu care militează pentru aplicarea principiului precauţiei în luarea deciziilor în cazul proiectului Roşia Montană, ca fiind „emoţionale” şi „isterice”, reprezentanţi de vârf ai MAPM - trimişi de dumneavoastră - afirmă la Conferinţa părţilor semnatare ale Convenţiei de la Aarhus de la Lucca, Italia, 2002, că în România această Convenţie “îşi îndeplineşte obiectivele prin susţinerea unui parteneriat, în domeniul protecţiei mediului, între cetăţeni şi guverne [...]. Atât Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, cât şi cetăţenii, au acelaşi interes de a proteja mediul, în cadrul procesului dezvoltării durabile.” Afirmaţii similare, care descriu în imagini frumoase acceptarea de către ministerul mediului din România a legăturilor dintre democraţie şi protecţia mediului, se regăsesc în majoritatea documentelor strategice elaborate sau adoptate de MAPM, precum Documentul de poziţie faţă de capitolul 22 şi Raportul naţional pentru Summitul de la Johannesburg.
    3. Semnificativ pentru tipul de mentalitate descris mai sus ni se pare următorul pasaj din proiectul „România Curată”: „MAPM doreşte ca România curată să constituie un exemplu pozitiv de colaborare între autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi societatea civilă, pentru ca în final să se poată oferi o imagine favorabilă ţărilor membre din UE...”.
    4. Nefiindu-ne clar care este totuşi atitudinea reală a MAPM condus momentan de dumneavoastră faţă de principiile şi valorile susţinute pe plan extern, dar încălcate fără scrupule pe plan intern, noi, ONG-urile semnatare ale acestei scrisori, care luptăm pentru o Românie curată nu ca să prezentăm o imagine favorabilă ţărilor din UE, ci pentru a oferi o viaţă mai bună cetăţenilor acestei ţări, vă (re)aducem la cunoştiinţă mesajul lansat la reuniunea prefecţilor de la Cluj, în ianuarie 2003, de către şeful dumneavoastră de guvern şi partid, domnul prim-ministru Adrian Năstase: integrarea în Uniunea Europeană trebuie să înceteze a mai fi un exerciţiu de imagine externă şi trebuie să devină un efort susţinut al politicii interne, astfel încât toate deciziile luate la nivel local să fie conforme cu Directivele Comisiei Europene.
    5. În legătură cu subiectul Roşia Montană, dorim să vă subliniem următoarele aspecte, aparent necunoscute sau uitate de dumneavoastră:

    • ministerul pe care îl conduceţi în virtutea unui mandat popular trebuie: a) să creeze cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţie şi participarea la deciziile privind mediul (Legea Protecţiei Mediului 137/ 95); b) să recunoască şi să susţină asociaţiile, organizaţiile sau grupurile care promovează protecţia mediului (Legea 86/2000 privind ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu); c) să stabilească procedurile pentru participare publică ce vor permite publicului să înainteze în scris sau, când este cazul la o audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informaţii, analize sau opinii considerate relevante pentru activitatea propusă (Legea 86/2000);
    • înainte de a ne exprima poziţia faţă de subiectul Roşia Montană, noi, ONG-urile semnatare, am consultat experţi naţionali şi internaţionali în domenii precum minerit, protecţia mediului, protecţie socială, drepturile omului, pentru a avea o imagine cât mai obiectivă şi completă asupra unuia dintre cele mai dezastruoase proiecte de investiţii din Europa timpurilor noastre. Prin caracterizarea de „emoţionale” şi „isterice” făcută nouă, să înţelegem domnule ministru că, de fapt negaţi expertiza acestor specialişti? În acelaşi context, vă solicităm domnule ministru, să ne spuneţi cum a fost alcătuită echipa de experţi evaluatori independenţi, pe care aţi promis-o pentru realizarea studiului de impact şi care sunt rezultatele acestei echipe. Răspunsurile dumneavoastră, care suntem siguri că ne vor fi furnizate cu amabilitate şi profesionalism, ne vor ajuta să înţelegem logica afirmaţiilor pe care le faceţi în prezent, cum că proiectul RMGC va obţine acordul de mediu (?).

