Gazeta Ligii PRO EUROPA Liga  – 1-2-3 / 2002

     „Mai trebuie să pledăm pentru toleranţă şi dialog intercultural?“ a fost una dintre întrebările la care am căutat un răspuns în pragul manifestărilor cu acest nume. Voltaire definea toleranţa ca o lege a naturii aplicată inimii tuturor oamenilor. Ideea toleranţei — văzută ca o virtute —sau schimbările pe care societatea, cel puţin cea ardeleană, le-a înregistrat, pot induce trecerea pragului despre care vorbea Jankélévitch: „Toleranţa – oricît de puţin atrăgător ar suna cuvîntul — rămîne o soluţie acceptabilă în aşteptarea a ceva mai bun. Pînă cînd oamenii vor putea să se iubească, sau pur şi simplu să se cunoască şi să se înţeleagă, să fie fericiţi că au început să se suporte! Toleranţa constituie deci o etapă provizorie.“ Este însă interculturalitatea domeniul în care am depăşit „tranziţia“?
    Într-una din nopţile trecute mă aflam în „camera de aşteptare“ a S.M.U.R.D. O încăpere îngustă cu lumină insuficientă şi cu aspect de depozit în reamenajare. Puţinele banchete erau ocupate de mai mult de 15 romi. În fundul încăperii, pe paturi improvizate mai dormeau încă cîţiva. Nu se cunoşteau între ei dar au iniţiat un dialog în limba maghiară. Au trecut de la boală la medici şi au sfîrşit prin a discuta despre religie. Un bărbat între două vîrste povestea despre „adevărata“ biserică care este Biblia şi despre polemicile pe care le cîştigă cu reprezentanţii diverselor biserici şi numai cu argumente. Avansa ideea, pe care grupul o îmbrăţişă rapid, dînd aprobator din cap, că adevărata credinţa stă în Biblie şi că Biblia fiecăruia este Biserica sa. Unul dintre ei, mai agitat, care îşi însoţise soţia foarte bolnavă şi acum aştepta un verdict, propuse „predicatorului“ să iniţieze o rugăciune. S-au ridicat automat toţi bărbaţii din încăpere şi au format un cerc. Predicatorul rostea, cu incantaţii bisericeşti, o rugăciune în limba maghiară. Grupul intervenea din cînd în cînd cu cîte un „Amen“ stins. La final, ruga a fost preluată de un tînăr care tăcuse pînă atunci. A continuat în limba română cu rugăciunea şi nimeni din grup nu a schiţat nici un semn de surpriză. Apoi cercul s-a închis cu o rugăciune în limba romani după care fiecare şi-a reluat aşteptarea şi timp de 5 minute s-a lăsat o tăcere adîncă. Apoi au început să-şi spună fiecare necazurile, s-au reîntors la grijile care l-au adus acolo. Situaţia m-a impresionat tocmai prin atipicul ei. Aceste scene nu sînt, din păcate, încă parte a obişnuitului, a cotidianului. Ele au încă darul de a ne surprinde.
    Se vorbeşte din ’90 încoace de multiculturalitate, de trăirea interculturalităţii, dar încă nu toţi sîntem obişnuiţi cu manifestarea ei, încă ne impresionează, plăcut ce-i drept, dar ne surprinde, faptul de a descoperi că oameni simpli au trecut de la toleranţă la interculturalitate văzută în cea mai clasică definiţie a ei, au trecut de la etapa de a-l înţelege şi a-l accepta pe celălalt aşa cum este, la a-l transforma pe celălalt în partener, un similar şi de ce nu, un prieten. Se vorbeşte de bilingvism, plurilingvism, dar nici măcar nu se aplică prevederile legale în materie, sau mai mult, există „plăcerea“ victimizării atunci cînd o comunitate (fie ea etnică, lingvistică sau confesională) îşi revendică nişte drepturi. Vorbim de progrese, dar încă partide extremiste au procente ridicate în sondaje. Şi exemplele ar putea continua. Şi, pînă cînd majoritatea va trece pragul, va mai trebui să pledăm pentru toleranţă.

     Şi iată, Săptămîna Toleranţei a ajuns la cea de a 8-a ediţie. În oraşul în care acum 12 ani intoleranţa a culminat prin tentativa de pogrom soldată cu victime (nu numai din partea agresaţilor dar — ca urmare a unei neaşteptate mobilizări defensive —, şi din partea agresorilor), Liga Pro Europa încearcă an de an să vindece rănile comunităţii traumatizate fie încercînd să înlesnească cicatrizarea, fie recurgînd la cauterizare.
    Dialogul intercultural iniţiat cu multe speranţe de la prima ediţie, ca unul din mijloacele cele mai promiţătoare de terapie intensivă, după ce şi-a lepădat iluziile şi naivităţile, pare să-şi aducă încet roadele. Chiar dacă modeste şi adesea fragile. Uneori poate doar aparente. Nu odată demonstrative, vizînd mai de grabă simbolurile decît esenţa. Astăzi, nu-i aşa, toţi sîntem pro-europeni, mai pro-europeni decît europenii. De ce ne-am mira dacă Liga Pro Europa, nedispusă la compromisuri în privinţa valorilor, ar fi hulită în continuare de cei deveniţi între timp pro-europeni “cu voie“. Puţini am fost, mulţi am rămas! (Nu se întitulase una din cele mai murdare publicaţii fascistoide de după ’89 în mod cinic Europa?)
    Dar asta e. Între timp Pro Europa încearcă să-şi vadă liniştită de treabă. Încearcă să sape încet malul mentalităţilor afectate de lunga boală, obosită uneori, ce-i drept, de încetineala exasperantă a vindecării, dar încăpăţînată. Succesul resuscitării nu depinde adeseori de tenacitatea medicului? Şi în cele din urmă rezultatul contează, nu-i aşa?
Dacă ne-am pune întrebarea firească, acum după 12 ani de la “martie negru” şi după opt ediţii ale Săptămînii Toleranţei, dacă a scăzut simţitor intoleranţa societăţii româneşti în general, iar cea a socităţii locale tîrgumureşene în special, ar trebui probabil să răspundem asemenea rabinului înţelept: şi da, şi nu. Da, pentru că în ciuda incapacităţii ieşirii din paradigma naţionalistă — această adevărată dramă a societăţii româneşti — raţionalitatea pragmatică a “ţăranului” pare să biruie iraţionalitatea arogant maladivă a “elitei”. Greutăţile vieţii de toate zilele pot fi din ce în ce mai puţin compensate prin apelul la orgolii naţionaloide.
    Un caz test în acest sens ar putea fi “cazul” deja clasic al Liceului Bolyai – care jucase un rol de vedetă în 1990 –, şi care, deşi a beneficiat de o malefică şi iresponsabilă atenţie mediatică pe plan naţional, iar partidele politice de opoziţie, inclusiv cele (aşa-zis) democratice, au făcut totul pentru a inflama situaţia,  — doar doar vor ciupi niscaiva electorat ameţit de dampfuri tricolore, — nu a mai putut avea mobilizarea de-acum un deceniu. Şi chiar dacă cazul nu s-a închis încă, iar parte a partidelor şi presei au tot interesul să-l ţină cald, “mintea românului, cea de pe urmă” pare să biruie pasiunile iraţionale şi ipocriziile interesate.
    Dar după experienţele şocante ale demonstraţiilor de intoleranţă ale ultimului deceniu,  portretul robot al românului desenat de un “extraterestru” ar avea probabil, asmenea lui Ianus, două feţe net distincte: una zîmbitoare, justificată de comparaţia cu exploziile de intoleranţă, purificări etnice, războaie civile etc. din imediata noastră vecinătate, comparaţie ce ne avantajează în mod clar prin contrast, chiar dacă poate fi înşelătoare, şi alta hîdă, raportată la miturile, iluziile şi aşteptările legitime faţă de portretul românului “blînd” cu care am fost îndoctrinaţi decenii de-a rîndul, şi care în condiţiile libertăţii de expresie, a început să-şi dea arama pe faţă. Proporţia dintre cele două depinde de starea de spirit a privitorului. Dacă privim însă în faţă realităţile faptice ale deceniului trecut, de la numeroasele agresiuni colective mergînd uneori pînă la „mineriade“ — îndreptate ba împotriva ţiganilor, ba împotriva ungurilor, ba împotriva greco-catolicilor, ba împotriva intelectualilor —, la cele individuale de zi cu zi de care abundă presa noastră suferindă de o vădită criză de libertate, portretul idilic al românului blînd şi tolerant se destramă asemenea celorlalte mituri autoamăgitoare şi contraproductive.

