A r m e n i

Exista doua teorii de baza ale etnogenezei poporului armean: prima considera ca la componente autohtone s-a adaugat unul armean indo-european, a doua considera ca însisi indo-europenii s-au format în Asia Mica si Podisul Armean, astfel armenii sînt autohtoni din cele mai vechi timpuri. Înca în antichitatea îndepartata, inscriptiile akkadiene, asiriene si elamite mentioneaza numele Armeniei în diferite variante: Arme, Urme, Armani, Armina. Conform teoriei imigrarii, prabusirea Regatului Urartu la începutul secolului al VI-lea î.e.n. a facilitat crearea. pe acelasi teritoriu, a statului armean, de catre populatia cu preopnderenta armeana, care a impus limba sa indo-europeana populatiilor care vorbeau limbi hurrito-urartice. Adeptii celei de-a doua teorii sustin ca deja Regatul Urartu avea caracter armean. Limba armeana este o ramura distincta al familiei indo-europene. În anul 301, Armenia a devenit primul stat crestin din lume. Alfabetul armean a fost creat de Mesrop Mastoth între 392-406, pentru a oferi posiblitate dezvoltarii culturii proprii.

Înca din secolul al V-lea, împaratii bizantini obisnuiau sa stramute populatia armeana în provincii din afara Armeniei, îndeosebi în Balcani. În secolul al IX-lea, ca urmare a reprimarii miscarii socialo-sectante a pavlicienilor, împaratul Valile I a deportat importante mase de oamnei din Armenia în partile nord-vestice ale imperiului, în special în Macedonia. În aceasta perioada s-au întemeiat colonii armenesti în Bulgaria, Grecia, Transilvania. Aparitia turcilor selgiucizi la începutul secolului XI, cît si unele calamitati naturale au pornit valuri de refugiati spre vest (în 1060, 1064, 1239, 1319, 1342).

Primele colonii armene din Moldova au fost anterioare formarii Principatului Moldovei, datîndu-se probabil din secolul XII. Negustorii armeni foloseau calea de tranzit din Polonia de sud, prin Moldova, spre Marea Neagra. În orasul Cetatea Alba s-a descoperit o inscriptie de mormînt în limba armeana datata din 1174. În 1350 s-a constuit o biserica armeana în Botosani. Voievozii Moldovei au invitat negustorii armeni pentru a contribui la dezvoltarea economiei si a oraselor moldovenesti. În acest scop, li s-au oferit drepturi si privilegii. În 1401 s-a încuviintat înscaunarea unui episcop armean la Suceava. În urma scutirii de impozite si taxe vamale a negustorilor armeni, în acest oras, la momentul respectiv capitala Moldovei, s-au stabilit 700 de familii. În 1418, au mai fost aduse 3000 de familii armenesti, care s-au stabilit în 7 orase: Suceava, Iasi, Botosani, Dorohoi, Vaslui, Galati, Hotin. Cu înaintarea Imperiului Otoman, s-au refugiat din ce în ce mai multi armeni pe teritoriul Moldovei. Sub domnia lui Stefan cel Mare au venit în Moldova circa 10.000 de armeni. Din aceasta perioada se estimeaza o populatie de armeni alcatuita din cca. 20 de mii de armeni. Din 1400 pîna în secolul al XVII-lea, întregul comert al Moldovei era concentrat în mîinile armenilor, oferind o sursa de venit importanta statului modovean. În centrele cu numar ridicat de armeni, ei aveau dreptul sa-si aleaga primar propriu. Orasul Botosani era administrat în comun de români si armeni, la început în numar egal, apoi proportional. Dintr-o populatie preponderent negustoreasca, unii s-au transformat în mosieri, altii au devenit mestesugari si proprietari de manufacturi. Sînt mentionate scoli armenesti lînga manastirea armeana Zamca din Suceava, Iasi (în 1646). În anii 1840-1850, colonia armeana s-a reorganizat. Astfel consiliul eparhial, compus din cinci membri laici, avea atît atributii bisericesti, cît si laice: deschiderea de noi scoli, rezolvarea litigiilor dintre armeni, administrarea bunurilor coloniei etc. La începutul secolului al XIX-lea au aparut scoli armenesti publice la Iasi (1803), Botosani (1839), Roman (1841), Focsani, Bacau, Tîrgu Ocna, Galati, Suceava (1823).

În Muntenia, armenii au aparut în a doua parte a secolului al XIV-lea, stabilindu-se la Bucuresti, Pitesti, Craiova. În Bucuresti s-a înfiintat o scoala armeana în 1800.

În Dobrogea, la Babadag, se semnaleaza prezenta armenilor începînd din anul 1500.

Lupta armenilor din Moldova si Muntenia pentru a obtine drepturi cetatenesti a fost încununata de succes în 1858, cînd Conferinta de la Paris a prevazut ca Principatele Unite sa recunoasca egalitatea de drepturi a cetatenilor de diferite confesiuni. Începînd de la aceasta data, multi armeni au primit titluri boieresti, dreptul de a cumpara în proprietate vesnica pamînturi, drept de participare în viata politica. O serie de periodice armene, de limba armeana sau româna au aparut la Bucuresti si Constanta începînd cu 1906.