    6. În legătură cu caracterul „emoţional” al atitudinii noastre, vă asigurăm că ne asumăm cu mândrie emoţiile manifestate în legătură cu subiectul Roşia Montană. Da, domnule ministru, faţă de tot ceea ce înseamnă realitatea românească, prea des gândită pe baza unor calcule reci şi cinice ale politicienilor şi investitorilor puşi pe căpătuială, vom recunoaşte că suntem “emoţionali”; suntem emoţionali, fiindcă, trăitori în lumea reală din afara birourilor şi limuzinelor luxoase, cunoaştem cu adevărat realitatea tristă a majorităţii comunităţilor locale din ţara noastră, inclusiv cea de la Roşia Montană, şi încercăm să promovăm soluţii durabile pentru dezvoltarea economică şi socială a lor, prin care viitorul comun să nu fie sacrificat de dragul unor interese pe termen scurt ale unor grupuri obscure.
    7. Nu numai noi, organizaţiile non-profit, dar şi diversele cercuri de clienţi politici şi economici din jurul proiectului RMGC, ca şi  dumneavoastră, care se pare că aţi impus în MAPM o viziune managerială pragmatică similară celei prezente în sectorul profit, ar trebui să ştiţi că emoţiile oamenilor din Roşia Montană nu trebuie şi nu pot fi cumpărate sau manipulate, şi cu atât mai mult nu pot fi reprimate. Mai mult, ar trebui să vă asumaţi răspunderea pentru felul cum emoţiile acestei comunităţi, precum nesiguranţa, depresia, frustrarea, mânia şi poate chiar isteria, vor izbucni în condiţiile argumentate deja, ale colapsului ecologic şi social al întregii zone, într-un orizont de timp de câţiva ani.
    8. Afirmând interesul asigurării unui mediu curat şi sănătos pentru cetăţenii patriei, din prezent şi viitor, noi, ONG-urile de mediu din România, semnatare ale acestei scrisori, ne exprimăm încă o dată dorinţa de a stabili relaţii constructive reale cu ministerul pe care îl conduceţi, cu toate autorităţile de resort din subordinea sa. Păstrându-ne integritatea morală, şi atitudinea critică, suntem gata să promovăm exemplele şi acţiunile pozitive ale dumneavoastră  de punere în practică a principiilor strategice moderne dezvoltate în politicile de mediu la nivel european şi internaţional.
    În acelaşi timp afirmăm cu tărie că, în spiritul unui parteneriat real şi constructiv, benefic nu numai pentru instituţiile şi organizaţiile pe care le reprezentăm, dar în primul rînd pentru interesele celor pe care, din diversele noastre poziţii, le reprezentăm, este esenţial ca dvs. să clarificaţi sensul afirmaţiilor incriminate de noi şi să întreprindeţi măsurile necesare pentru a înlătura neîncrederea pe care ele au generat-o, de preferat tot în mod public.
În ceea ce priveşte Roşia  Montană, vă solicităm convocarea unui grup operativ mixt MAPM - ONG - consultanţi independenţi, care să abordeze într-o manieră eficientă şi transparentă subiectul emiterii acordului de mediu pentru proiectul de investiţii.
    Cu speranţa că, dincolo de “emoţiile“ manifestate în această scrisoare, veţi înţelege sensul profund şi responsabil al luării noastre de poziţie,

Semnează: Asociaţia Ecologistă Floarea de Colţ (Cluj Napoca), Asociaţia pentru Protecţia Mediului şi a Naturii Rhododendron (Tîrgu-Mureş), Asociaţia Promovării Studiilor Libere (Brăila), Asociaţia Română a Iubitorilor Naturii (ARIN, Brăila), CETM Albamont (Alba Iulia), Clubul de Speologie şi Ecologie Amonit (Piatra Neamţ), Clubul Piatra Altarului (Cluj), Consiliul Local al Tinerilor (Brăila), ECO-ALPEX 024 (Brăila), ECOSILVA RETEZAT (Hunedoara), Focus Eco Center (Tîrgu-Mureş), Fundaţia ECOTOP (Oradea), Fundaţia pentru Parteneriat (Miercurea-Ciuc), Liga Pro Europa (Tîrgu-Mureş), MAMA TERRA/For Mother Earth-Romania (Bucureşti), Mare Nostrum (Constanţa), Organizaţia Ecologică ECOSENS (Bucureşti), Pro Biciclo Urbo (Tîrgu-Mureş), Asociaţia Sighişoara Durabilă (Sighişoara), Societatea Ornitologică Română (Cluj), TERRA Mileniul III (Bucureşti).