    Şi totuşi, raportat la acest portret robot, de loc glorios altfel, bilanţul schiţat de extraterestrul nostru va fi probabil pozitiv. Văzută din nava sa spaţială euro-atlantică, este notată cu notă de trecere o societate care, deşi n-a fost familiarizată cu normele occidentale de convieţuire democratică, a fost capabilă să depăşească momentele de criză profundă fără să cadă în capcana soluţiilor disperate. Este şi motivul pentru care sîntem candidaţi permanenţi la premiul… de consolare. Dar este, incontestabil, un merit.
    Totuşi, să nu ne lăsăm furaţi de peisaj. Semnele negative sînt numeroase şi profund îngrijorătoare. Sistemul de valori, sau mai exact lipsa acestuia la partidele (aşa-zis) democratice incapabile să iasă din paradigma naţionalistă, reuşind uneori  să-i supraliciteze chiar şi pe dinozaurii consacraţi ai xenofobiei, constituie o barieră greu de depăşit. Grosul elitei româneşti de factură retrograd-naţionalistă — cu rarele excepţii notabile care reabilitează întru-cîtva onoarea naţiunii — indiferent că se autodenumesc creştini-democraţi, liberali, social-democraţi sau independenţi, are o influenţă nefastă asupra unei naţiuni ea însăşi conservatoare prin natura sa, nu în ultimul rînd datorită tradiţiilor sale rural-ortodoxe. Or noţiunea de cetăţean este legată nemijlocit de mediul citadin care-i condiţionează comportamentul şi caracterul. Dar aceasta este o altă dezbatere în cultura românească care nu şi-a epuizat încă resursele.
    Aşa încît, chiar dacă majoritatea electoratului de pe stradă a tras învăţămintele cuvenite din manipulările politice cu paranoia naţională şi nu mai poate fi  mobilizată cu slogane viscerale, auto-excitarea permanentă a pasiunilor etno-naţionale stimulate de pachetul de frustrări ce nu mai vor să scadă, dar şi de iresponsabile proiecte naţionale grandomane ale lupilor tineri din vecinătatea noastră de la Apus, ţine încă departe spiritul nostru naţional de ceea ce s-ar putea numi spirit european.
    Ceea ce societatea civilă trebuie să ştie este că va avea încă multă treabă pînă cînd fondul va ajunge din urmă formele, iar valorile puse pe hîrtie cu atîta dezinvoltură vor pătrunde şi în minţile cetăţenilor români.
    Pînă una alta, Săptămîna Toleranţei şi a Dialogului Intercultural continuă. Continuă în fiecare primăvară şi continuă de fapt, zi de zi. Sperăm să fie cea mai lungă săptămînă a anului, o săptămînă de 365 de zile.

Miercuri 20 martie la Clubul Presei a avut loc o dezbatere despre limitele toleranţei la care au participat studenţii Colegiului Democraţiei şi tineri tîrgumureşeni. Studenţii de la Institutul de Teatru încheie seara cu o lecţie despre  comunicare: „Eugenioneşti“.

În prezenţa unui public elevat, cartea domnului Salat Levente - prezent la manifestare - „Etnopolitika — a konfliktustól a méltányosságig. Az autentikus kisebbségi lét normátiv alapjai“ a a fost prezentată de domnii Szokoly Elek, Ungváry Zrínyi Imre şi Káli Király István. Cartea este considerată  singura care sintetizează problematica relaţiilor interetnice apărută la noi.
 

La concursul din acest an, în ciuda vremii reci au participat peste 70 de copii şi tineri târgumureşeni care au învaţat să-şi privească oraşul cu puţin mai multă atenţie. Singurul regret a fost că deşi toţi au fost declaraţi cîştigători, nu toţi au fost premiaţi.

24 martie 2002, ora 19.00, duminică, Biserica Reformată din Cetate. Fragmente din Edictul de toleranţă religioasă din 1571 sînt citite de doi tineri colegişti, iar apoi istoria te copleşeşte la concertul susţinut de Ansamblul Baroc Transilvania. Afară, vîntul stăpîneşte oraşul şi-i ţine pe tîrgumureşeni prizonieri în case. „Curajoşii“ de la concert au fost însă privilegiaţi de un concert de excepţie.

