Drepturile copilului sînt percepute în România, aproape exclusiv, din perspectiva copiilor străzii. Această gravă problemă a societăţii a pus o amprentă hotărîtoare asupra modului în care se tratează drepturile copilului la noi. Desigur, şi pe plan interaţional se pune un accent deosebit pe probleme legate de exploatarea minorilor şi soarta celor care necesită ocrotire socială sau adopţie.
Şcoala este o instituţie deosebit de importantă, unde copiii îşi petrec cel puţin o treime din timpul lor activ. În cazul în care în această instituţie se comit abuzuri împotriva minorilor, ea nu-şi poate atinge scopurile, lipsindu-i pe copii de un drept elementar, inalienabil: dreptul la educaţie.
Acest drept este prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare CADO), Primul protocol adiţional, art. 2:
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire.
Convenţia cu privire la drepturile copilului (în continuare CDC) prevede:

Tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului subliniază că fiecare om are dreptul de a fi judecat individual. Astfel şi pedepsele trebuie să fie individualizate, aplicarea incriminării colective fiind o practică a sistemelor totalitare (fasciste sau comuniste).
Principiul individualităţii apare în documente internaţionale sub diferite formulări. De exemplu, Preambulul CDC aminteşte de importanţa faptului de a pregăti pe deplin copilul pentru a avea o viaţă individuală în societate (al. 7).
Folosind metode de la începutul secolului, unele cadre didactice aplică încă pedepse colective. Un singur exemplu în acest domeniu: la o clasă, învăţătoarea a „penalizat” fiecare elev cu un punct din nota la extemporalul de matematică, pentru că mulţi dintre ei fuseseră zgomotoşi la ora de limbă română!
Din punct de vedere psihic, efectul unei astfel de pedepse nu poate fi altceva, decît scăderea simţului responsabilităţii individuale, formarea reflexelor de „turmă” (ascunderea în spatele „mulţimii”) etc. Totodată, practica pedagogică arată că pedepsele colective sînt „răzbunate” de elevi, ei solidarizîndu-se împotriva cadrului didactic care le aplică.
Motivele invocate de cadrele didactice pentru aplicarea acestor pedepse sînt legate de imposibilitatea de a afla cine a comis o faptă care trebuie neapărat pedepsită. În concepţia multor pedagogi, pedeapsa colectivă este utilă pentru că prin ea colectivitatea va condamna atît fapta, cît şi persoana care a comis-o.
Indubitabil, problema pedepselor colective nu se va rezolva de la o zi la alta. Teoriile pedagogice predate generaţiilor dinainte de ’90 susţineau necesitatea lor, iar teoriile moderne pătrund lent în practica pedagogică din România. Conştientizarea faptului că aplicarea unor astfel de pedepse contravine normelor internaţionale, are, deocamdată, un efect redus.

Referitor la Regulamentele şcolare, LÎ (art. 157 al. 3) prevede:
Drepturile şi îndatoririle elevilor sînt stabilite prin regulament elaborat de Ministerul Învăţămîntului.
Pînă la această lege, fiecare unitate de învăţămînt avea propriul Regulament, care, datorită faptului că cei care l-au elaborat nu erau jurişti, conţinea elemente contrare însăşi Constituţiei României. În situaţia în care părinţii nu au de ales dintre o mulţime de posibilităţi de şcolarizare, este normal şi necesar ca Regulamentul şcolilor de stat să fie unic.
Dar chiar dacă există un astfel de Regulament, pot apare probleme particulare. În general, pornite dintr-o bună intenţie a dascălilor, interdicţiile şcolare se aplică şi în cazul activităţilor extraşcolare: de ex. cea a interzicerii vizitării unor tipuri de locale în timpul liber. Şcoala nu poate interveni în ceea ce se întîmplă în afara şcolii, pentru că în acel domeniu părinţii sînt cei care au prioritate. CR, prin art. 29 al. 6 prevede:
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
În cazul în care părinţii periclitează sănătatea, integritatea copilului, trebuie să existe o procedură de ocrotire, dar care nu are la bază şcoala.

K. M., mama lui K. K., la 1 noiembrie 1995 a adresat o scrisoare Liceului P., solicitînd ca fiica ei să nu primească educaţie religioasă în şcoală, motivîndu-şi cererea cu art. 29, al 6 din CR. Directorul liceului a dat următorul răspuns: „În conformitate cu planul de învăţămînt pag. 53 şi 78 şi cu adresa Ministerului Învăţămîntului nr. 38078 din 20 septembrie 1994 punctul 8, religia este obiect de studiu şi eleva nu poate fi şcolarizată fără medie la religie.”
Scrisoarea adresată de Liga Pro Europa către Inspectoratul Judeţean Mureş (nr. de înregistrare 1110 din 28 februarie 1995), în care s-a cerut soluţionarea cazului în conformitate cu CR, nu a primit nici un răspuns. Între timp, K. M. ne-a anunţat că şcoala a renunţat la obligarea elevului de a participa la educaţia religioasă.