În timp ce în municipiul Tîrgu-Mureş există şcoli (ex. Gimnaziul de Stat Mihai Viteazul) în care educaţia se defăşoară în trei schimburi, cu ore de predare şi pauze scurtate, alte şcoli, cu un număr mai redus de elevi, se tem de posibilitatea desfiinţării lor. LPE a primit un memoriu din partea Şcolii Generale nr. 11, prin care cadrele didactice îşi expun temerea faţă de intenţiile de „comasare” ale Inspectoratului Şcolar Judeţean.
Întrucît unul dintre drepturile elementare ale copilului se referă la dreptul la educaţie, la o educaţie de calitate, ce nu se poate oferi pe bandă rulantă, în trei schimburi, considerăm că soluţia optimă nu este desfiinţarea unor şcoli, ci utilizarea optimă a celor existente. Prin asigurarea transportului special al copiilor din cartierele cu un număr ridicat de copii (ex. cartierul Tudor) către şcolile cu un număr scăzut de elevi (ex. Şcoala Generală nr. 11), problema suprapopulării şi subpopulării şcolilor generale ar găsi o soluţie care respectă interesul elevilor, singurul ce poate fi luat în calcul.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează o nouă legislaţie în domeniul educaţiei preuniversitare prin care se doreşte, conform unor informaţii, introducerea pedepselor penale împotriva părinţilor care nu îşi trimit copiii la şcoală de la vîrsta de 6 ani.
Actuala Lege a învăţămîntului, Legea nr. 151 din 1999, prevede o amendă pentru părinţii care nu asigură frecvenţa şcolară a copiilor lor, dar această amendă este de natură contravenţională. Pînă acum contravenţiile nu se aplicau părinţilor care se aflau, din motive materiale, în imposibilitatea de a trimite copiii la şcoală.
Introducerea de amenzi penale ar fi contraproductivă. În loc de metode coercitive, ar fi mult mai util să se pună în practică strategii sociale de srijinire a familiilor nevoiaşe.

În ciuda campaniei organizaţiilor neguvernamentale de drepturilor omului, care au semnalat că legea partidelor politice conţine prevederi neconstituţionale, situaţia este următoarea:
Legea nr. 14 din 2003, prin art. 19 alin. 3, condiţionează înregistrarea partidelor politice de un număr minim de 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.
În conformitate cu Constituţia României, art. 37, Dreptul de asociere, „cetăţenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere”, iar art. 49, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prevede: „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Considerăm că prin condiţionarea numărului membrilor fondatori la cel puţin 25.000 nu se îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute în Constituţia României pentru limitarea dreptului la asociere, aşa cum prevede Art.49 (1): „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Prin urmare, limitarea dreptului de asociere prevăzută de Legea nr. 14/2003 art. 19, alin. 3 nu este constituţională.
Întrucît cetăţenii României, care ar dori să formeze partide politice cu un număr mai mic de membri fondatori s-ar putea adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar avea drept consecinţă condamnarea României (întrucât prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în acest domeniu sunt similare cu cele ale Constituţiei României), LPE a adresat un apel Curţii Constituţionale a României cerînd ca în interesul general al societăţii să-şi folosească autoritatea în favoarea modificării Legii partidelor politice.

Prevederi ale Ministerului Finanţelor care încalcă drepturile companiilor private (Ordonanţa 7/2001)

În conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 54 din 16 ianuarie 2003 care stabileşte Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2001 privind impozitul de venit, la art. 9 se prevede impozitarea folosirii în scop personal a bunurilor şi drepturilor aferente desfăşurării activităţii, chiar în cazul companiilor private.
Spre exemplu la alin. 2, lit. c) se prevede că ar fi un avantaj primit abonamentul de radio şi televiziune sau costul convorbirilor telefonice private.
Aceste prevederi reprezintă o ingerinţă a statului în sistemul de bonusuri şi stimulente acordate în cadrul persoanelor juridice de drept privat, obligîndu-le, spre exemplu, în cazul dat, să urmărească convorbirile telefonice ale angajaţilor, ceea ce contravine principiului secretului corespondenţei, garantat de Constituţie prin art. 28. (Simplul fapt că cineva vorbeşte la telefon cu o rudă nu este dovadă pentru convorbire telefonică privată, existînd posibilitatea ca persoana respectivă să fi anunţat că datorită obligaţiilor de serviciu ajunge mai tîrziu acasă.)
Măsurile prevăzute în HG de mai sus şi normele de aplicare îşi au legitimitatea numai în cazul instituţiilor care utilizează fonduri provenite de la bugetul de stat, unde se impune controlul cheltuirii riguroase a banului public.