    În filozofia drepturilor omului există unele domenii controversate. O astfel de controversă este legată de pedeapsa capitală: poate avea/are dreptul o instanţă formată din oameni, să condamne la moarte o altă fiinţă umană? Nu doresc să ţin o lecţie teoretică asupra rolului unei condamnări, dacă rolul unei condamnări este de a proteja societatea (caz în care condamnarea la închisoare pe viaţă îndeplineşte pe deplin acest rol) sau este acela al pedepsirii unei fapte. Aş dori mai mult să mă refer la unele aspecte subiective.
    La întrebarea simplă: sînteţi de acord cu pedeapsa capitală, tinerii pentru care am ţinut cursuri în domeniul drepturilor omului au răspuns afirmativ într-un procent de 30%. La întrebarea dacă ei ar fi juraţi, ar putea vota pentru cineva condamnarea la moarte, 10% au răspuns afirmativ, iar la întrebarea dacă ei ar fi în stare să acţioneze scaunul electric, nu am primit nici un răspuns afirmativ. Dar existenţa pedepsei capitale implică persoane care trebuie să dea o astfel de sentinţă, şi oameni care să o execute. Iar o astfel de execuţie este definitivă şi irevocabilă.     Orice greşeală se descoperă ulterior, nu există şansa corectării. De aceea e mai simplu să fim, în principiu, pentru pedeapsa capitală, dar mult mai puţin simplu să luăm o astfel de decizie.
Istoria cunoaşte nenumărate cazuri de pedepse capitale care, ulterior, prea tîrziu, au fost revocate. Doar unul dintre aceste cazuri: Jeanne d’Arc a fost condamnată la moarte şi executată în 1431, acuzată fiind de erezie, vrăjitorie. La 25 de ani după executare, sentinţa a fost revocată. Jeanne d’Arc ar fi avut 44 de ani. Ulterior, cea care a fost condamnată pentru erezie, a fost sanctificată. Iată un exemplu care scoate în evidenţă subiectivismul acelora care iau decizii capitale. Subiectivism care este o caracteristică profund umană, neschimbabilă.
    Cîteva date referitoare la pedeapsa capitală: 106 ţări au abolit această formă a pedepsei. Multe alte state, deşi nu au abolit-o, nu au efectuat condamnări la moarte de mai multe decenii. Statele în care se practică mai larg sînt: China, Republica Populară Congo, Statele Unite ale Americii, Iran. Şase state permit, prin legislaţia lor, execuţia minorilor sub 18 ani: Arabia Saudită, Iran, Nigeria, Pakistan, Statele Unite ale Americii, Yemen.
    Anual, aproximativ 100 de persoane sînt condamnate la moarte în Statele Unite ale Americii. Numărul celor condamnaţi la moarte depăşeşte cifra de 3000 pe an. Cîţi dintre ei dintr-o eroare umană? Nu vom şti niciodată.
    Dintre ţările membre ale Consiliului Europei, interdicţia pedepsei capitale nu s-a ratificat de Armenia, Azerbaidjan, Rusia, Turcia. Doar Turcia nu a semnat Protocolul 6 la Convenţia europeană a drepturilor omului care interzice condamnarea la moarte. România a abolit pedeapsa capitală în 1990 şi a ratificat Protocolul 6 la 20 iunie 1994.

   19 martie 2002, marţi, ora 18.00 „Integrarea europeană şi construcţia regională a României“. În Sala mică a Palatului Culturii totul pare pregătit. Volumele tronează la vedere iar invitaţii au ajuns cu toţii. Publicul însă nu pare să se înghesuie în număr foarte mare. Lipsesc încă reprezentanţii mass-media. 18.15 sala începe să capete contur. Publicul nu este numeros (40-50 persoane) dar pare interesat de problemă. „Provincialii“ vorbesc pe rînd în tonuri şi formule diferite. Lansarea volumului „Provincia 2000“ a constituit din multe puncte de vedere o premieră. Istoria volumelor a fost dezvăluită de domnul Szokoly Elek, directorul Centrului Intercultural: „Pentru mine, ca redactor al cărţii a fost o deosebită plăcere să mă reîntîlnesc cu textele acestui volum, să le recitesc sau să le citesc pe cele pe care le omisesem la vremea respectivă. În felul acesta a apărut într-un singur volum o serie de texte legate de problema regionalismului, pe de altă parte de un aspect specific al regionalismului care este regionalismul transilvan, sau să le dăm minoritarilor ce li se cuvine, bănăţeano-transilvan. Acesta este volumul iar autorii se află în faţa dumneavostră“. Lansarea-conversaţie a debutat cu o explicare a ceea ce revista numeşte regiune politică: „La ora actuală este o naivitate să credem că elita politică română este pregătită pentru o reformă a statului, că este pregătită pentru aşa ceva, cu toate că în Europa occidentală, în Uniunea Europeană regiunile sînt o entitate fundamentală, pe lîngă statul naţional desigur, care rămîne o entitate politică fundamentală şi importantă şi pe lîngă domeniul supranaţional. Deci regiunea-statul şi suprastatul. Aceste trei paliere constituie împreună acel eşafodaj instituţional care se cheamă Uniunea Europeană. Cu atît mai mult va fi aşa după 2004 cînd această convenţie condusă de fostul preşedinte al Franţei va pune pe masa guvernelor propunerile constituţionale concrete. În acest context european ideea de regiune cu competenţe, nu simplă regiune administrativă, nu judeţe. (...) Regiunea politică ar însemna ca o primă aproximaţie mutarea judeţelor la nivel de regiuni de dezvoltare (...) Una dintre variantele posibile propuse de memorandumul nostru putînd fi transformarea regiunilor de dezvoltare pe de o parte în  regiuni administrative dar şi în regiuni cu self-government. (...) Sînt sigur că publicul larg este mult mai tolerant faţă de problema regionalismului decît elita politică.“ (Molnár Gusztáv). Pentru cei prezenţi a devenit repede clar că Provincia înseamnă mai mult decît revista cu acelaşi nume, uneori chiar o dezvoltare a celor implicaţi aşa cum mărturisea Marius Lazăr: „acest volum este o mostră din ceea ce se gîndeşte în acest grup. Sîntem aici ca să marcăm continuitatea unei reviste care a început acum 2 ani sub auspicii nesigure şi care a ajuns să se transforme în instituţie. (...) Ai aici un model practic, act al apropierii şi al comunicării. Existenţa acestei reviste a fost revelatoare din foarte multe puncte de vedere şi pentru cei care au făcut-o şi îndrăznesc să cred  şi pentru cei care au citi-o. Pentru cei care au făcut-o, ei s-au pomenit în faţa unei experienţe foarte puţin cunoscute, ca să nu spun necunoscute, aceea de a lucra împreună pe teme comune, pe articole comune dar cu gîndul la publicuri diferite. Gîndiţi-vă ce înseamnă să scrii un articol în româneşte dar să ştii că el va fi citit şi de publicul maghiar. Şi invers. Este un prim exerciţiu de autoconstrucţie, de civilitate dacă vreţi, o ieşire din propria galerie, din propriul ţarc şi prin acest exerciţiu de dialog şi de deschidere interioară, zic eu, un început de lărgire a parohianismului în care uneori ne autolimităm, spre un limbaj şi o problematică ceva mai largă. Trebuie să spui ceva care-l interesează şi pe celălalt şi trebuie să o faci într-o manieră care să-l atragă şi să-l preocupe şi pe celălalt. Cred că asta este una dintre provocările la care toată lumea a fost supusă aici“.  Şi am mai descoperit ceva toţi cei prezenţi. Am descoperit în Provincia un anume mod de a analiza societatea, societăţile în care trăim. Provincia şi „provincialii“ departe de a fi „teroriştii“ ardeleni sau „negustori“ de ţară îşi dezvăluie bucuria de a gîndi obiectiv şi conştient despre ce este şi ce ar trebui să devină regiunea: „ceea ce arătăm noi pe coperta Provinciei este nudul României. (...) Arată bine, cum mai putem să o îmbrăcăm, etc. Noi, cei de la Provincia încercăm astfel de operaţiuni pe care, culmea distracţiei, ba Guvernul, ba preşedintele, ba alţii care tac chitic dar consemnează cu conştiinciozitate le consideră ilicite, operaţiuni care nu-şi au rostul sau operaţiuni delicate. Pentru mine Provincia este un cîmp experimental, un cîmp ludic în acelaşi timp, ne jucăm, foarte serios de altfel, pentru că ne jucăm dintr-o pasiune extrem de simplă pe care vă rog să-mi îngăduiţi să-i spun aşa impudic şi direct: ne interesează ce se întîmplă cu comunitatea noastră care este alcătuită din comunităţile noastre etnice, lingvistice, cum vreţi să le spuneţi, culturale şi am vrea să terminăm cu depresia dimprejur, să devenim activi (...) şi să construim ceva împreună. E cel mai interesant lucru pe care-l pot face nişte oameni împreună şi abia după ce am ajuns la Provincia am înţeles, de pildă ce se întîmpla la Junimea. (...) E grozav la Provincia şi asta-mi place.La Provincia se speră foarte mult pentru Ardeal dar nu într-o manieră egoistă. Dacă Ardealul o duce bine, eu cred că şi celelalte părţi ale ţării o vor duce bine...“ (Ovidiu Pecican).

