În România, în ultimii cincisprezece ani, s-a consacrat discursul public care etichetează chestiunile legate de minorităţi ca fiind cel puţin „problematice”. Percepţia generală înclină să catalogheze diversitatea culturală, religioasă, lingvistică sau regională a ţării ca pe o neşansă, iar armonizarea acesteia ca pe o corvoadă. La polul opus, democraţiile occidentale reuşeau, îndeosebi pînă la acel catastrofal „September eleven”, să adauge percepţiei împovărătoare a minorităţilor şi dimensiunea candidă de celebrare senină, chiar ludică. Omul modern, dornic de experiment perpetuu şi de noi provocări, s-a acomodat de minune vecinătăţii China Town-ului, festivalurilor gastronomice regioane sau exotice şi invaziei de obiecte nostime de peste ţări şi mări.

Închişi în carapacea socialismului multilateral dezvoltat, noi abia mai prindeam o excurise în RDG sau, cu mai mult noroc, în Ţările Baltice. Acasă, se decretase idealul omogenizării, restaurantele închideau la nouă seara, găteau după un reţetar centralizat, în care se indicau pînă şi gramajele de condimente, iar comunităţile minoritare erau cvasi-inexistente. O soartă atît de lipsită de orizont, obliga fie la incursiuni clandestine în spaţii livreşti, rezervate oricum intelectualilor, fie la ignoranţa mefientă faţă de „ceilalţi”. Evenimentele din martie ’90 din Transilvania sau agresiunile repetate împotriva romilor, antisemitismul de serviciu şi alte asemenea metehne ale politichiei tranziţiei, n-au făcut decît să mai deterioreze curiozitatea noastră publică faţă de diversitate. Într-un asemenea context, proiecte precum „Academia Interculturală”, desfăşurat de Liga Pro Europa, în care accentul cade pe celebrarea diversităţii, a constituit pentru organizatori şi participanţi o provocare fecundă.

Întîi de toate, cei care s-au înscris în program, proveniţi din toate regiunile României, erau mînaţi fie de curiozitatea de a descoperi ce ascunde acest „concept la modă” – interculturalitatea –, fie, provenind unii din comunităţi minoritare, ruşi, ucraineni, şvabi, unguri, evrei, cehi căutau o cale de a-şi apropia empatia majorităţii. După trei sesiuni de submersie în complicata realitate etno-lingvistică şi religioasă a Transilvaniei, o aventură nu lipsită de sincope şi şocuri culturale – s-au edificat la sursă asupra unor teme controversate cum ar fi: împuţinarea dramatică a saşilor, autonomismul secuiesc, asimilarea armenilor, rasismul latent sau manifest care împinge romii la marginea societăţii, injustiţiile suferite de greco-catolici, tendinţa de banalizare şi negare a Holocaustului – participanţii la Academia Interculturală au concluzionat că, alături de militantismul organizaţiilor dedicate apărării drepturilor omului şi minorităţilor, cu discursul lor critic şi moralizator, recte „antipatic”, este nevoie şi de un nou discurs care să celebreze diversitatea ca pe o delectare, ca pe o zestrem ca pe un capital.

Istoria oficială abundă de eroi naţionali şi fapte de vitejie cosmică, dar ignoră istoriile locale şi ne induc percepţia falsă că suntem toţi o apă şi-un pămînt. Tinerilor noştri colegi le-a fost uneori deosebit de greu să dea, în oraşul lor, de urma comunităţilor pe cale de extincţie, care preferă să nu mai iasă din intimitatea micii lor societăţi, penru că pur şi simplu nu mai au alte revendicări în afară de aceea de a fi lăsate să dispară decent.
Cei care au beneficiat de îndreptările noastre, absolvenţii Academiei Interculturale, s-au ales deocamdată cu o diplomă şi cu titlul de facilitatori interculturali (scuze pentru noua limbă de lemn). În fiecare aşezare îi aşteaptă mici comori neexplorate încă. Scoase la lumină, pot aduce un nou suflu de prosperitate şi stimă de sine unor oameni uitaţi de timp. Academia Interculturală a pornit acest proces.