Prezenta armenilor în Transilvania este atestata din perioada crestinarii Ungariei (sfîrsitul secolului X, începutul secolului XI). Regele Ludovic al IV-lea al Ungariei mentioneaza în 1281 „Terra Armenorum”, cît si o manastire armeana în Transilvania. Se presupune ca acesti armeni proveneau din Imperiul Bizantin. În Talmaciu (lînga Sibiu) un sigiliu din anul 1343 a purtat inscriptia „episcopul Martin al armenilor”. În 1399 se pomeneste de existenta armenilor în Brasov. Din cauza prigonirii armenilor de catre Stefan Rares (1551-1552) din Moldova, o parte a lor au emigrat în Transilvania, emigrare continuata si în secolele urmatoare. Ei s-au stabilit la Gheorgheni (1654), Bistrita, Dumbraveni (1658). Întrucît situatia din Moldova a devenit din ce în ce ai tulbure, armenii au acceptat invitatia principelui Transilvaniei, Mihail Apafi. Armenilor li s-a dat dreptul la autonomie si comert liber, la exercitarea de mestesuguri, alegerea unor judecatori proprii. Astfel, în Gheorgheni si alte orase, armenii aveau primari proprii, separat de cei maghiari. Pentru a nu avea conflicte cu ceilalti comercianti, armenii au fondat orase proprii autonome: Gherla (Armenopolis) si Dumbraveni (Elisabethpolis). Întemeierea acestor orase coincide cu extinderea dominatiei habsburgice asupra Transilvaniei. Monarhia austriaca încerca sa-si întareasca pozitiile în noua provincie împotriva elementelor reformate si cu ajutorul Bisericii Catolice. În acest scop, s-au exercitat presiuni asupra armenilor, pentru a-i determina sa treaca la catolicism. Întrucît pentru obtinerea de pamînturi si a dreptului de a avea orase proprii autonome, guvernul austriac conditiona trecerea la catolicism, armenii au cedat (cei din Dumbraveni au încercat în 1690 sa revina la vechea credinta grigoriana). Cele doua orase armene au fost declarate orase libere regale în 1711 (Gherla), respectiv în 1733 (Dumbraveni). Acestea aveau dreptul sa se autoadministreze, sa aiba tribunale armenesti, sa foloseasca legi proprii, sa întretina în mod neîngradit relatii comerciale cu state straine, sa organizeze tîrguri. Erau supuse pricipelui Transilvaniei doar din punct de vedere militar si al impozitelor catre stat care trebuiau platite. Aici nu aveau voie sa se stabileasca cetateni de alta nationalitate sau de alt cult religios. Privilegiile si drepturile erau acordate exclusiv armenilor catolici. Unul din organele de autoguvernare era „Compania Armeana”.La începutul secolului al XVIII-lea, în Transilvania traiau aproximativ 15 de mii de armeni, iar în ajunul revolutiei din 1848, numarul lor a ajuns la 20 de mii. În aceasta perioada, apar armeni si în Banat.

Existau scoli armene la Dumbraveni (din 1685, o scoala de fete din 1724, o scoala confesionala din 1724), Gherla (1700), Oradea (1749), Gheorgheni (1832), Frumoasa-Ciuc (1797), Cluj. Treptat, autoritatile austriece au trecut însa la restrîngerea drepturilor acordate pentru armeni. Au crescut impozitele, pamînturile urbane cumparate de armeni au fost trecute în „proprietate regala”. A început un proces de asimilare a armenilor: S-a interzis comerciantilor armeni din Gherla dreptul de a-si tine sedintele (1801) si de a face socotelile (1830) în armeana. Din 1805, primaria orasului Dumbraveni a fost obligata sa renunte la folosirea limbii armene în scripte oficiale. În scoli nu se mai putea învata în limba materna, cu exceptia celei de pe lînga Manastirea calugarilor catolici mîchitaristi din Dumbraveni. Cu ocazia Revolutiei din 1848-49 din Transilvania, Lajos Kossuth a încredintat deputatului din Gherla, Grigor Simaian, functia de comisar al nationalitatilor din Transilvania. În urma reprimarii revolutiei, populatia armeana a avut mult de suferit. Dumbraveniul a fost jefuit si pustiit de trupele imperiale, iar Gherla obligata sa plateasca despagubiri de razboi. Multi armeni au emigrat din orasele lor, locuitori de alta nationalitate s-au stabililit în orase armene. Încercarea de redesteptare nationala din perioada 1850-1870 nu a avut succes; în urma disparitiei scolilor armene, a retragerii privilegiilor acordate oraselor armenesti, politicii de deznationalizare dusa de guvernul austriac, ulterior austro-ungar, a dus la maghiarizarea armenilor din Transilvania. S-au pastrat doar unele traditii pe plan religios. Liturghia în bisericile catolice armene continua si azi sa se tina în limba armeana, desi credinciosii nu o mai înteleg. Între 1887-1913 s-a editat la Gherla revista „Armenia” de armenistica, în limba maghiara.

Cultura armeana a fost îmbogatita pe teritoriul României prin Plîngerea lui Minas Tochatethí (elegie în limba armeana despre prigoana lui Stefan Rares împotriva Bisericii Armene din Moldova); activitatea poetilor Vírtanes Sîrînkethí (scrisoare versificata în 1557), Hagop Tochatethí (elegie despre evenimentele dintre 1593-95 din Iasi) si cronicarilor (familia Hovhannes). Manuscrisele copiate la Manastirea Zamca se afla la muzeele din Viena, Ierusalim, Erevan etc. Pe teritoriul României se afla manuscrise armenesti copiate în Crimeea, la Constantinopol, Cipru etc, datînd din perioada 1306-1351, dintre care cele mai importante sînt Culegerea (Famagusta, 1310-12), Evangheliarul (Cilicia, prima jumatate a sec. XIV). Dupa 1922, din Turcia s-au refugiat în România poeti si scriitori armeni de seama, care si-au continuat activitatea în tara: Eduard Kolangian, Hagop Djololian, Levon Satrian, Harutiun Arslanian-Horion, Zareh Bîlbul, Harutiun Khintirian, Aram Salbi.