    Atunci cînd încerci să faci un lucru „în oglindă“, în două limbi, piatra de încercare este traducerea. Traducătorul este cel care reuşeşte cel mai bine să trăiască interculturalitatea. Ágoston Hugó, a relevat publicului trăirea pe care actul traducerii ţi-o oferă: „Cel mai mult îmi place cînd scoatem un nou număr al Provinciei este să traduc. Eu traduc cam de 30 de ani din eseistica politică şi ştiinţifică românească. Acuma ne traducem reciproc cu Paul Drumaru şi este un sentiment de o solidaritate mult mai profundă decît o solidaritate conjuncturală, politică, ş.a.m.d“.
Tîrgumureşenilor care au ales marţi să facă altceva, nu le mai rămîne decît şansa de a citi volumul Provincia şi de a aştepta o nouă întîlnire, poate la lansarea volumului „Provincia 2001“.        (L.A.)

    Între 21-23 martie s-a desfăşurat la Tîrgu-Mureş forumul ecologic internaţional „Rîurile să curgă libere şi curate”, finanţat de Fundaţia pentru Parteneriat Miercurea Ciuc. Forumul a oferit un cadru de dialog între organizaţiile neguvernamentale de mediu din bazinul Tisei (România, Ungaria, Ucraina, Iugoslavia) — care în ultimele decenii au avut o activitate mai pronunţată privind situaţia ecologică a rîurilor din această regiune — şi reprezentaţii instituţiilor guvernamentale din aceste ţări.
    Au prezentat studii: Babos Kriszta, Bancsi István, Petre M. Bănărescu, Gennadiy Butnicov, Constantin Drăgulescu, Fodorpataki László, Gallé László, Marian T. Gomoiu, Hajdu Zoltán, Hamar József, Harka Ákos, Jan Hronsky, Kovács Pál, Michal Kravcik, Macalik Kunigunda, Libus Anás, Makra Orsolya, Mara Gyöngyvér, Margóczi Katalin, Filip Moisei, Dan Munteanu, Nagy Sándor, Teodor Nalbant, Teodora Onciu, Papp Judit, Adina Radu, Sárkány Kiss Endre, Sallai Zoltán, Ioan Sîrbu, Szító András, Ilie C. Telcian, Jaroslav Tesliar, Újvárosi Lujza, Veress Enikő, Wilhelm Sándor.
    În cadrul acestui forum au fost conferite titlurile de membrii de onoare ai Ligii PRO EUROPAdomnilor: acad. Petre M. Bănărescu şi dr. Hamar József.

    În prima zi, participanţii din cele cinci ţări au efectuat o călătorie de studiu pe valea superioară şi mijlocie a rîului Mureş, observînd în mod concret modificările care s-au produs de la data ultimei cercetări din 1991, a căror rezultate au fost publicate de LPE în volumul „The River Mureş/Maros”, precum şi în volumul de popularizare din seria „Fluvii Carpatorum”.
    În cea de a doua zi, specialiştii organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi ale instituţiilor de stat au participat la o masă rotundă unde au discutat cele observate pe teren, dar au şi luat în discuţie toţi afluenţii bazinului Tisei, inclusiv rîul Tisa, şi au evindenţiat cele mai arzătoare probleme care afectează rîul. Pe baza situaţiei prezentate s-au creionat concluziile necesare şi s-au stabilit principalele strategii după care trebuie să se ghideze toate acţiunile de remediere şi reabilitare a acestor resurse naturale.
    Ultima zi a fost rezervată dezbaterilor publice asupra gestionării unitare a văilor din regiune, urmată de o conferinţă de presă.
    Studiile ştiinţifice prezentate, de o maximă importanţă atît pentru comunitatea ştiinţifică cît şi pentru instituţiile responsabile vor fi sintetizate şi publicate într-un volum care va cuprinde şi istoricul, rezultatele şi finalizarea proiectelor ecologice regionale, precum şi rolul organizaţiilor neguvernamentale în iniţierea colaborărilor regionale pentru soluţionarea problemelor regionale.
    Un moment cu o solemnitate deosebită în cadrul forumului a fost decernarea titlurilor de mebru de onoare pentru doi colaboratori permanenţi ai programelor desfăşurate de Departamentul de ecologie al Ligii PRO EUROPA: academicianul Petre Mihai Bănărescu şi dr. Hamar József, preşedintele asociaţiei Tisza Klub Szolnok (Ungaria).
    Cele două laudaţii au fost prezentate de Teodor Nalbant şi Sárkány Kiss Endre, menţionînd atît importanţa activităţii lor ştiinţifice cît şi atitudinea civică a celor doi. Cei doi copreşedinţi ai LPE, Smaranda Enache şi Csíky Boldizsár au înmînat diplomele de onoare.