    Programul se adresează organizaţiilor neguvernamentale sau instituţiilor publice interesate să de-ruleze proiecte care să contribuie la dezvoltarea comunităţilor multietnice din România.
Ce tip de iniţiative sunt susţinute?
    Programul oferă spri-jin pentru realizarea unor proiecte de dezvoltare comunitară în medii mul-tietnice, realizate prin participarea activă a membrilor comunităţii. Priorităţile programului includ:

    În prelegerile sale despre filozofia istoriei universale Hegel citează următorul dicton atribuit lui Napoleon: „Cette vielle Europe m’ ennuie”, „această veche Europă mă plictiseşte”. Dacă ne gîndim bine, avîntul Americii de astăzi de a ridica la nivel politic globalizarea economică şi socială aparent inevitabilă, care aproape că îmbracă forma unui entuziasm iraţional, poate fi asemuită cel mai bine cu eforturile lui Napoleon, care dorea să neutralizeze centrele de putere care i se opuneau astfel ca simultan cu lovitura militară aplicată să declare nelegitime, şi deci demne de reformat, însăşi sistemele lor juridice interne. Germania wilhelmiană şi hitleristă nu a avut o astfel de ideologie „eliberatoare” iar comunismul de tip sovietic – deşi din punct de vedere formal a corespuns modelului napoleonean – însăşi datorită naturii sale fundamental retrograde, dorea mai de grabă să sugrume decît să răspîndească libertatea.
    Rămînînd astfel în limitele analogiei napoleoniene nu poate fi exclus că – în opoziţie cu opinia belicoasă a lui Robert Kagan, care consideră Europa insuportabil de „slabă” şi extraistorică – nu statul-cheie a „vechii Europe”, Franţa, aflat din capul locului în defensivă se îndreaptă spre un nou Waterloo, ci guvernul actual al SUA, în timp ce adună victorii peste victorii. Dă de gîndit oricum că, în ciuda cacofoniei războinice, se pot distinge tot mai clar vocile (democrate şi republicane) îngrijorate faţă de politica externă a administraţiei-Bush, nu atît din raţiuni juridice sau morale, cît din cele real-politice, ale intereselor naţionale americane.
    Faţă de apologeţii neoconservatori americani de tip „Sonderweg” care consideră acceptabil chiar şi războiul preventiv lipsit de împuternicire internaţională (printre care se numără şi Robert Kagan mai sus amintit) cîştigă tot mai mult teren acei democraţi centrişti şi republicani moderaţi care ar dori să evite izolarea Americii. Generalul în retragere Wesley Clark, fostul comandant militar al NATO, va deveni cu siguranţă candidatul (democrat) la preşedenţie a acestei tabere de fapt bipartite, dacă – după încheierea primei etape, mai uşoare, a războiului din Irak – îşi va anunţa candidatura. „Pînă cînd sîntem alături de Europa – subliniase generalul într-o declaraţie difuzată pe canalul NBC – sîntem capabili să ducem lumea înainte. Dacă de pe cele două maluri ale Oceanului Atlantic ne vom măsura faţă-n faţă, totul devine mult mai dificil.” În timp ce – ca bun patriot şi om realist – nu atacă frontal războiul aparent inevitabil constată că, guvernarea nu fusese strînsă cu uşa ci de fapt singur şi-a ales alternativa, în continuarea firească a acelei orientări generale care a preferat atacul apărării. Aşa s-a putut întîmpla ca Irakul să coste 100 sau 200 de miliarde, dar să nu se găsească încă cinci miliarde pentru asigurarea securităţii interne (Homeland Security). „Care este strategia care va apăra mai bine America?” Nu va trece mult timp ca întrebarea pusă de general să aibă efectul unui rechizitoriu. Ca şi constatarea, deocamdată catalogată doar simplă observaţie că: „Tocmai ne pregătim să începem ceva care ne va duce în Orientul Apropiat într-o situaţie similară cu cea în care erau colonialiştii britanici sau otomani. Aceasta constituie o schimbare imensă faţă de valorile pentru care a militat pînă acum acest popor şi această ţară. Şi toate acestea se petrec în secolul 21. în care am păşit deja binişor.”
