Publicarea studiului exhaustiv dedicat de parlamentarul elveţian Andreas Gross experienţelor pozitive ale regiunilor autonome coincide cu furtuna declanşată în opinia publică, dar întreţinută îndeosebi de o elită politică suficientă şi subintelectuală, privind autonomiaŢinutului Secuiesc. Ne vom abţine să acordăm calificative acestor demersuri politice minoritare, dar altera îşi propune ca prin publicarea studiului şi raportului Gross la Consiliul Europei să readucă în atenţia analiştilor grăbiţi chestiunea legitimităţii autonomiilor, ca instrument eficient de asigurare a dezvoltării armonioase şi a prevenirii conflictelor interetnice. Cu riscul repetiţiei didactice, Gross reaminteşte că structura statelor europene, rezultat al succesiunii conflagraţiilor continentale, nu coincide cu teritoriile locuite de naţiuni, mai precis, naţiunile transcend fruntariile de stat, fiecare naţiune europeană trăind dubla ipostază de majoritate şi minoritate. Aspiraţia spre unitate naţională, percepută ca un rezervor perpetuu de iredentism şi secesionism, a fost reprimată constant de statul naţional, ceea ce nu a făcut decît să accentueze tendinţele separatiste. Modelul lui Gross, propus Consiliului Europei şi statelor membre, inclusiv România, porneşte de la premisa că autonomia regională, oferă cadrul optim pentru realizarea, pe de o parte a aspiraţiilor identitare, iar pe de altă parte permite păstrarea status quo-ului la care statele europene continuă să ţină, în ciuda gradului avansat de integrare. Conform lui Gross, de vreme ce nu fiecare minoritate poate înfiinţa un stat propriu, statele europene trebuie să adopte prevederi constituţionale care să permită transferul de puteri de la nivelul central în beneficiul acestor minorităţi. Diviziunea puterilor, federalismul, regionalismul, sistemul devolutiv, asocierea liberă, organizarea teritorială asimetrică, statutele speciale sînt amplu tratate de autorul elveţian, spre beneficiul celor care doresc să aprofundeze acestă temă printr-o abordare sistematizată.     Raportul Gross, devenit Recomandarea 1609, apoi Rezoluţia 1334 a Consiliului Europei, deschide o cale nouă de reflecţie asupra autonomiei regionale ca sursă de armonie interetnică şi va conduce, fără îndoială, pe termen mediu şi lung, la adoptarea de noi standarde europene în domeniu, chiar dacă, pentru moment, Convenţia Europeană, aseptică, evită subiectele generatoare de pasiuni şi umanism, mărginindu-se la cel mai mic divizor comun. Astăzi, într-adevăr, cea mai mare parte a crizelor politice din Europa se petrec în interiorul statelor, este în interesul stabilităţii şi securităţii continentale ca sursele de tensiune să dispară, mai mult, autonomiile conferă comunităţilor etnice, lingvistice şi religioase minoritare acea egalitate de şanse care constituie condiţia primordială a afirmării demnităţii umane. Majoritatea celorlalte studii publicate în acest număr dublu vin să ilustreze şi să sublinieze tocmai această filozofie.