    În data de 21 martie a.c., în cadrul manifestărilor din Săptămîna Toleranţei şi a Dialogului Intercultural a avut loc cea de-a treia întîlnire S.O.S. Sighişoara, făcînd parte din campania organizată de Liga Pro Europa şi Asociaţia Sighişoara Durabilă şi găzduită de Casa Parohială a Bisericii Evanghelice (Sighişoara). Au participat: senatorul Herman Fabini, Eugenia Zaharia (Institutul de Arheologie Bucureşti), Maria Berza (vicepreşedintele executiv al Fundaţiei Pro Patrimoniu), Dorana Coşoveanu (Academia civică), Bakó Árpád (Organizaţia Saşilor Sighişoreni din Germania), dr. Vasile Boroneanţ (Muzeul Municipiului Bucureşti), Livia Puşcaragiu (Ministerul Afacerilor Extern), Bruno Fröhlich (prim-preot evanghelic la Sighişoarei), Michaela Türk (Primăria Sighişoara), Pop Călin, Camelia Pojan (Consiliul Judeţean Mureş), Dorothy Joy Tarrant, Dénes Éva, Oana Mehedin, (Fundaţia Veritas), dr. Ábrám Zoltán (EMKE), Benczédi Sándor (Transylvania Trust), Johannes Halmen, Benone Mehedin, Wilhelm Fabini, Hannelore Halmen, Muntean Vasile (Asociaţia Sighişoara Durabilă), presa locală, regională cît şi importante organse de presă centrale, precum România Liberă, Radio BBC, Allgemeine Deutsche Zeitung, Întîlnirea a fost onorată de prezenţa domnului Szentpétery István, secretar I al Ambasadei Ungariei la Bucureşti. De asemenea, dezbaterea a fost urmărită şi de un număr mare de cetăţeni ai Sighişoarei. Din partea LPE au participat: Smaranda Enache, Laura Ardelean şi Kacsó Judit-Andrea.
 

 

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cel care ai venit în lume să ne mîntuieşti pe toţi - cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm:
Îndură-Te de noi, Doamne, de ţara noastră şi de poporul nostru, şi ajută-ne să găsim în sfîrşit calea cea dreaptă.
Coboară Duhul Tau cel Mîngîietor să ne curăţească întinăciunea şi să ne întoarcă blîndeţea şi frica de Tine, Doamne.
Luminează, Doamne, minţile celor care din pricina amărăciunilor şi umilinţelor nu văd calea cea dreaptă.
Încălzeşte, Doamne, inimile celor care, învrăjbiţi de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor.
Sădeşte, Doamne, în sufletele noastre mîndria muncii cinstite şi bucuria de a ne agonisi pîinea cu sudoarea frunţii.
Slobozeşte-ne, Doamne, din jugul minciunii, a urii, a pizmei şi a egoismului.
Învaţă-ne, Doamne, să ne răbdăm unii pe alţii, aşa cum Tu ne rabzi pe noi toţi.
Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.
Încălzeşte-ne, Doamne, inimile, tămăduieşte-ne rănile şi îmbrăţişează-ne în neţărmuita Ta dragoste.
Odihneşte, Dumezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de pret pentru credinţă şi dreptate. Cu capetele plecate şi cu inimle frînte ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ţie Îţi strigăm:
Auzi-ne, Doamne, şi trimite mila Ta peste noi.
Că numai a Ta este puterea şi mărirea şi numai Tu ne vei întoarce la adevăr şi dreptate,  ca să se laude numele Tau în veac, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.
Amin

„În anul 1999, oraşul Sighişoara a fost înscris în patrimoniul UNESCO, împrună cu alte 20 de obiective din România. Acest demers ne obligă, conform prevederilor la care România a aderat, la măsuri de protecţie deosebită. În speţă, locaţia stabilită pentru Dracula Park trebuie, în acest caz particular, să aibă avize de la Comisia Naţională de Patrimoniu şi de la Comitetul Patrimoniului Mondial. De menţionat este şi faptul că, atît Banca Mondială, cît şi Banca Europeană de Investiţii consideră că nici un program de dezvoltare nu trebuie să omită dezvoltarea culturală. O posibilitate mult mai viabilă pentru Sighişoara ar fi turismul cultural. Astfel, ar fi pus în valoare un oraş atît de preţios şi unic în lume. Am putea spune că nu Sighişoara are nevoie de Dracula Park, ci mai mult Dracula Park are nevoie de Sighişoara.”

Maria Berza,
vicepreşedintele executiv al Fundaţiei Pro Patrimonio

    În ultima săptămînă a lunii februarie „academicienii“ au avut parte de o iniţiere în specificul comunităţii maghiare. Astfel, toţi ne-am reunit într-o atmosferă propice celei de-a doua sesiuni, la Şumuleu-Ciuc. Vreme superbă, ca şi peisajul de altfel.
    Veres Valer a fost printre primii lectori care au sosit la invitaţia Ligii PRO EUROPA pentru a susţine un curs legat de evoluţiile demografice ale comunităţii maghiarilor din Transilvania. A fost un curs concret, bazat pe cifre şi informaţii de ordin statistic care ne-au dat o perspectivă „cantitativă“ asupra temei majore pusă în discuţie la această sesiune.
„Minorităţi în cadrul minorităţii“: ceangăii şi secuii. Cursurile privind aceste comunităţi au avut ca menire îndepărtarea unor prejudecăţi din mentalitatea colectivă legate de aceşti oameni. Am aflat, de exemplu, că secuii nu sînt atît de agresivi pe cît de meşteri în reţete culinare.
    Viaţa spirituală a comunităţii maghiare a constituit un subiect faţă de care s-a manifestat un viu interes, dovada fiind îndelungatele discuţii despre Biserica Romano-Catolică. Kémenes Lóránt a prezentat o scurtă istorie a Bisericii şi a punctat ideile şi elementele care stau la baza religiei romano-catolice. Nu au fost lăsate deoparte religiile reformată şi unitariană, care, la rîndul lor, se află în sfera spirituală a comunităţii maghiare.
    Cea mai impresionantă manifestare de forţă intelectuală a aparţinut domnului Ungváry Imre, profesor de filosofie la Univesitatea Babeş Bolyai din Cluj. Dînsul a încîntat auditoriul cu un curs original despre reprezentanţii de seamă ai filosofiei maghiare. Academicienii au prins un apetit pentru tot ceea ce înseamnă gîndirea filosofică maghiară.
    Aici am menţionat doar cîteva dintre cursurile pe care le-am avut. Pe lîngă acestea au existat ateliere de limbă maghiară, dans popular maghiar şi dezbateri privind eseurile scrise de studenţi sau ideea de regionalizare. Am mai intrat în culisele unui ziar local, discutînd cu redactorii şi încercînd să aflăm problemele cu care se confruntă un astfel de ziar.
    Vestita catedrală din Şumuleu i-a impresionat prin măreţie, frumuseţe şi simplitate pe participanţi. Nu trebuie uitată excursia pe care am făcut-o în ultima zi din programul stabilit pentru această sesiune. Am vizitat Odorheiul Secuiesc, unde am avut o întîlnire cu domnul Kolumbán Gábor, castelul de la Lăzarea, Miercurea Ciuc, Gheorgheni şi Izvorul Mureşului.
    La sfîrşit, dacă stăm să adunăm plusurile şi minusurile vom vedea că avem mai multe plusuri pentru că interculturalitatea se manifestă doar la cei care vor şi sînt dispuşi să înţeleagă acest proces care ne deschide drumul spre un alt fel de interacţiune umană.