A. B. este învăţătoare la o şcoală din comuna L. Împotriva ei au fost depuse mai multe plîngeri din partea părinţilor, pentru că aplica elevilor pedepse corporale. Directorul şcolii a discutat cu ea, pentru a înţelege motivul pentru care tînăra învăţătoare are un astfel de comportament. În urma anchetei a reieşit că învăţătoarea, fiind crescută într-o casă de copii prin bătăi şi violenţă, nu a conştientizat gravitatea faptei. Colegii învăţătoarei au înţeles că A. B. are nevoie de ajutor din partea lor, şi nu au trecut la aplicarea amenzilor, ci încearcă să impună modificarea atitudinii lui A. B. faţă de elevi.

Elevele B. L. şi I. O. din Liceul A. au reclamat un profesor pentru hărţuire sexuală. În schimbul unor relaţii sexuale, profesorul a promis note de trecere la materia lui. Fapta profesorului nu s-a putut dovedi de eleve, din lipsa martorilor şi a probelor.

T. I., elev în clasa I., deoarece mînca în timpul orelor, a fost pedepsit (în primele zile de şcoală!) să stea sub catedră pînă la terminarea orei. Părinţii nu au înaintat plîngere la Inspectoratul Şcolar.

K. N., învăţătoare cu o experienţă de peste 30 de ani, a depus o sesizare la Liga Pro Europa, în care a arătat următoarele. În decembrie 1997, nervoasă pe un elev din clasa a III-a care s-a bătut în clasă, K. N. a rupt un liniar pe el, după care l-a pus în genunchi şi i-a legat mîinile. La sfîrşitul orei, a cerut celorlalţi elevi ca la ieşirea din sală „să se uite urît” la cel pedepsit. Părinţii elevului au sesizat Inspectoratul Şcolar, şi ca urmare a discutării cazului la Colegiul profesoral, K. N. a primit un avertisment (care nu o afectează nici privind statutul ei de învăţătoare, nici din punct de vedere material). Învăţătoarea a considerat că această pedeapsă este injustă, din moment ce ea a dorit doar „binele” copilului. Nu a înţeles că procedura aplicată copilului poate să-l afecteze negativ, şi că pedeapsa aplicată este inumană şi degradantă. Ca să-şi dovedească capacitatea de bună educatoare, a pus copiii clasei să scrie o compunere prin care să laude metodele ei de educaţie.

Consiliul Europei, în documentul Violence et résolution des conflits a l’école, formulează următoarele recomandări statelor membre:
a.) Va trebui ca inspectorii şcolari ai diferitelor discipline să examineze regulat gradul de eficacitate cu care sînt aplicate recomandările Consiliului Europei asupra educaţiei drepturilor omului. Avînd în vedere faptul că numeroase autorităţi consideră că iniţierea în drepturile omului este o temă ce apare în cadrul diferitelor materii, există un mare risc ori ca ea să nu fie predată, ori să fie predată într-o manieră ineficace.
b.) Cînd ministerele sau alte autorităţi pedagogice hotăresc programele şcolare, acestea trebuie să caute modalităţi proprii pentru a extinde metodele de învăţare cooperativă.
c.) Iniţierea în rezolvarea paşnică a conflictelor ar trebui să facă parte din discipline sau proiecte specifice care să fie precizate clar, cu posibilitatea supravegherii lor.
d.) Responsabilii de educaţie ar trebui să solicite şi să sprijine activ iniţiativele locale ca exemple de punere în practică a însuşirii modalităţilor de rezolvare paşnică a conflictelor, fie că aceste iniţiative sînt întreprinse de programa oficială de învăţămînt sau de către organizaţii neguvernamentale. Ele ar trebui să facă cunoscute aceste exemple.
e.) Responsabilii de educaţie ar trebui să organizeze stagii de formare a celor care predau, stagii care să presupună înţelegerea şi aplicarea metodelor de rezolvare a problemelor în cadrul administrării clasei şi al relaţiilor personale cu elevii, şi să furnizeze materiale educative potrivite.
f.) Responsabilii de educaţie ar trebui să promoveze un climat de învăţare constructiv în şcoli, îmbunătăţind structurile de comunicare în interiorul instituţiilor, încurajînd participarea părinţilor şi elevilor în structura şcolară şi recunoscînd viaţa afectivă a elevilor.
g.) Toate şcolile ar trebui să reexamineze în fiecare an măsura în care au reuşit să creeze un climat pozitiv şi constructiv cu personalul, cu părinţii şi cu elevii.
h.) Educatori ar trebui să aplice ei înşişi capacitatea de rezolvare a problemelor personale, pentru a regla problemele interne ale corpului profesoral.
i.) Toate şcolile ar trebui să aibă reguli şi o strategie clar definite pentru a lupta contra agresivităţii, violenţei şi vandalismului.
j.) În clasă, în fiecare săptămînă, trebuie rezervat timp şi pentru ca elevii să-şi exprime ideile şi sentimentele faţă de învăţător, diriginte sau supraveghetor în legătură cu relaţiile sau problemele clasei; trebuie instaurată încrederea între elevi şi profesori prin intermediul activităţilor colective de tip cooperativ şi, după caz, cursurile trebuie întrerupte pentru a permite expunerea şi dezamorsarea conflictelor latente.