    Tot mai mult pare că acest război ciudat care nici nu a început încă dar – din punct de vedere american – a şi întîrziat (avea mult mai mari şanse anul trecut, după succesul militar din Afganistan), în mod neaşteptat a oferit Europei posibilitatea consonanţei dintre vox populi şi politica elitei, respectiv şansa apariţiei Europei ca „Europe-puissance”, ca actor geo-politic independent.
    Depinde de hotărîrea Franţei – în cele din urmă de cea a preşedintelui Chirac – dacă Europa ca „uniune politică independentă” (Alain Duhamel) va lua naştere sau nu. Întru-cît numai „vechea Europă” este suficient de bogată ca să nu poată fi cumpărată, Franţa, ca stat cu drept de veto reprezentînd o zonă civilizaţională excepţională, nu are voie să dea înapoi nu de dragul propriei „glorii”, ci în interesul salvării Uniunii Europene. Aceasta este o astfel de nécessité de pari „pariu de nevoie” care pune în faţa alegerii pe fiecare membru sau candidat UE. Dacă America va fi nevoită să înceapă acest război fără împuternicire internaţională, iar probabilitatea acestei alternative este din ce în ce mai mare, acele state membre care participă sau sprijină cît de modest această alternativă, practic se autoexclud de la configurarea unei politici europene externe şi de apărare comune conturate tot mai clar şi mai univoc în problema războiului şi a întregului sistem al dreptului internaţional.
    Prin aceasta, partida războinică înlesneşte de fapt – în ciuda aparenţelor contrare –sarcina Franţei şi Germaniei, care urmăresc reconstrucţia UE ca factor mondial autonom, şi care nu ar fi putut spera nicicînd fără o astfel de criză internaţională de amploare şi  o reconfigurare geo-politică de anvergură să poată pune în faţa alegerii atît statele membre fondatoare cît şi pe cele candidate. Este evident deja faptul că soarta comună evocată de cele două state cu ocazia aniversării din ianuarie a Tratatului Elysée, prin care practic prezentaseră proiectul detaliat al creării unui stat dual, aparţine nu numai Belgiei şi Luxemburgului, dar şi Austriei. Locul Italiei este de asemenea în mod firesc aici, şi se poate prezice că o guvernare post-Berlusconi va acţiona în logica soartei comune europene, şi nu împotriva ei. Iar statele care au respins cu vehemenţă războiul fără acordul ONU, Suedia, Finlanda şi Grecia, vor susţine probabil şi ele principiile de bază ale politicii externe şi de securitate reprezentate de Franţa şi Germania.
    În această situaţie fundamental deschisă, ce ascunde o sumedenie de elemente imprevizibile este esenţial să adere cît mai multe state foste comuniste la nucleul „neocarolingian”. România şi Bulgaria consideră „parteneriatul startegic” cu America în mod clar mai important decît legăturile cu Uniunea Europeană. Cînd în urmă cu cîteva zile i-am atras atenţia unui analist politic de la Bucureşti că orientarea unilaterală pro-americană ar putea periclita integrarea în UE din 2007, în mod surprinzător mi s-a răspuns că politicienii români ştiu foarte bine că într-un răstimp atît de scurt oricum nu vor putea îndeplinii condiţiile economice şi juridice de aderare.
    Dacă după toate semnele, România şi Bulgaria nu au ce pierde, central-europenii, aflaţi mai aproape din punctul de vedere al culturii politice şi al dezvoltării economice de „vechea Europă”, ar trebui să reflecteze la spusele lui Romano Prodi la sfîrşitul lui februarie la Budapesta: este un semn de inconsecvenţă ca odată ce eşti convins că bunăstarea îţi va fi asigurată de Uniunea Europeană, în chestiunea securităţii să te sprijini exclusiv pe Statele Unite.
Molnár Gusztáv