• „Sesiunea a doua a avut parte de un program interesant. În ceea ce îi priveşte pe componenţii programului, s-au dovedit mai înţelepţi şi toleranţi decît la prima întîlnire şi sînt convinsă că pînă la încheierea academiei vom deveni PRIETENI în toate sensurile cuvîntului“ — Iulia Vizi
• „Ce am apreciat? Varietatea informaţiilor primite şi a programului, interacţiunea cu colegii maghiari, buna calitate a referenţilor, ideea de a învăţa limba maghiară“ — Victor Şerban
• „În general a fost o sesiune interesantă, am întîlnit oameni deosebiţi care ne-au furnizat o serie de informaţii necesare definirii conceptului de interculturalitate, o mai bună înţelegere a toleranţei“ — Sabina Mihai
• „Am problema de a nu mă putea hotărî, care dintre următorii referenţi avea cel mai bun curs: Haller István, Ungváry Zrínyi Imre sau Nagy Benedek. De asemenea nu mi-aş putea imagina, pentru prezentarea catolicismului, un referent mai bun decît Kémenes Lóránd“ — Mădălina Simion
• „Ce am dus acasă? Dezbaterea pe teme de actualitate desfăşurată cu implicarea şi sprijinul reprezentanţilor Ligii Pro Europa şi ai redacţiei „Provincia“; legarea de prietenii, formarea de grupuri interetnice şi interconfesionale în cadrul studenţilor AIT“ — Vasile Hodorogea
• „Trebuie să recunosc că mi se pare o laşitate din partea mea că nu mi-am exprimat părerea despre regionalizare. Mi-a făcut însă o foarte mare plăcere s-o ascult pe doamna Smaranda Enache. Poziţia sa faţă de acest subiect este admirabilă. Cred sincer că dacă şi alţi intelectuali vor  lua atitudine în această cauză, se va înregistra un succes!“ — Nyulas Ildikó

    În anul 2002 Colegiul Democraţiei şi-a reluat activitatea continuînd seria de cursuri începută în anul precedent.
    O primă tematică dezbătută în cadrul Colegiului a fost cea privind organizarea şi funcţionarea inspectoratului de poliţie. Pe lîngă clarificarea noţiunilor deja existente, colegiştii au avut ocazia să afle răspuns la întrebările care îi preocupau în mod deosebit, acestea vizînd în special ierarhizările existente în cadrul inspectoratului de poliţie judeţean, dar şi atribuţiile ce le revin cadrelor acestui inspectorat.
    Pentru a se asigura o continuitate, a urmat un curs despre drepturile omului în legislaţia românească, considerat a fi de o importanţă majoră. S-a discutat atît despre drepturile fundamentale ale cetăţeanului cît şi despre tratatele internaţionale care le consacră. Interesul studenţilor Colegiului s-a orientat înspre posibilele căi de atac în instanţă şi forurile internaţionale la care poate apela un cetăţean atunci cînd constată încălcarea acestor drepturi. Concluzia la care s-a ajuns la finalul cursului a fost că soluţionarea unei cauze necesită prea mult timp pentru a mai fi iniţiată şi acest lucru descurajează cetăţeanul, rezultînd şi lipsa de încredere în justiţie.
Elveţia – ţara cantoanelor a fost exemplul de federaţie perfectă prezentat pentru evidenţierea avantajelor pe care le constituie o astfel de formă de organizare administrativ-teritorială. Deşi termenul de federaţie era cunoscut dinainte de membrii Colegiului, informaţiile asimilate în timpul cursului i-au ajutat să facă o delimitare mai clară între un stat federaţie şi un stat unitar. Pentru o mai bună înţelegere a fost explicat şi conceptul de regionalism, rămînînd totuşi la latitudinea fiecărei persoane să-şi formuleze propria părere referitoare la aplicarea unui asemenea sistem.
    Cine au fost saşii şi ce au reprezentat ei pentru Transilvania s-a putut afla în cadrul cursului „Elemente de cultură şi istorie ale comunităţii săseşti din Transilvania”. Acest curs a avut menirea să explice atît prezenţa lor pe pămînt românesc dar şi migrarea lor din acest teritoriu. Unica întrebare fără răspuns a rămas aceea dacă e posibilă o reîntoarcere a acestei comunităţi care a avut un aport extrem de important la cultura Transilvaniei. Oricum, saşii rămîn plecaţi, dar ar trebui să ne gîndim că în cazul în care situaţia economică a ţării nu se îmbunătăţeşte riscăm să rămînem şi fără români în România. Poate totuşi actualii colegişti şi, de ce nu, generaţia tînără vor putea face ceva în acest sens.

    În 1995 România ratifica, prin Legea nr. 33/1995, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. Convenţie care, între altele, chema statele să asigure inscripţionarea bilingvă în localităţile unde o minoritate reprezintă un procent semnificativ. Încă în perioada ratificării, guvernul de atunci, prin persoana ministrului Teodor Meleşcanu, a afirmat că ea nu trebuie să fie încă respectată de România, din motiv că încă nu ar fi intrat în vigoare — prin ratificarea a 12 state — în cadrul Consiliului Europei. Pentru prima oară se nega (din partea Guvernului!) valabilitatea unei legi apărute în Monitorul Oficial al României. Situaţia era confuză: pe de o parte, Guvernul se mîndrea pe plan internaţional cu faptul că a fost printre primele state care au ratificat Convenţia-cadru, pe de altă parte, pe plan intern, refuza orice acţiune de implementare a convenţiei.
    Noul guvern al României, al cărui prim-ministru era Victor Ciorbea, a emis o ordonanţă de urgenţă în 1997 (OUG22/1997) cu privire la modificarea Legii administraţiei publice locale, în care se regăseau şi cele prevăzute de Convenţia-cadru. Ulterior, Curtea Constituţională, pe motiv că nu a existat nici o urgenţă, a considerat că Ordonanţa 22/1997 nu este constituţională. Nu referirile la drepturile minorităţilor, ci doar caracterul actului normativ. Cum, în concordanţă cu Constituţia, tratatele internaţionale ratificate de România fac parte din legislaţia internă, iar în cazul diferenţelor au prioritate tratatele internaţionale, toate prevederile ordonanţei de urgenţă cu privire la respectarea drepturilor minorităţilor, prezente în Convenţia-cadru, în mod normal, trebuiau să producă efecte juridice. Situţia era însă departe de normalitate.
    Cunoscînd prevederile legale interne şi internaţionale, primarul municipiului Tîrgu-Mureş, Fodor Imre, a dispus la 13 iunie 1997 inscripţionarea bilingvă a denumirii localităţii pe indicatoarele de intrare şi ieşire. Această decizie a fost atacată de prefectul de atunci al judeţului Mureş, Dorin Florea, care a cerut „intrarea în legalitate şi ridicarea tablelor în cauză” (27 iunie 1997, scrisoare către Primăria Municipului Tîrgu-Mureş). Văzînd că inscripţionarea bilingvă nu numai că este legală, dar şi obligatorie, prefectul a trimis o nouă scrisoare (la 18 iulie 1997), de această dată tuturor primăriilor, consiliilor locale din judeţ, în care, printre altele, afirma că denumirea în limba maternă a localităţilor trebuie să fie opera unor „traducători atestaţi” (uitînd că respectivele denumiri nu trebuie traduse, ele există de sute de ani), totodată interzicea (ilegal, abuziv şi contravenind Convenţiei-cadru) inscripţionarea denumirii străzilor în limba maternă.
    Printr-o scrisoare din 24 iulie 1997, Guvernul României, din punctul de vedere al legalităţii, a pus capăt disputelor, recunoscînd că acţiunea primarului Fodor Imre a fost perfect legală. În discuţii private, dar chiar şi la conferinţe pe această temă, reprezentanţii Guvernului au considerat că primarul „a fost înaintea legii cu un pas”. Refuzau să recunoască un important adevăr: din acest punct de vedere, faţă de obligaţiile asumate, România era cu un pas în urmă, şi nu Fodor Imre cu un pas înainte.