k.) În fiecare copil există o parte bună, „o inimă de aur”, care trebuie să fie recunoscută chiar dacă copilul respectiv are un comportament inacceptabil.
l.) În cazul comunităţilor culturale sau rasiale mixte trebuie făcute eforturi speciale pentru a recunoaşte şi înţelege caracteristicile culturale ce pot fi surse de conflicte.
m.) Toate programele de formare pedagogică iniţială, la nivel primar şi secundar, trebuie să cuprindă cursuri de administrare a clasei şi cursuri de comunicare interpersonală, care să aibă atît caracter didactic, cît şi practic. Autorităţile responsabile cu programele de formare pedagogică iniţială trebuie să vegheze ca aceste programe să fie aplicate integral.
n.) Responsabilii de educaţie, centrele de formare pedagogică şi instituţiile şcolare trebuie încurajate să exploateze resursele şi capacităţile organizaţiilor neguvernamentale care propun cursuri de formare şi materiale referitoare la rezolvarea conflictelor.
o.) Organizaţiile neguvernamentale care au aptitudini şi cunoştinţe în domeniul rezolvării conflictelor trebuie să încerce să se facă cunoscute la toate nivelele sistemului educativ ca centre specializate.

Pentru a avea un sistem educaţional bazat pe respectul drepturilor copilului, trebuie soluţionate următoarele probleme:

Chiar dacă practica din Tîrgu-Mureş respectă dreptul părinţilor de a alege sau nu un astfel de învăţămînt, există posibilitatea de a se exercita presiuni asupra părinţilor de a trimite copilul, fără voia lor, la ore de religie. Este bine cunoscută prevederea LÎ, care menţionează obligativitatea acestui tip de învăţămînt, dar mult mai puţin cunoscută D 72 sau CADO, care limitează această obligaţie.
În astfel de condiţii, este necesară alinierea legislaţiei interne la practica internaţională, formulată şi în tratatele semnate de România.

În ciuda stereotipiei „noi sîntem cei mai toleranţi”, în mediul şcolar există o foarte mare intoleranţă faţă de diferite grupuri, în special faţă de cele defavorizate social. Atitudinea de intoleranţă a copiilor faţă de proprii colegi de clasă, în majoritatea cazurilor, este condamnată de cadrele didactice, dar ei nu cunosc mecanismele de mediere a conflictelor dintre copii. Pornind cu bune intenţii, ei amplifică uneori disensiunile dintre elevi. Generaţii întregi de educatori au fost crescuţi în spiritul unei false egalităţi, în care nu se putea vorbi de diferenţe. Astfel această temă este considerată tabu, nu se vorbeşte cu elevii despre sărăcie, despre efectele acestui fenomen, despre lipsa de vină a copiilor care suferă de pe urma lui.
Formarea unor atitudini negative faţă de diferite grupuri etnice este, de asemenea, o problemă faţă de care majoritatea cadrelor didactice sînt incapabile de a lua măsuri eficiente. Ca prim pas, LÎ prevede includerea istoriei şi culturii minorităţilor în manualele şcolare de istorie, totodată şi introducerea facultativă a unei materii speciale din acest domeniu. În primul rînd această prevedere nu se respectă (Ministerul Educaţiei Naţionale nu a aprobat nici programă, nici manuale), în al doilea rînd ar fi nevoie de o revizuire a legislaţiei. Titlul de Istoria Românilor ar trebui înlocuit cu Istoria României, care, în mod implicit, ar conţine şi minorităţile naţionale din România; materia care prezintă cultura minorităţilor naţionale nu trebuie îndreptată doar către copiii aparţinînd minorităţilor naţionale (şi pentru majoritari este util să cunoască aportul cultural al minorităţilor la dezvoltarea României), iar studierea acestei materii ar trebui să devină din opţională, obligatorie.
În general, sistemul educaţional din România este îndreptat spre acumularea de cunoştinţe şi informaţii ştiinţifice. Învăţămîntul nu este axat pe dezvoltarea aptitudinilor şi a relaţiilor interumane. Astfel un tînăr care a absolvit douăsprezece clase, rezolvă ecuaţii diferenţiale, cunoaşte toate capitalele din America de Sud (fără să-i folosească vreodată în viaţă aceste cunoştinţe), dar se jenează în faţa unui handicapat locomotor, pentru că nu ştie cum să se comporte normal faţă de el, nu are o viziune sănătoasă faţă de plata impozitelor, pentru că nu ştie ce cîştigă el din acestea. Reforma reală a învăţămîntului va avea menirea de a soluţiona şi astfel de probleme.