Dupa moartea lui Skanderbeu (1468) înepe procesul de destramare al Albaniei independente si odata cu acesta si cel de emigrare al albanezilor ce nu doreau sa ramîna sub ocupatia Imperiului otoman. Primele valuri se îndreapta spre Italia, în special albanezii din nordul teritoriilor lor, în mod deosebit cei din jurul orasului Shkodra ce proveneau din straturile bogate ale societatii albaneze: nobili, conducatori militari si religiosi, intelectuali si negustori, luînd cu ei pentru a nu cadea în mîinile otomanilor si bunuri de patrimoniu cultural-national. Pe masura ce se instala administatia Imperiului otoman alte valuri de albanezi încearca sa se salveze prin emigrare, de aceasta data si paturi mai sarace care nu doreau sa fie islamizate si în acelasi timp din motive sociale datorate înaspririi conditiilor de viata sub apasarea administratiei straine turcesti, dintre care unii se îndreapta spre Tarile Române. Astfel, într-un document din 12/24 martie 1595 redactat de Giovani de Marini Poli, trimisul împaratului habsburgic Rudolf II în Tarile Române, expediat din Alba Iulia catre Bartolomeu Pezen, sfetnic imperial la Curtea din Vienam se reda faptul ca Mihai Viteazul permite unui numar de 15.000 de suflete de albanezi (barbati cu familiile lor) sa se aseze la nord de Dunare în Tara Româneasca. Abia acest moment poate fi considerat a fi începutul existentei albanezilor ca o comunitate etnica distincta, mai ales ca într-un alt document, de data aceasta dat de domnitorul Simion Movila din cetatea Tîrgovistei, în anul 1602, noul domn al Tarii Românesti reînoieste privilegiile acordate de Mihai Viteazul albanezilor asezati în satul Calinesti din judetul Prahova, scutindu-i de biruri si impozite pe o perioada de înca zece ani.

În aceaasta epoca numarul albanezilor din România se ridica la peste 30 de mii, fiind asezati în special în orase ca Bucuresti, Braila, Constanta, Ploiesti, Craiova, Calarasi, Iasi, Focsani s.a. ca negustori, meseriasi, dar si medici, avocati, arhitecti, constructori, precum si arnauti (oameni de paza în garzile diferitelor boieri). Dintre societatile culturale ale albanezilor din România amintim „Societatea scrierii albaneze” înfiintata în 1881 ca filiala a celei din Constantinopole, societatea „Drita” (Lumina) în 1884 cu filiale în mai multe orase, sub egida careia a functionat o Scoala normala pentru pregatirea de învatatori ce erau trimisi la scolile de limba albaneza ce luasera fiinta în Albania, un Institut albano-român, s-au editat mai multe publicatii între care ziarul „Drita” la Braila în 1887, iar în anul 1888 la Bucuresti ziarul „Sqipetari” (Albanezul) în limbile albaneza si româna, ce erau difuzate în întreaga diaspora albaneza. Un rol însemnat, mai ales în tiparirea de carti scolare, de istorie si literatura avea sa-l aibe Societatea „Dituria” (Stiinta) constituita în 1887 precum si altele, toate fuzionînd în anul 1906 sub numele de „Bashkimi” (Unirea). În anul 1905 la Constanta a luat fiinta o scoala albaneza sub conducerea medicului Ibraim Temo, care a functionat avînd cursuri de zi si serale, mai ales pentru pregatirea albanezilor ce venisera de putin timp în România. Printre profesorii acestei scoli, la limba albaneza, s-a aflat si poetul Asdreni (Aleks Stavri Drenova) care va ajunge secretar al Comunitatii albaneze, la începutul lunii noiembrie 1912 întocmind procesul-verbal al adunarii albanezilor din Bucuresti, în care, sub conducerea lui Ismail Qemali, avea sa se ia hotarîrea de proclamare a Independentei de stat a Albaniei de la 28 Noiembrie 1912.