    „Războiul tăbliţelor bilingve”, cum afişa această problemă presa, dornică să devină interesantă şi „vandabilă” prin teme de scandal, era încă la început. Văzînd că din punct de vedere legal tăbliţele sînt neatacabile, inamicii bilingvismului au trecut la fapte ilegale (considerate a fi contravenţionale, dar puteau fi considerate şi delictuale), mîzgălind denumirea oraşului în limbă maghiară: Marosvásárhely. Tensiunea în cadrul populaţiei maghiare era în creştere. Este frustrant să vezi jignirea limbii tale sau a unei denumiri tradiţionale, care, pe parcursul secolelor, fusese utilizată şi de populaţia românească a oraşului (ei folosiseră denumirea de Oşorhei, modificarea în Tîrgu-Mureş fiind făcută în mod artificial). Această tensiune a scăzut brusc după ce Poliţia Municipiului Tîrgu-Mureş a identificat făptaşii: pe Adrian Moisoiu, profesor universitar, lider judeţean al PRM (actual deputat), şi pe Pop Dumitru Petru, consilier local PUNR (actual senator PRM). Ceea ce demonstra că nu populaţia românească era împotriva inscripţiilor, ci unele persoane, cu interese politice în tensionarea relaţiilor interetnice. Un profesor universitar de vîrstă venerabilă s-a dus personal, sub acoperirea întunericului, cu bidineaua, să-şi ducă la bun sfîrşit lupta sa eroică împotriva unor tăbliţe...
    În 2000, după alegeri, prefectul Dorin Florea a devenit primarul Dorin Florea. Una dintre primele lui acţiuni s-a îndreptat împotriva tablelor indicatoare de la marginea oraşului, schimbîndu-le cu altele, unde „Marosvásárhely” era scris mai mic şi cu altă culoare. Avea importanţă? Sau a fost o răzbunare pentru eşecul suferit în 1997? Această tăbliţă, deşi a devenit ilegală (prin HG 1206/2001, care la art. prevede:„ inscripţionarea în limba maternă a denumirii unor localităţi se face pe aceeaşi tăbliţă indicatoare, sub denumirea în limba română, folosindu-se aceleaşi caractere, mărimi de litere şi culori) şi a fost schimbată cu una asemănătoare celei puse în urma dispoziţiei fostului primar, Fodor Imre, stă încă, la marginea oraşului, mărturie a unei încăţăţînări de neînţeles.
La 22 februarie 2001 Consiliul local municipal Tîrgu-Mureş adopta Hotărîrea nr. 39/2001 care aproba, „în principiu”, inscripţionarea bilingvă „a tablelor indicatoare şi de orientare pentru străzi” (anexele hotărîrii au prevăzut dimensiunea, forma şi modul de inscripţionare). Acest „în principiu”, din punct de vedere juridic, a devenit literă de lege printr-un contract de asociere între Primăria Municipiului Tîrgu-Mureş şi S.C. Blue Star SRL, care a prevăzut obligaţia de a inscripţiona stîlpii stradali „conform Hotărîrii Consiliului Local municipal nr. 39/2001”. Totodată, între timp, a apărut şi noua Lege a administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) care, la art. 90, alin. 4, obligă autorităţile administraţiei publice locale să asigure, acolo unde cetăţenii aparţinînd unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20%, inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinînd minorităţii respective.

    Conferinţele de presă ale consilierilor UDMR nu au soluţionat problema. În acest timp primarul Dorin Florea afirma, într-un ton care îl caracterizează: „celor care au probleme şi îi apucă diareea verbală, le recomand Furazolidon”.
    Dacă pe plan intern primarul recomandă tratament medical celor care acţionează în sprijinul legalităţii, iată ce recomandă Comisia consultativă a Consiliului Europei (for care monitorizează respectarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) Guvernului României: „adoptarea recentă a Legii administraţiei publice locale facilitează afişarea bilingvă a denumirii străzilor; recomandă ca autorităţile să dea efect acestor dispoziţii legale în practică”.

   În urma votului din aceste zile, Camera Deputaţilor se apropie de adoptarea legii informaţiilor clasificate iniţiată de guvernul PSD care, în varianta sa actuală, ar produce un blocaj al democraţiei româneşti. Actualele prevederi anulează, practic, legea accesului la informaţia de interes public, neagă primordialitatea interesului general, ameninţă libertăţile cetăţeneşti şi libertatea presei, invită la ascunderea actelor de corupţie. Serviciile de informaţii capătă din nou o putere supradimensionată. În mod cinic, arătând dispreţ faţă de aspiraţiile democratice ale cetăţenilor, PSD invocă interesul integrării în NATO, deşi adoptarea unei astfel de legi nedemocratice constituie un act clar împotriva valorilor fondatoare pe care organizaţia euroatlantică se întemeiază.
    Semnatarii acestui protest sunt surprinşi să vadă că votarea proiectului de lege a fost posibilă cu sprijinul UDMR. Dacă în mod regretabil tendinţa antireformistă pare a prevala în PSD, alinierea la aceasta a UDMR, partid declarat prooccidental, este îngrijorătoare şi contravine atât principiilor programatice ale Uniunii cât şi tradiţiei sale prodemocratice afirmate în cei 12 ani de existenţă. Nu poate fi acceptată invocarea protocolului de colaborare dintre cele două partide ştiut fiind că în lumina lui, UDMR se obligă să sprijine numai acele legi şi măsuri care, respectând valorile fundamentale ale democraţiei şi drepturilor omului, servesc accelerării reformelor şi integrării euroatlantice.
    Semnatarii acestui protest consideră că adoptarea de către Parlament a legii informaţiilor clasificate în forma propusă de guvernul PSD periclitează procesul de democratizare al societăţii româneşti şi integrarea în comunitatea euroatlantică. Adresăm un apel Uniunii Democratice Maghiare din România să nu voteze adoptarea proiectului de lege în forma sa actuală. Solicităm să se alăture acelor forţe din Parlament care doresc ca legea să fie conformă cu interesele cetăţenilor şi cu valorile euroatlantice.

     În legătură cu Seminarul Internaţional „Identitatea culturală a romano-catolicilor (ceangăi) din Moldova” ce se desfăşoară, azi, 29 aprilie 2002, la Palatul Parlamentului din Bucureşti, în organizarea Academiei Române şi a Ministerului Informaţiilor Publice, ne simţim datori să aducem la cunoştinţa opiniei publice următoarele observaţii:
    APADOR-CH şi Liga Pro Europa, co-autoare în decembrie 2001 a unui amplu raport de drepturile omului privind solicitările grupului ceangăilor maghiari din Moldova, au întreprins demersurile cuvenite pentru a se acredita la acest seminar internaţional, în conformitate cu procedurile cuprinse în comunicatul din 16 aprilie a.c. al Ministerului Informaţiilor Publice. Spre surprinderea noastră, persoana de contact indicată de Ministerul Informaţiilor Publice şi-a declinat competenţa de a face acreditări, indicînd Asociaţia Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” din Bacău ca avînd această competenţă. Contactat telefonic şi în scris, preşedintele respectivei asociaţii (Dl. Bejan Gheorghe) a refuzat APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA acreditarea la seminar.
    Ca urmare a excluderii de la participare a APADOR-CH şi a Ligii PRO EUROPA, a manipulării acreditărilor — de la care au fost respinse şi alte asociaţii şi jurnalişti —, seminarul internaţional organizat de Ministerul Informaţiilor Publice şi Academia Română riscă să ia forma unei campanii de propagandă a ideilor care au stat la baza regimului comunist faţă de grupul ceangăilor maghiari, în contradicţie flagrantă cu Recomandarea nr.1521/2001 a Consiliului Europei. Această atitudine reprezintă un vot de blam atît pentru Academia Română, care ar fi datoare să ilustreze în cel mai înalt grad criteriile deontologice ale cercetării disciplinare, cît şi pentru Ministerul Informaţiilor Publice, căruia îi revine misiunea să denunţe teoriile menite să intimideze minorităţile naţionale.
    APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA consideră că este inadmisibil ca Ministerul Informaţiilor Publice şi Academia Română să-şi abandoneze echidistanţa instituţională şi să colaboreze exclusiv cu organizaţii cunoscute pentru partizanatul lor, precum Asociaţia Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” din Bacău şi Centrul European de Studii Covasna-Harghita din Sfîntu Gheorghe. Delegarea competenţei de a-i selecta pe participanţii la seminar şi administrarea banului public prin intermediul acestor asociaţii este de neconceput într-un stat de drept şi dovedeşte o mentalitate instituţională pe care o speram depăşită.
    Pe această cale, APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA solicită Ministerului Informaţiilor Publice  şi Academiei Române explicaţii publice pentru manipularea acreditărilor şi selectarea netransparentă a participanţilor.
    Cele două organizaţii speră ca participanţii internaţionali care au luat parte, fără a fi în cunoştinţă de cauză, la eveniment, să ia atitudine la rîndul lor faţă de aceste decizii nedemocratice.
Gabriel Andreescu, APADOR-CH
Smaranda Enache, Liga PRO EUROPA
29 aprilie 2002

   La 6 aprilie 2002, în Sala de spectacole a Teatrului Ariel, a avut loc Adunarea Generală a Ligii PRO EUROPA.
    După cuvîntul de deschidere rostit de co-preşedinta asociaţiei, Smaranda Enache, au fost prezentate, discutate şi aprobate Raportul narativ, Raportul financiar şi Raportul Comisiei de Cenzori pentru anul 2001, planul de activităţi şi strategia Ligii PRO EUROPA pentru anul 2002.
    Conform Statutului Ligii, s-a ales Consiliul de Coordonare, compus din Smaranda Enache, Csíky Boldizsár (co-preşedinţi), Mircea Suhăreanu (secretar), Kónya  László (coordonatorul Filialei Satu Mare), Lucia Briscan, Fodor Imre, Zeno Fodor, Sárkány-Kiss Endre, Spielmann Mihály (membri).
    Au fost votate şi următoarele modificări ale Statului:

Art. 21. Organul suprem al Ligii Pro Europa este Adunarea Generală. Adunarea Generală este alcătuită din totalitatea membrilor activi cu drept de vot. Membrii activi aflaţi în incapacitatea de a participa la Adunarea Generală îşi pot delega dreptul de vot unui alt membru activ. Un membru activ poate reprezenta, pe bază de delegaţie scrisă, maximum 5 membri. Norma de reprezentare a filialelor la Adunarea Generală anuală este de 1 (unu) la 10 (zece).
Art. 25. Competenţele Adunării Generale:
j) se abrogă;

Art. 26. Consiliul de Coordonare este organul de conducere al Ligii între Adunările Generale. Membrii Consiliului de Coordonare în număr impar, dar cel puţin 7 (şapte), sînt aleşi şi revocaţi de către Adunarea Generală prin vot secret şi trebuie să aibă o vechime ca membri activi de cel puţin 2 (doi) ani.
Art. 29. Consiliul de Coordonare se întruneşte trimestrial în şedinţă ordinară sau ori de cîte ori se impune acesta, la convocarea copreşedinţilor, cu cel puţin 10 (zece) zile înainte de data fixată.
Art. 30. Atribuţiunile Consiliului de Coordonare:
g) elaborează regulamentul de funcţionare internă al Consiliului de Coordonare
Se adaugă:
t) Consiliul de Coordonare propune Adunării Generale înfiinţarea de filiale.
Art. 31. Conducerea operativă a Ligii între şedinţele Consiliului de Coordonare este asigurată de Biroul Executiv format din cei doi copreşedinţi şi secretarul Ligii. Biroul Executiv aprobă comunicatele şi declaraţiile Ligii. (...)
Art. 36. Atribuţiunile directorului executiv:
b) participă la şedinţele Consiliului de Coordonare şi ale Biroului Executiv fără drept de vot;

Art. 44. Cluburile pot solicita Adunării Generale, la propunerea Consiliului de Coordonare acordarea calităţii de filială.
Art. 45. Filialele se constituie prin hotărîrea autentificată a Adunării Generale, la propunerea Consiliului de Coordonare. Personalitatea juridică se dobîndeşte de la  data înscrierii filialei în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor. Filialele pot încheia în nume propriu acte juridice de administrare şi conservare în condiţiile stabilite prin actul constitutiv al filialei. Actele juridice de dispoziţie în numele şi pe seama asociaţiei pot fi încheiate numai pe baza hotărîrii prealabile a Consiliului de Coordonare.
Art. 48. (...) Comunicatele de presă ale filialelor vor avea avizul Biroului Executiv.